LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Războiul celor două Clujuri

Treisprezece ani a ținut războiul care a măcinat Clujul în prima parte a secolului al XIV-lea, în vremea domniei regelui Carol Robert de Anjou. Din 1327 și până în 1340 două facțiuni patriciene s-au învrăjbit și opus una alteia la fel cum, în vremuri asemănătoare, în cetățile italiene guelfii se confruntau cu ghibelinii, unii apărând cauza Papei, ceilalți pe a împăratului.

Mare era faima, pe vremea aceea, printre clujeni, a comitelui Stark. Numele lui de botez era altul, dar toți îi spuneau „stark” fiindcă asta însemna cel puternic.

Stark în prima linie

O dovedise cu felurite ocazii, atunci când pe la porțile orașului se buluciseră diferiți atacatori dornici să se înfrupte din bogăția așezării: ba partizani ai baronilor ostili noului rege, ba aliați ai acestuia nesiguri pe credința Clujului față de noul suveran al Ungariei.

De fiecare dată Stark se remarcase în primul rând al apărătorilor, luptând ca o fiară cu lupii flămânzi de la intrarea în cetate în fruntea localnicilor înarmați cu lănci, spade și arcuri cu săgeți. Oricâtă i-ar fi fost însă faima și de oricât respect s-ar fi bucurat, nici în interiorul cetății oamenii nu erau doar de un fel.

Unii îl slujeau pe monarh cu credință. Alții, în schimb, se gândeau că un italian nu prea avea ce căuta pe tronul țării și că n-ar strica să se scape de el cât mai repede.

Încăierări sângeroase

În aceste împrejurări, pe când lucrurile ar fi trebuit să se așeze, viața continuând firesc cu toate ale ei, două dintre clanurile orășenești, al lui Petru, fiul lui Felician, şi al lui Bartolomeu, fiul lui Henning, s-au aliat în încercarea de a nărui trecerea de care se bucurau printre oamenii din cetate comitele Stark și familiarii lui, oameni devotați ai regelui.

O vreme invidia și dorința de mai multă putere a primilor au mocnit, dar apoi au răzbătut violent la suprafață, tulburând viața locului.

Conflictul a izbucnit fățiș în 1327, când s-a ajuns la încăierări sângeroase, cu victime de ambele părți. Aproape că s-ar fi zis că, odată cu venirea lui din sudul Italiei, regele adusese cu el și spiritul vechii confruntări dintre papaliști și imperiali.

Doar atât, că aici nu era vorba despre lupta dintre aceștia, cum fusese în îndepărtata patrie de origine a napolitanului încoronat.

Odată pornite, încăierările tindeau să se țină lanț, în stil de vendetta, o moarte dintr-o tabără cerând alta, din cealaltă tabără și aducând jalea printre partizanii ambelor cauze.

Noroc că, prin strădanii răbdătoare și făcând uz de autoritatea lui, cu destulă greutate, acestei situații i-a pus capăt voievodul transilvan Toma Szecsenyi.

Morți și răniți

Părea că totul s-a încheiat, de bine de rău, și că vechea vrajbă s-a stins cu totul, când, pe neașteptate, cearta a reizbucnit în Duminica Floriilor a anului 1338. Atunci Petru şi Bartolomeu, împreună cu oamenii lor credincioși lor, s-au năpustit cu armele asupra rudelor și familiarilor comitelui Stark şi, în piaţa centrală a oraşului din vremea aceea (Piaţa Muzeului din ziua de azi), i-au tăiat bucăţi pe doi dintre oamenii acestuia.

Riposta nu s-a lăsat așteptată, așa încât confruntările aucontinuat pe străzile oraşului, de după amiază până la adăpostul nopții, în lumina șovăitoare a făcliilor, în urmă rămânând numeroși morți și răniți bociți de văduve și copii sau duși spre lecuire prin case unde puteau fi la adăpost de răzbunarea inamică.

Se ajunsese, de astă dată, prea departe și clujenii nu mai erau dispuși să își vadă liniștea pusă în pericol. S-au constituit degrabă miliții civile înarmate până în dinți și astfel, scotocindu-se peste tot după cei vinovați,

Petru, fiul lui Felician și Bartolomeu, fiul lui Henning, împreună cu cei care îi urmaseră în încăierări, au trebuit să să plece în taină, neobservați, din Cluj, strecurându-se unul câte unul înafara cetății.

Război civil

Nu au făcut-o însă decât pentru a se organiza și mai bine, cu gândul să nu se dea bătuți. Era toamnă târzie deja atunci când, în 6 noiembrie 1338, Petru şi Bartolomeu au revenit în oraş pe neștiute, deghizați, punând foc caselor oamenilor lui Stark, jefuind şi ucigându-i pe cei doi fii ai acestuia.

Încărcați din belșug cu prăzile astfel obținute, Petru şi Bartolomeu au izbutit să își piardă urma pentru doi ani, scăpându-le autorităţilor care îi căutau în numele justiției regelui.

Au reapărut în primăvara lui 1340, în fruntea unei mici oștiri de năimiți, încercând să cucerească cetatea şi să-i piardă pe adversari. Clujul a trebuit să recurgă la ajutorul vicevoievodului Petru al Transilvaniei ca să facă față periculoasei situații.

El s-a așezat în fruntea propriului corp de oaste și a pornit într-ajutor. Luptele s-au purtat, de această dată, înafara porţilor cetății. Învingător a fost comitele Stark, care a dat iama în rândul atacatorilor, făcându-i, de astă dată, una cu pământul pentru totdeauna.

A fost singurul episod de război civil pe care Clujul l-a trăit în istoria sa.