Profesorul Doru Pop, specialist în teoria comunicării la Universitatea Babeș-Bolyai, analizează fenomenul boicotului, subliniind pericolele ascunse ale acestuia atunci când devine un instrument al exclusivismului și xenofobiei, comparându-l cu tehnicile fasciste din trecut.

Cât de trist e boicotul de fascist

„Tehnica boicotului nu este, desigur, o invenție fascistă. În 1773 revoluționarii americani au aruncat ceaiul britanic în Atlantic, iar Gandhi s-a apucat să-și toarcă și să-și țeasă propriile haine, ca formă de a submina industria textilă a aceluiași imperiu. Conceptul de boicot poartă chiar numele unui căpitan englez, Charles C. Boycott, sursă a nemulțumirilor unor chiriași irlandezi, instigați în 1880 la revoltă împotriva proprietarilor de case și terenuri. Boicotul a fost și este un important instrument politic, mai ales atunci când este folosit de grupurile marginalizate. În lupta pentru drepturile civile din SUA, populația de culoare din statele sudiste și rasiste au boicotat autobuzele, producând companiilor pierderi însemnate.

Dar când boicotul presupune ostracizarea sau izolarea unor indivizi, grupuri, produse sau instituții, atunci el devine o formă de fascism. Așa este și apelul la boicotarea supermarketurilor care, deși e „ocrotit” de sfântul Haralambie, protectorul roadelor pământului, este bazat pe o formă negativă de protest prin subminare. Putem să lăsăm la o parte ipocrizia celor care îi cheamă pe concetățenii noștri să boicoteze firmele străine, care ar „suge sângele românilor”, faptul că mulți dintre susținătorii partidului POT sunt beneficiarii direcți ai capitalismului transnațional, că averilor lor fabuloase sunt obținute din tranzacții imobiliare în diverse țări ale UE sau că au mașini și bunuri de lux făcute de „străinii cei urâți”.

Problema este că, atunci când lupta este cu străinii, boicotul xenofob este fascistoid. Ca și campania nazistă purtată sub sloganul „Wider den undeutschen Geist” (Împotriva spiritului nongerman), premisa luptei cu „firmele străine” care „nu respectă românii și România”, derivă dintr-un tip de ultranaționalism practicat de fasciști. Dacă naziștii i-au identificat pe „străini” cu evreii ca sursă a tuturor relelor societății, și boicotarzii noștri încearcă să ne convingă că există un dușman nevăzut, un spoliator ascuns.

Nu putem să nu cuplăm arborarea steagului României pe supermaketuri cu mânjirea magazinelor evreiești cu steaua lui David, iar etichetarea firmelor străine ca sursă de nenorociri seamănă prea mult cu sloganul nazist: „Evreii sunt nenorocul nostru” (Die Juden sind unser Unglück). Propagarea unor astfel de mesaje, în care altcineva este de vină pentru toate problemele noastre, în care „străinii” devin sursa relelor sociale, este fascistă în esența ei.

Istoric vorbind Hitler, proaspăt numit cancelar al Germaniei, a declanșat boicoturile anti-evreiești pe 1 aprilie 1933, când a emis infamul ordin de atacare economică a afacerilor evreiești, justificat prin faptul că evreii erau niște „străini” cu o atitudine „ostilă” față de noul regim. Imediat trupele paramilitare naziste, numite și cămășile brune, au început să intimideze cumpărătorii și să blocheze accesul clienților în magazine evreiești, pe unele au lipit afișe cu mesajul „Germani!, protejați-vă! Nu cumpărați de la evrei” sau pictând cuvântul „Jude” pe vitrine. Unele sate din Germania au pus panouri la intrare pe care scria: „Locuitorii acestui sat nu doresc să aibă niciun contact cu evreii” („Die Einwohnerschaft des Ortes wünscht keinen Umgang mit Juden“), iar boicotarea afacerilor evreiești a fost asociată cu teoriile conspirației, conform cărora proprietarii de magazine otrăveau produsele. Aceste forme de boicot, plasate în contextul unei mari minciuni, despre o existența unei conspirații globale evreiești, avea un scop pervers, „arianizarea” tuturor bunurilor și afacerilor create și deținute de către cetățenii evrei în beneficiul elitei naziste.

Teroarea fascistă începe mereu cu atacarea „străinilor”, după ce naziștii i-au atacat pe proprietarii de magazine de origine evreiască în anii 1930, au urmat „legile sângelui” sau „legile de la Nürnberg“ din 1935, care interziceau căsătoriile mixte, apoi au trecut la pogromurile din noiembrie 1938 (Novemberpogrom) și în cele din urmă au ajuns la crimele în masă din timpul Shoah-ului.

Singur, naziștii au „exportat” aceste tehnici și în alte părți, în Parisul ocupat de Wehrmacht erau restaurante care afișau mesajul „Afaceri pur ariene. Nu primim evrei”, iar boicotul de tip fascist continuă să facă pui și astăzi.

Cum miroase ecofascismul

Ca și boicotul xenofob, atitudinea anti-comercială a susținătorilor acestor practici în România contemporană, este tot de factură fascistă. Iar faptul că cetățeanul boicotard Georgescu este și „specialist în probleme de mediu” nu face mai puțin pernicioasă atitudinea sa.

Prea puțină lume știe că și viitorul Reichsfuhrer-SS, omul care a organizat crimele în masă ale nazismului, Heinrich Himmler, fost student la științele agricole, unul dintre membrii Ligii Artaman (Artamanen-Gesellschaft), mișcare agrariană, susținătoare a naturismului și a vegetarianismului, era aprig susținător al produselor „locale” și „naturale”. De altfel chiar igiena alimentară nazistă mergea mână în mână cu igiena rasială. Mulți dintre susținătorii naziștilor, inclusiv membrii Ligii Artaman, erau adepții politicilor „Sânge și pământ” (Blut und Boden). Ca și Hitler, Himmler era anti-fumat, vegetarian, dar în mod special antisemit, propagând ideea că produsele cancerigene erau create de evrei.

Și camaradul lor, Mussolini, era susținătorul „suveranității alimentare”, recomandând italienilor să consume mai multe paste decât carne. În 1925 Ducele a lansat chiar „Bătălia pentru grâu” (Battaglia del grano), cu scopul oficial de a elibera Italia din „sclavia” importurilor de cereale. De fapt dictatorul fascist italian, care promova un tip de dietă care se baza pe alimente produse „local”, marcate de propagandă ca expresii ale „italienității”, era confruntat cu o serie de crize agricole.

Dar, pentru fasciști ceea ce oamenii puneau în farfurie a devenit o dovadă de fidelitate față de națiune și față de înțeleptul Conducător. Mussolini le spunea italienilor că un bun fascist mânca doar pâine integrală (pane integrale), ca și el de altfel, iar pâinea albă era nu doar nocivă, ci și un produs „de lux” (pane di lusso), impus de străini. Întreg Aparatul de propagandă fascistă și nazistă era aliniat acestor bătălii culinare, prin afișe, reclame și filme, alimentația „naturală” era încurajată ca formă de patriotism. Și institutele de cercetări nutriționale publicau studii ce încurajau alimentația „sănătoasă”, compusă de soia și denunțau consumul de tutun și alcool, care erau produse „evreiești”

Himmler chiar le-a interzis SS-iștilor lui să mai consume miere artificială, fiind și un dușman neîmpăcat al consumului de zahăr rafinat. Adept al alimentației „organice”, mare iubitor de „muesli”, el recomanda consumarea de produse naturale nemțești, cum erau sucurile Vitaborn, și folosirea de apă minerală „germanică”. „Blândul” șef al SS-ului era convins că exista un plan al evreilor diabolici, care manipulau hrana arienilor, așa că el însuși a practicat un mod de viață care cultiva autonomia alimentară, impunând creșterea „umană” a plantelor și sacrificarea blândă a animalelor. Himmler, care era apologet al sacrificării empatice a animalelor, nu avea însă probleme cu uciderea oamenilor) – ca și Hitler, care era dușman declarat al tutunului și vegetarian feroce, dar exterminator al unor întregi popoare fără milă.

Preluând o parte din discursul ecologist și neonaziștii au integrat teoriile conspirației în discursurile lor. Ecofasciștii contemporani cred, ca și Himmler, că distrugerea mediului face parte dintr-un proiect prin care se urmărește reducerea populațiilor caucaziene. Când este combinat cu antisemitismul și cu anti-globalismul, cu ideea că toate problemele pot fi rezolvate de reîntoarcerea la valorile naționale, suntem la un mic pas distanță de la un regim de factură fascistă”.

Doru Pop este profesor de teoria comunicării la Facultatea de Teatru și Film a UBB Cluj.