OPINIE. Universitarul clujean Ciprian Mihali: „Statul român nu are absolut nicio viziune de viitor”

Declarațiile disperate ale președintelui Nicușor Dan prin care invită mediul de afaceri să vină cu proiecte legislative gata scrise este de două ori neliniștitoare.

Statul care își cedează responsabilitatea mediului privat

Ea este așa, în primul rând, pentru că mărturisește neputința statului în fața mediului privat și disponibilitatea reprezentanților statului de a-și ceda responsabilitatea publică și socială intereselor din business.

Pe scurt, e o recunoaștere a cotiturii neoliberale a statului, un stat ce pare tot mai secătuit de resurse de inteligență, tot mai obosit și mai incapabil să-și asume responsabilitățile sociale.

Ruptura de expertiză și instituții

Un stat care s-a rupt treptat de priceperile și experiența profesională a oamenilor, de institutele de cercetare, de universități și ONG-uri, de diaspora, acolo unde cunoașterea acumulată în materie de politici publice se învechește în dosare care nu folosesc nimănui. Asta în paralel cu promovarea în posturi de responsabilitate publică a celor mai incompetenți, mai vulnerabili și mai corupți sau coruptibili indivizi din clientela de partid, care au făcut vid în jurul lor și au blocat comunicarea cu diversele medii sociale.

Un stat care cere mediului de afaceri să-i facă politicile publice sfârșește prin a trezi revolta celor care sunt victime ale acestor politici, mai ales ale celor neajutorați, săraci, excluși, discriminați. Statul e minimal nu în urma vreunei decizii proprii, ci ca diagnostic al propriilor sale slăbiciuni.

Absența totală a unei viziuni pentru viitor

Ea este apoi neliniștitoare pentru că, ținând cont de acest context dezastruos, statul român, prin chiar vocea gravă a președintelui țării, nu are absolut nicio viziune de viitor. Noi, ca țară, nu știm încotro mergem și nu suntem capabili să îi adunăm pe acei oameni care ar putea imagina o viziune pentru următorii 25 de ani. Habar nu avem ce așteptăm de la această țară în 2050.

Habar nu avem și nici nu ne pasă ce moștenire lăsăm copiilor noștri, ce loc insuportabil vor avea de îndurat când vor fi maturi.

Nu suntem străbătuți, ca societate sau comunitate de limbă, de teritoriu, de niciun sentiment al viitorului. Ne epuizăm energiile în bătălii inutile, în aranjamente private, în neîncrederi și resentimente, dar avem mari dificultăți să punem laolaltă ceea ce știm, ceea ce dorim, pentru a găsi un numitor comun pentru idealurile și aspirațiile noastre. Orizontul nostru, învăluit fie în fanatism, fie în panică, se întinde cel mult până în 2028, când ne așteptăm fie la mântuire, fie la apocalipsă, ceea ce pare a fi totuna. Unii ne gândim că ne vom răzbuna, în sfârșit, alții că vom părăsi țara.

Improvizația de moment, plasturele temporar sunt coordonatele unei crize vocaționale și a absenței de încredere în noi înșine și într-un viitor comun.