Expoziția Ac de Cojoc poate fi vizitată în perioada 9 mai-28 iulie 2024, la Palatul Reduta, din cadrul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, pe str. Memorandumului, nr. 21, Cluj-Napoca.

Expoziția include pieptare, cojoace, chimire (curele, brâuri de piele), căciuli de blană, încălțăminte, podoabe, pungi de bani, săculețe de tutun, straițe de piele (traistă, tolbă), unelte din piele și obiecte utilitare, jucării, instrumente muzicale, din perioada secolelor XIX-XX. Exponatele provin din mai multe zone etnografice.

Costumul țărănesc oferă informații despre statutul social, care poate fi identificat atât prin natura materialelor, a calității acestora, prin paleta cromatică folosită, cât și prin suprafața brodată cu diverse modele tradiționale. Printre meseriile specifice se numără tăbăcăritul, prelucrarea pieilor, cojocăritul, opincăritul, curelăritul.

Motivele broderiilor și materialele folosite

Cele mai întâlnite modele decorative se numesc „pui”, „pene”, „flori”, „floarea de mijloc”, „floarea de buzunar”, „floarea de cap”.

În unele zone etnografice se folosesc inclusiv motive zoomorfe, precum șarpele, păunul, racul. De asemenea, se folosesc și cele geometrice astrale, ca Soarele, Luna, rombul, punctele, cruciulițele.

Pentru cusături se folosește lâna vopsită în diverse culori (negru, maro, roșu, verde, galben), lânică (industrială, naturală, sintetică), bumbac, mătase, fire metalice, fâșii subțiri din piele, ornamente din bucățele de oglindă, capse și bumbi metalici, mărgele și ciucuri de ață. Pentru albirea pieilor se folosea ipsosul, iar pentru vopsirea opțională a acestora se foloseau coloranții chimici, mai rar cei naturali.

Printre materialele folosite, se regăsesc bucățile de hârtie colorată, zăgara (margine de material țesut special, croșetat sau de catifea), blana de miel (astrahan), oi, capre, bovine, cabaline, taurine, porcine, vulpi, râși, jderi, dihori, lupi etc. Pentru membranele de tobe, cea mai apreciată era pielea de câine.

Interviu cu muzeograful Sebastian Paic

I.M.: Cum ați reușit să adunați această colecție impresionantă de exponate?

S.P.: Obiectele din expoziție fac parte din patrimoniul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Ele au fost adunate de-a lungul timpului de etnografii care au făcut cercetări de teren de-a lungul istoriei muzeului. O parte dintre ele provin din colecții mai vechi, care au fost achiziționate de muzeu.

I.M.: Ce cuvinte rostite de mentorul dumneavoastră, domnul profesor Ioan Sorin Apan, v-au rămas întipărite în minte și în suflet?

S.P.: Da… Sunt cuvinte, momente importante și mai ales trăirile spirituale, pe care le-am avut alături de profesorul Apan. E greu să mă gândesc acum la o apoftegmă. El a fost cel care a reușit să mă facă să înțeleg diferența dintre o interpretare de suprafață și posibilitatea de a explora sensurile în profunzime.

De asemenea, de la el am reușit să învăț să identific piesele etnografice vechi și elementele, faptele de folclor și cele etnografice mai vechi, să le pot poziționa pe scara temporală, ceea ce este un câștig extraordinar. A fost un început de drum foarte norocos, pentru că a avea un mentor este un noroc, un hazard.

Asociația studențească Zestrea

I.M.: Spuneți-mi mai multe, vă rog, despre Asociația studențească Zestrea, condusă de dumneavoastră.

S.P.: Este o asociație studențească, în măsura în care, am înființat-o pe vremea când eu și colegii mei  eram studenți. În 2014 a luat ființă în mod oficial ca persoană juridică, dar grupul a existat dinainte. Avem mai multe direcții de activitate.

Pe de o parte, meșteșugurile, deoarece consider că este foarte important ca atunci când ești pasionat și vrei să aprofundezi cultura tradițională, să o ai și la mână, ca să zic așa. Să înțelegi lumea țăranului și mai ales partea materială, de patrimoniu material, tehnic, iar lucrurile nu sunt așa de simple. Bănuiesc că oricine știe sau intuiește că a țese sau a coase nu este un lucru ușor și există foarte multe tehnici și foarte multă informație.

La colindat în Maramureș

Apoi, am desfășurat în grupul nostru, poate ăsta este și cel mai tare experiment, anume, acela al dobândirii perspectivei interne, al experienței în teren în momentul de sărbătoare și, pentru asta deja de 12 ani, neîntrerupt, mergem la colindat în sate bune păstrătoare de tradiții, în Țara Lăpușului, în Maramureș, unde am fost de cele mai multe ori, în zona Bistriței.

Am experimentat cum este să fii colindător, în măsura în care poate un modern urban să retrăiască experiența omului de la țară de acum 100 de ani. Este o experiență, care nu poate fi descrisă pe deplin în cuvinte, se poate numai trăi. Am încercat să o comunicăm și altora prin spectacole, cea de-a treia direcție, o abordare nu neapărat de ansamblu profesionist și, așa cum este firesc pentru o asociație de genul acesta, nu am mizat foarte mult pentru o promovare prea intensă.

Provocările de pe teren

I.M.: Ce greutăți ați întâmpinat până acum în călătoriile dumneavoastră printre țăranii de la care ați cumpărat aceste piese?

S.P.: Greutăți nu sunt. Sigur că terenul are provocările lui, dar la urma urmei, fac parte din experiența aceasta de cunoaștere și trebuie luat ca atare orice moment, situație, întâmplare și prin ele să înțelegi cum este, de fapt, lumea țăranului de acum, pentru că în ziua de astăzi, întâlnești omul de astăzi; nu poți să mergi în teren și să întâlnești omul de acum 100 de ani, decât în mod indirect, prin amintirile celor de acum despre cei de dinainte și prin obiectele care au rămas de la ei. În felul acesta se poate reconstitui o imagine.

Este o experiență, o bucurie. Greutăți… nu le-aș numi așa. Fac parte din experiența de teren. Orice se întâmplă în teren, de fapt, conturează această perspectivă bogată. Sau poate am avut eu noroc.

O colecție care s-a bucurat de recunoaștere

I.M.: Cum a fost primită, la început, această intenție a dumneavoastră de a salva aceste piese?

S.P.: Pe de-o parte, am încercat să salvez piesele care sunt în colecția mea personală, care a început cu mult înainte să lucrez la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Acum, depinde, la cine ne raportăm. Este o colecție care s-a bucurat de recunoaștere, de prestigiu. Desigur, apoi, încetul cu încetul, au apărut mai multe colecții.

După cum spuneam, eu nu mizez foarte mult pe o promovare agresivă, mai ales în ultima vreme, consider că media este sub o dictatură a mass-mediei, iar internetul este un mediu care poate fi asemuit cu o groapă foarte mare de noroi, în care dacă arunci o picătură de apă nu contează, așa că îmi evaluez foarte bine poziția față de acestea. De fiecare dată când scriu ceva pe internet, imediat regret, de asta scriu și foarte rar și de fiecare dată efectele sunt opuse celor pe care mi le propun.

„Jumătate din valoarea obiectului colecționat este informația din spatele lui”

Dar este foarte bine că există o colecție și îi îndemn pe toți cei care iubesc cultura tradițională și își permit să investească, să facă lucrul acesta, cu mențiunea că, după părerea mea, jumătate din valoarea obiectului colecționat este informația din spatele acelui obiect. A construi o colecție întreagă din piese cumpărate de pe internet duce la o colecție pe jumătate.

Spre exemplu, am găsit un costum de Muscel în Botoșani. Dacă nu l-aș fi găsit eu în teren și n-aș ști care este povestea costumului, cum a ajuns acolo, nu-i rămâne colecționarului, etnografului decât să presupună. În cazul acesta era povestea unei familii din timpului războiului. O familie de refugiați a fost primită și drept recompensă, în semn de mulțumire, a primit acest cadou.

O poveste care ascunde mult mai multă informație legată de perioada istorică și de asemenea, de o istorie afectivă, personală. Aș vrea să mai adaug un lucru foarte important. Iată cât de important este să zonezi și să știi să dai importanța cuvenită zonei etnografice și cunoașterii acesteia, pentru că, de fapt, a cunoaște bine zona etnografică din care provine o piesă înseamnă să ai o poartă deschisă către înțelegerea unor fenomene sociale, antropologice, istorice, culturale.

Contactul cu bunica: „Așa am învățat să iubesc etnografia”

I.M.: Spuneți-mi, vă rog, mai multe despre bunica dumneavoastră, cu ale cărei piese v-ați început colecția.

S.P.: Este cea mai importantă sămânță a pasiunii mele pentru etnografie, prima. Contactul cu bunica mea a fost modelator. Ea era parte din acea lume tradițională. Era și descântătoare și cântătoare și țesătoare și bocitoare. A fost o experiență care mi-a deschis perspectiva, o fereastră către acea lume. Așa am învățat să iubesc etnografia, la care s-a adăugat al doilea pas extrem de important și, unul fără celălalt ar fi făcut să nu fiu azi un etnograf, poate eram un chimist fericit și, anume, întâlnirea cu profesorul Apan. Îmi e foarte dor de amândoi.

I.M.: Care sunt piesele dumneavoastră preferate din colecția personală?

S.P.: Greu de spus. Asta este o întrebare similară cu aceea despre copilul preferat. N-aș putea să spun care este. Sigur că sunt piese mai valoroase din punct de vedere etnografic, mai vechi, mai noi, care au o oarecare încărcătură personală, memorialistică. Am piese pe care le-am cumpărat și de pe internet, nu poți să fii înafara sistemului, înafara lumii în care trăim.

Ceea ce este mai definitoriu este că descopăr, de multe ori, că pentru mine funcția estetică sau aspectul estetic al costumului tradițional și al pieselor etnografice este cel mai puțin important. Uneori parcă sunt orbit și nu văd că un obiect este sau nu este frumos, pentru că mai degrabă mai important pentru mine este altceva, acea valoare etnografică, povestea lui.

Tradiția, un fenomen viu

I.M.: Care este cea mai fascinantă poveste pe care ați întâlnit-o până acum?

S.P.: Nu vreau să le pun neapărat într-o ordine. Și faptul că în spatele unui obiect, după cum spuneam mai devreme, este o poveste despre război, despre vremuri grele. Multe dintre piesele etnografice, de fapt, arată fireasca evoluție și schimbarea lucrurilor.

Descopăr cum atitudinea normală a omului de la țară, de acum 50-100 de ani, față de haina lui este cea pe care o avem și noi astăzi, o haină veche. Pentru ochiul etnografului, al pasionatului și pentru cel al omului modern poate este altceva, dar pentru el era pur și simplu o haină, care în momentul în care nu mai era de sărbătoare devenea de lucru, ajungea și cârpă cu care ștergea pe jos sau o punea să nu îi fie frig câinelui. Ce e important în spatele poveștilor de genul acesta este că atâta timp cât omul se raportează la haină, fără să îi dea o importanță etnografică, atâta timp omul acela este parte dintr-un sistem tradițional.

În momentul în care vede altceva, ceea ce vedem și noi, înseamnă că omul acela nu mai face parte din sistemul pe care îl idealizăm atât și din ce în ce mai des se întâmplă lucrul acesta. Dar nu vreau să se înțeleagă că jelesc din cauza pierderii tradiției. Eu cred că ea este un fenomen viu, așa cum este și limba. Cea din secolul al XIX-lea este foarte diferită de limba lui Coresi și foarte diferită de limba din ziua de astăzi. Asta nu înseamnă că limba română s-a pierdut, ci pur și simplu se transformă. Așa este și cu tradiția. Ea se schimbă.

Ceea ce ne definește pe noi din punct de vedere cultural ca români, pentru că suntem aici, în România, iar eu sunt de etnie român, este un complex cultural extrem de bogat, de complicat care este diferit de cel al bunicii mele, de cel al stră stră-bunicilor mei, dar asta nu înseamnă că s-a pierdut esența. Nu sunt de acord cu ideea asta, cu frica asta, că ne pierdem tradițiile. Discursul acesta îl găsim și în articole de acum 150 de ani. Nu e chiar așa, ci ele se transformă. Sunt mult mai liniștit, nu am această angoasă culturală și cred că este o atitudine mai sănătoasă.

Copilăria la țară

I.M.: Ce vă plăcea cel mai mult să faceți atunci cand erați copil?

S.P.: Fără îndoială, dacă îmi aduc aminte de copilărie, îmi aduc aminte de momentele petrecute la țară, nu la Brașov, acasă, în oraș, cu mult mai multă intensitate. Pentru mine, copilăria la țară a însemnat „copilăria”, cu litere mari, a însemnat libertatea, cunoaștere, începuturile cunoașterii, dobândirea anumitor atitudini formatoare, formative.

Deși am petrecut mai puțin timp la țară este primul lucru de care îmi aduc aminte, iar ce îmi plăcea să fac, ca oricărui copil, joaca. Dar, revenind în sfera etnografiei, poate că s-a și observat lucrul acesta, pentru că bunica mea ironiza un pic atitudinea asta, îmi plăcea foarte mult să stau lângă bătrâni și să ascult poveștile lor, să observ ce fac în momentele de zi cu zi, dar mai ales, în momentele de sărbătoare și de ritual, pentru că am avut parte de foarte multe momente de genul acesta, mai ales din ciclul vieții, nunta și înmormântarea le-am întâlnit foarte des în copilărie la țară. Am făcut fără să știu și fără să-mi fi propus foarte multă observație de teren, fără să știu că așa se numește.

I.M.: Ce alte pasiuni aveți?

S.P.: Prima facultate pe care am făcut-o, din pasiune, cea de chimie, am și lucrat într-un laborator de cercetare până ce am schimbat macazul, diametral opus. Am avut norocul să am în apropiere oameni de la care să învăț multe lucruri. Tot în sfera etnografiei, am învățat meșteșuguri tradiționale, încondeiatul ouălor, icoană pe sticlă, crestături în lemn, măști tradiționale, opinci. Cred că sunt norocos să am mai multe pasiuni legate între ele în felul acesta și de ceva vreme încoace îmi descopăr pasiunea pentru grădinărit, se extinde paleta.

Interviu cu muzeografa Laura Cristina Pop

I.M.: Cum a luat naștere această inițiativă de a organiza expoziția?

L.C.P.: Expoziția noastră își are sursa în primul rând în pasiunea noastră pentru obiectul etnografic, pentru obiectul de piele, de blană și își are rădăcinile, practic, în vechea pasiune pentru etnografie, motiv pentru care ne aflăm angajați în acest muzeu și absolvenți de etnologie.

I.M.: Povestiți-mi, vă rog, despre momentul în care v-ați descoperit pasiunea pentru etnografie, etnologie.

L.C.P.: Eu sunt absolventă de liceu de informatică. În vremea în care am absolvit liceul era foarte la modă politehnica, așa că am început politehnica și în anul trei de facultate, odată cu venirea libertății, a revoluției, am decis să îmi urmez adevărata cale și am devenit studentă la litere, la română-etnologie, a doua generație de studenți de etnologie, o generație cu 5 ani de studiu. Așa că de atunci se trage pasiunea pentru etnologie, etnografie și pentru acest domeniu.

Atenție pentru detaliu, pentru frumos, pentru armonie

I.M.: Din cercetările dumneavoastră ce anume v-a fascinat?

L.C.P.: Pot spune că încă de când eram copil am fost fascinată de armonia obiectului tradițional în care regăsești o formă utilă dublată de o mare atenție pentru detaliu, pentru frumos, pentru armonie și practic în colecțiile muzeului nostru se regăsesc multe obiecte care dau dovadă de perfectă armonie, chiar pot spune că lucrarea de absolvire a facultății, nu mai țin minte cum se numea atunci, a fost despre numărul de aur, număr care întruchipează practic tot ce înseamnă armonia naturală, etnografică transpusă într-un număr.

I.M.: Care sunt exponatele dumneavoastră preferate din arhiva muzeului?

L.C.P.: Sunt exact aceste obiecte din piele, blană, pe care nu o să le vedeți foarte mult expuse, pentru că sunt prețioase, vulnerabile și manipularea lor înseamnă o agresiune și pentru ele. Ce vedeți acum nu este o expoziție care se întâmplă foarte des. Nu întâmplător, Sebastian și cu mine suntem cei care au făcut această expoziție și nu alta.

„Îmi place viața mea. Aș mai putea trăi una”

I.M.: Ce alte pasiuni aveți?

L.C.P.: Am multe pasiuni, nu-mi ajunge timpul. Pe lângă că am venit aici din pasiune, chiar după ce am terminat facultatea am venit aici, după ce am părăsit un pic locul, dar m-am reîntors, îmi place să citesc, să călătoresc, să fac obiecte din piele, să mă duc la filarmonică, la operă, îmi place viața mea. Aș mai putea trăi una.

I.M.: Aveți vreun vis care nu s-a putut realiza până acum?

L.C.P.: Nu cred. Mă pot declara o persoană împlinită și chiar spun, de multe ori, că am tot ce îmi trebuie, nu am la ce să mai tânjesc. Sunt o persoană realizată și, cum spune soțul meu, sunt fericită.

Portul popular al minorităților

I.M.: La ce vă gândiți atunci când priviți o piesă din portul popular al minorităților?

L.C.P.: În primul rând, îmi place să îmi încânt ochiul, pentru că de la minorități avem ce învăța, nu mai departe de cojocul săsesc care este un obiect deosebit, deoarece uitându-te la el te poți delecta ore în șir, dacă vrei și, până la tehnicile pe care uneori minoritățile le folosesc în alt fel decât noi. În al doilea rând, este multă istorie în spatele fiecărui obiect al minorităților și ne dăm seama că a existat și există diversitate.

I.M.: Ce anume v-a șocat sau v-a impresionat din cercetarea dumneavoastră asupra istoriei minorităților?

L.C.P.: Există momente șocante în toate istoriile și nu cred că putem spune că numai în istoria minorităților ne-a șocat ceva. Cred că sunt momente istorice care șochează pe oricine și depinde de pe ce parte a baricadei te poziționezi. Nu cred că vă pot da un răspuns tranșant la întrebarea asta.

„O expoziție înseamnă o muncă intensă”

I.M.: Ce vă plăcea cel mai mult să faceți atunci când erați copil?

L.C.P.: Când eram copil mă jucam foarte mult, singură, cu prietenii, aveam păpuși, îmi imaginam o altă realitate îmbrăcând, dezbrăcând, croind și aranjând viața păpușilor. Clar, pe vremea noastră, păpușa era, a fetelor mai ales, de bază. Mă jucam foarte mult în parc, cum ziceam noi, „la bară”, eram un soi de Nadia Comăneci, toate fetele, așa că aveam genunchii juliți și coatele la fel și ne vedeam toate la paralele și la capră, bârnă, era frumos.

I.M.: Ce expoziție ați dori să organizați în viitor?

L.C.P.: Încă nu vă pot spune pentru că depinde de foarte mulți factori. O expoziție înseamnă o muncă intensă. Cu siguranță, împreună cu colegul meu vom mai încerca să organizăm expoziții, să vedem, în funcție de ce urmează, pentru că depozitele noastre conțin destule colecții interesante și ar fi ce să mai scoatem la lumină. Orice mișcare și mutare a obiectelor presupune o uzură pentru ele.

Laura Cristina Pop și Sebastian Paic sunt muzeografi în cadrul Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. De asemenea, aceștia sunt cei doi curatori ai expoziției Ac de cojoc.

Ioana Mărcuțianu