Mihai Măniuțiu este managerul Teatrului Național din Cluj-Napoca de aproape 10 ani,  dar este și un regizor și scriitor cunoscut și premiat. Acesta povestește pentru Cluj24.ro că a intrat în lumea teatrului cu pasiune pentru artele spectacolului încă din copilărie.

Am stat de vorbă cu Mihai Măniuțiu despre cum alege să lucreze ca regizor, cum îmbină munca managerială cu cea a creației și unde își permite să lase indisciplina să fie un beneficiu.

Am intrat din prima la teatru, erau 5 locuri pe țară

Rep: Cum a venit decizia să dați admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București?

M.M.: Este o poveste amuzantă. Mama voia cu orice preț să mă facă dirijor, ea a cântat în corul Operei din Cluj toată viața. Am făcut pian mulți ani de zile până când profesorul a implorat-o pe mama să mă elibereze din cătușele muzicii întrucât nu sunt suficient de talentat. Am călcat pe scenă prima dată la 5 ani și se zice că dacă intră otrava în tine nu mai iese.

Probabil a intrat otrava în mine, dar nefiind talentat la muzică, nu m-am orientat spre operă, ci spre teatru. Am intrat din prima, erau 5 locuri pe țară, eu am intrat al doilea, în 1973. Concurența era extrem de dură, nu m-am așteptat să intru.

Am avut dublu noroc: am intrat din prima și mi-am dat seama după aceea că a intrat și Alexandru Dabija. El se pregătise să devină actor, a băut o bere rece cu o zi înainte, a răgușit și s-a mutat la regie, nu a mai putut să dea la actorie. Așa că, iată, Alexandru Dabija și Mihai Măniuțiu au devenit frați de cruce.

Nu m-a tentat să fiu actor

Rep: De ce nu ați urmat calea actoriei având în vedere că încă de la 5 ani v-ați familiarizat cu scena?

M.M.: Este un fel de a spune că jucam de la 5 ani, în sensul în care stăteam în culise, îmi ticăia inima, îmi tremurau genunchii pentru că trebuia să alerg, să întru pe scenă și să țip cât pot «fugiți că vine ursul!», o să-mi amintesc de replica asta toată viața. Atunci corul înnebunea și cânta «fugiți că vine ursul!». După care mama mă lua, mă ținea de mână, mă liniștea.

Nu m-a tentat niciodată să fiu actor poate datorită naturii mele duble, regizor-scriitor. Am încercat să înțeleg, am și scris cărți despre actor pentru a înțelege cum poate fi cineva talentat la comandă. Între ora 19.00 și ora 21.00, atunci trebuie să scrii «Luceafărul», cum s-ar spune.

Unul din cele mai vechi tratate de Arta Teatrului a lui Bharata –Natyasastra – spune că există pe lume trei mari nenorociri: boala, moartea și frica de scenă. Probabil că la mine groaza de scenă mi-a dat lovitura de grație.

Pregătesc caietul de regie când sunt cu adevărat inspirat

Rep: La repetiții lucrați după impuls sau respectați caietul de regie cu strictețe?

M.M.: Nu mă las purtat de inspirația mea decât rareori. Eu sunt inspirat în afara orelor de serviciu, în afara orelor când lucrez. Atunci se întâmplă inspirația adevărată.

Pregătesc caietul de regie când sunt cu adevărat inspirat, după care transmit inspirația asta actorilor. S-a întâmplat de multe ori să modific o scenă sau alta pentru că varianta lor mi s-a părut mai bună. Dar, în general, sunt exact pentru că știu de unde pornesc și unde vreau să ajung.

Actorii care au lucrat mai des cu mine spun «este greu la început, până punem locomotiva pe șine». Dacă te împiedici la tot pasul înseamnă că nu ai pus locomotiva bine pe șine și este vai și amar.

Trupa Teatrului Național Cluj, una din cele mai bune

Rep: Prin ce se definește un bun manager într-o instituție culturală?

M.M.: De la caz la caz – prin numărul de spectatori, calitatea evidentă a spectacolelor și echilibrul trupei.

Când spun echilibrul trupei spun că același actor, care are statut de vedetă, trebuie să poată juca și un rol secundar, pentru a deveni actor de suport pentru ceilalți actori.

Eu nu am lucrat cu această trupă în ultimii 10 ani fiind managerul ei, conform legii, dar Alexandru Dabija, care a lucrat mult cu trupa Teatrului Național din Cluj, a spus că este una dintre cele mai bune, dacă nu cea mai bună trupă de teatru din țară.

Asta mi-am dorit ca manager: să am o trupă de actori foarte bună, disponibilă, să fac spectacole importante și să am foarte mult public. Și am reușit până… a venit virusul.

Ce îmi doresc pentru scena Teatrului Național din Cluj este încă o scenă, dar asta deja a devenit acum hiper-utopie, înainte de pandemie era doar utopie.

Îmi doresc o sală de 400 de locuri, bine utilată, modernă și să jucăm în fiecare seară. Și nu o sală de 940 locuri, unde să jucăm tot a treia seară din cauza condițiilor de împărțire a scenei cu opera, a dificultăților de montarea – demontarea decorului și a așa mai departe.

Asta mi-aș dori pentru Cluj. Este un oraș care în condiții normale poate suporta încă o scenă, ar fi destui spectatori. Este doar un vis, acum cerem să se facă spitale câte trebuie…

Construim poduri între noi

Rep: Cu ce gând ați făcut Întâlnirile Internaționale de la Cluj?

M.M.: A fost foarte simplu să găsesc un format care să fie ispititor pentru invitații pe care o să îi am din  afară și din țară care să nu se suprapună peste festivalurile care există în jur.

Prezentăm, cu excepția a maxim două spectacole invitate, doar producțiile noi ale Teatrului Național. Este ca un fel de showcase al Teatrului Național. Invităm și spectacole din scena independentă, de la REACTOR de creație și experiment.

Grosul banilor merg spre invitarea directorilor de teatre, coordonatorilor de turnee din străinătate, decidenților.

Ne-am împrietenit, în ideea de a construi niște poduri între noi și să vedem dacă putem să combinăm lucrurile în așa fel încât să realizăm și co-producții europene.

Traversarea deșertului

Rep: Cum vedeți teatrul online?

M.M: Acum noi suntem într-o traversare a deșertului, nu știm cât de mare este acest deșert și îl traversăm fără spectatori. Nu cred că este o perioadă de tranziție. Tranziție spre ce? Spre teatrul fără spectatori? Teatrul fără spectatori este un non teatru.

În perioada aceasta, dar doar pentru această perioadă, deci nu este o schimbare de paradigmă, trebuie să inventăm lucruri care să ne mențină în contact cu spectatorii care au devenit telespectatori.

Până la momentul magic, care sper că va veni, când ne vom putea vedea liniștiți față în față în teatru.

A scris două cărți în pandemie

Rep: Ce puneți la cale acum?

M.M.: Pun la cale… dacă voi fi lăsat de evoluția pandemiei. Trebuia în decembrie să avem premiera cu spectacolul ”Cartoforii” de N. V. Gogol, regia Ionuț Caras, care se lucrează pe Zoom, câtă vreme nu avem voie să întrăm pe scenă. Următorul spectacol care ar trebui să intre este ”Chirița în izolare”, așa se numește, este partea a doua a Chiriței, o Chiriță în pandemie. Un musical făcut de Ada Milea cu Anca Hanu.

Rep: Ce ați făcut în pandemie?

M.M.: Am scris două cărți, una este în curs de partiție la  Editura Tracus Arte. Am început să o scriu în SUA unde sunt profesor la Universitatea din Irvine și  am terminat-o aici prin iunie. Este un volum de poeme, se numește ”Bufonerii și litanii” și cea de a doua este o carte de proze, nu am dat-o încă la nici o editură. Mai stau, mă mai gândesc, dar e gata… și vreau să mai scriu o carte pentru copii.

Tehnica de scenă este îmbătrânită

Rep: Cum vedeți teatrul românesc în zona internațională?

M.M.: În zona internațională a fost un moment extraordinar în perioada 1995-2000 și ceva, să zicem… A fost un fel de vârf, erau atât de multe teatre în turneu. Circulam enorm.

Era o asociație în Marea Britanie care se chema Noroc – adică noroc pentru teatrul românesc. Era o rețea de directori de teatre care ne-a invitat și am circulat foarte mult și am avut chiar un moment de glorie, însă gloria dispare foarte repede în teatru.

Mulți cronicari au spus că noi am readus în atenția oamenilor de teatru teatrul ritualic. Asta a fost un moment de vârf, în rest sunt întâmplări. Atunci mi s-a apărut că este un fenomen, acum nu mai suntem un fenomen, acum suntem un teatru bun între alte teatre bune.

Cu rare excepții, avem problema tehnicii, adică tehnica noastră de scenă este îmbătrânită și nu mai facem față foarte bine în caz de confruntare internațională. Ar fi nevoie de o retehnologizare a scenei, noi suntem tot în urmă cu 20 de ani.

Aici, în țară, este în regulă, pentru că suntem între noi, dar în momentul în care apar teatre din străinătate care au bugete, tehnologii speciale, îți dai seama că visurile tale pot fi realizate până la capăt.

Diferențele în teatrul din SUA

Rep: Cum este teatrul în SUA?

M.M.: Experiența din SUA este foarte diferită, nu văd foarte mult teatru, văd doar teatrul studenților și ce este prin jur. Sunt actori foarte buni, excepționali antrenați și sunt pregătiți în această ordine: musical, teatru, televiziune.

Facultatea unde sunt este top 10 în SUA. I-am întrebat foarte mirat cum puteți aprecia? Ce este aia top 10, cum puteți aprecia valoarea? Răspunsul a fost: Prin numărul de studenți care trăiesc din ceea ce au învățat la noi.

Așa se face top 10, nu prin numărul de câți studenți buni ci prin cei care trăiesc din ceea ce au învățat. Am văzut că sunt foarte bine antrenați pe mai multe paliere. Au cursuri speciale de clovnerie, de exemplu.  Ca să poată supraviețui într-o lume extrem de dură și competitivă.

Cariera lui Mihai Măniuțiu

În 1973 intra al doilea din cele cinci locuri la clasa Cătălinei Buzoianu, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I. L. Caragiale” din București. Astăzi este și profesor la University of California, Irvine (SUA) și la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității ”Babeș-Bolyai” (UBB) Cluj-Napoca.

În 2004 primește Premiul Senatului UNITER pentru întreaga activitate și în 2018 primește Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol pentru spectacolul ”Rambuku” după Jon Fosse.

Mihai Măniuțiu a publicat și cărți, volume de povestiri cu teme fantastice precum  ,,Aventurile hingherului în Balkanya”, (Humanitas 2015).

A scris și eseurile teatrale, cercetând arta actorului sau eseurile shakespeariene, dar și-a pus amprenta și în librăriile internaționale cu două cărți în limba engleză ,,The Golden Round. Essays on the Politics of Power in Shakespeare” (2018) și ,,Act(ing) and Mimesis. Essays on the Philosophy of the Actor” (2019).

Dana Coțovanu