SFÂRŞITUL a venit FĂRĂ de veste. ULTIMA scrisoare. Primul PSIHOLOG de ANIMALE, poet clujean CEAUŞIST. Mihai Beniuc, 114 ani

“Sfârşitul a venit fără de veste/ Eşti fericită? Văd că porţi inel/ Am înţeles. Voi trage dungă peste/ Nădăjdea inutilă. Fă la fel”. Aşa îşi începe Mihai Beniuc una dintre sensibilele sale poezii, “Ultima scrisoare”. Poezia, redată integral mai jos, este interpretată deosebit de Florian Pittiş. În imagine, o carte a lui Mihai Beniuc şi dedicaţia sa (arhiva Cluj24).

Beniuc, doctorat în psihologie animală

Mihai Beniuc n-a fost doar un poet sensibil. A fost şi un poet proletcultist, a închinat versuri regimului comunist. Aspect de la care i se trage, pare-se, trecerea lui în uitare.

Dar Mihai Beniuc a fost, lucru mai puţin ştiut, şi psiholog, profesor universitar, primul specialist român în psihologie animală.

Mihai Beniuc, poetul

Mihai Beniuc (20 noiembrie 1907, 24 iunie 1988), poet, prozator și psiholog, cunoscut ca poet proletcultist. A fost şi specialist în psihologia animalelor şi profesor la Universitatea din Cluj.

A debutat în 1926, în revista liceului, a participat la cenaclul doctorului clujean Victor Papilian. A fost licenţiat în psihologie, filosofie şi sociologie al Universităţii din Cluj-Napoca, în 1931. În 1934 şi-a luat doctoratul în ştiinţe psihologice, tot la universitatea clujeană.

Teza de doctorat: „Învăţare şi inteligenţă la animale”. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a devenit primul specialist român în psihologie animală şi comparată.

În 1946, Mihai Beniuc s-a căsătorit cu Ema Bresliska. În 1974, ea s-a sinucis, din motive neelucidate.

Animalele „semnalizează”

Una dintre cărţile sale de referinţă ca specialist este”Psihologie Animală”. În carte se ocupă de generalitățile psihicului și comportamentului animal. El face o serie de asocieri între comportamentul celor mai primitive organisme și comportamentul omului și animalelor.

În carte, el arată, printre altele, că animalele nu comunică. Şi foloseşte, în loc, termenul ”semnalizare”.

Ultima scrisoare, de Mihai Beniuc

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv

La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare…”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,

Ce-l ţine candid amintirea mea.

Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.

Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.

Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

(MaAv)