Comori ale Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei: Altar funerar de la Roșia Montană, lucrare de artă romană provincială

Cluj24.ro și Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT) Cluj-Napoca au lansat o campanie de prezentare a vestigiilor din patrimoniul muzeului, cu scopul de a le face cunoscute vizitatorilor.

În lapidarul MNIT se află, printre multe monumente romane de piatră din Dacia, rodul muncii a generații de arheologi ai muzeului, și un altar funerar de la Alburnus Maior (Roșia Montană).

Muzeograful Carmen Ciongradi ne-a explicat că, din punct de vedere estetic, piesa este una simplă, frustă, din calcar.

”Este un altar în formă de bloc, cu corpul, coronamentul și baza lucrate din același bloc de piatră. Acestea din urmă sunt legate de corpul altarului prin câte două muluri simple. Altarul a fost descoperit în anul 1850. Măsoară 85 de cm înălțime, lățime 38 cm și adâncime de 30 cm. Este o lucrare de artă romană provincială, rudimentară. De exemplu, printre muluri, se observă urme de la instrumentul folosit de meșter la prelucrarea altarului, așa zisa gradină”, a spus aceasta.

Potrivit muzeografului clujean, meșterul care a sculptat altarul nu și-a mai dat osteneala de a finisa, până la urmă, în locul unde avea să fie expus, deoarece pentru vizitatorii care aveau să-l vadă, nu contau asemenea finețuri.

Ce scrie pe altar?

”Nici textul de pe fața altarului nu și-a dat osteneala de a-l grava mai frumos. Aveam de-a face cu litere inegale, gravate superficial. Dar ce conta și pentru cine conta această piesă pur provincială?  Textul în latină sună astfel: <<D(is) M(anibus) Planio B- aezi qui Magis-tro vix(it) a(nnis) L Maxima c(oniugi) b(ene) m(erenti)>> ceea ce în traducere ar însemna: <<Zeilor Mani. Pentru Planius Baezi, căruia i se mai spune și Magistrul, a trăit 50 de ani. Maxima, soția (i-a înălțat altarul) celui care a binemeritat>>. Așadar, vorbim despre un monument funerar epigrafic ridicat pentru un peregrin din centrul Dalmației, după analiza onomastică”, a mai spus Carmen Ciongradi.

Din Alburnus Maior provin peste 170 de monumente de piatră, dintre care 110 sunt epigrafice iar simplul fapt de a ridica un monument de piatră necesita un efort financiar pentru un locuitor de rând al provinciei romane Dacia.

Marea majoritate a lor nu aveau posibilitatea financiară să-și ridice un monument funerar sau să dedice ex voto-uri de piatră în temple sau sanctuare.

Aceștia erau înmormântați în morminte simple, fără împrejmuire sau monument funerar. Ex voto-urile promise zeilor de către ei erau cel mai probabil ofrande vegetale și libații.

Alburnus Maior, El Dorado-ul Daciei

”Și totuși, aici e vorba la Alburnus Maior, El Dorado-ul Daciei, minele de aur ale ei. Așezarea a luat ființă imediat după cucerirea Daciei de către romani, devenind parte a aurariae Daciae, care aparținea patrimoniului imperial. Ea consta din mai multe așezări mici, sate (vici, kastella), cu nume atestate pe celebrele tăblițe de ceară dar și epigrafic – vicus Pirustarum, kastellum Ansi, kastellum Maniatium, kastellum Starva, kastellum Baridustarum, kastellum Artum, Immenosum Maior, Deusara. Este vorba despre așezări cu statut inferior înființate de coloniștii minieri aduși de către împăratul Traian în scopul exploatării aurului din Dalmația, după modelul celor de acasă”, a mai spus muzeograful MNIT.

Fiecare așezare de acest fel lua naștere în jurul unei exploatări, guri de mină. Pe lângă locuințe, așezarea mai cuprindea un sanctuar și o necropolă, multe dintre acestea fiind cercetate arheologic între anii 2000-2004.

Locuințele, ca și sanctuarul, erau modeste, pereții fiind din piatră legată cu lut, nu cu mortar.

Sanctuarul, foarte imporant pentru locuitori

Doar pe dealul Carpeni au ieșit la iveală complexe de piatră legate cu mortar și cu sistem de încălzire (hypocaustum), fiind vorba despre terme romane.

”Așadar, pentru populația de mineri colonizați din Dalmația și locuind în aceste așezări mici, cu sanctuar și necropole comune, era foarte importantă apartenența la grup, la o comunitate etnică și religioasă. Ridicarea și dedicarea de monumente era pentru un asemenea public, de statut inferior (peregrin) și înstăriți doar cât să-și demonstreze această apartenență. Tehnica sculpturii în piatră nu era familiară unor astfel de meșteri provinciali care lucrau doar astfel de monumente la cerere. Nu se cunoaște nicio statuie din Alburnus Maior, dar despre arta romană din Dacia într-un episod viitor”, a conchis Carmen Ciongradi.