Banii și epidemiile. Exemplul ciumei negre. Între sănătate și boală nu este decât un pas, iar între boală și moarte nu mai este nimic.

Omenirea se confruntă, încă neputincioasă, cu  marea pandemie a Coronavirusului. Se emit opinii, se stabilesc scenarii și termene.

Vezi și Incredibil! Prostituatele de la periferia Clujului au ieșit la produs deși restricțiile sunt în vigoare

Adevărul e că nimeni nu poate da soluții predictibile și definitve. Oamenii speră totuși la și spre o relaxare rapidă.

Autoritățile din foarte multe țări, și cred că știu foarte bine ce fac, mai amână această decizie.

În fluxul mare de știri și informații am aflat de îngrijorarea, firească, a agenților economici publici și privați despre prelungirea stării de urgență și alte măsuri prohibitive.

Se speră și se fac oferte tentante cu resetarea sau mai bine-zis restartarea economiei.

Penuria monetară, care nu este prea departe, și ofertele tentante ale întreprinzătorilor determină oamenii să ignore avertismentele și opreliștile sanitar-medicale.

Ar fi bine ca  oamenii să fie mai atenți și mai circumspecți, cel puțin atât cât pot. Între sănătate și boală nu este decât un pas, iar între boală și moarte, uneori, cum știm din istoria pandemiilor, nu mai este nimic. Numai neantul negru, la fel ca în timpul ciumei negre de la mijlocul secolului al XIV-lea.

Ce ne spune istoria?

Multe pandemii au bântuit omenirea. Șocul nostru despre actuala situație este mare. După ani de relativă acalmie epidemică (cel puțin în țările dezvoltate), o anumită stabilitate și prosperitate economică, socială și medicală, oamenii s-au trezit cu Covid-ul pe cap.

Se consideră că suntem într-o perioadă de dezastru planetar, care ne-a scos din confortul, poate chiar somnul nostru, cotidian și ignorant.

Revenirea la istorie poate să ne ofere explicații și, de ce nu, soluții pentru ceea ce este și va fi.

Poate este bine ca tentația banilor, chiar dacă reprezintă calea asigurării existențiale (cel puțin într-o economie de piață), să fie mai restrânsă, mai puțin presantă și mai circumspectă.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii și-au părăsit locurile natale pentru găsirea sau dobândirea celor necesare traiului.

Mișcările de populație au contribuit la progres și prosperitate, dar au condus și la răspândirea bolilor, mai lent sau mai accelerat, în funcție de viteza de mișcare a oamenilor, lipsa mijloacelor de protecție, a hranei și medicamentelor.

Dar cele mai puternice forțe de transmitere epidemiologice au fost necunoașterea, ceremoniile religioase, pelerinajele, ignoranța și tentația banilor.

Toate barierele și cordoanele sanitare au fost de multe ori ignorate sau ”fentate”, dacă folosim un termen din jargonul ”isteților” sau ”descurcăreților” de astăzi, tineri, maturi și vârstnici, a celor care își justifică mișcare în și prin comunitate cu ”legalitatea” profesională, cu cea familială sau cu cea îndoielnică asigurată de vârstă și documente.

Și uite așa bacteriile și virușii au circulat și circulă, și-au luat și își iau tributul lor: viața oamenilor. Uneori au foarte mulți, poate prea mulți oameni.

Jumătate din Europa a murit

Între 1347-1350 ”ciuma neagră” a secerat cu coasa sa între 30-50% din populația Europei.

Ne ferim să avansăm cifre absolute, pentru că recensămintele și documentele oficiale erau puține și inexacte, iar cei care le întocmeau (de obicei oameni ai bisericii) erau mai mult sau mai puțin pregătiți și/sau presiunea pandemică, și uneori chiar dispariția lor fizică, a condus la amânarea consemnării în registrele parohiale (acolo unde existau).

Știm că pandemia de ciumă s-a răspândit cu rapiditate, cuprinzând în orbita sa spații întinse din Asia, Africa de Nord și Europa, dar nu o să putem stabili niciodată, cu precizie,  toate localitățile și regiunilor din aceste teritorii.

Imaginea și percepția geografică erau diferite față de cele de astăzi. Însă din relatările care ni s-au păstrat putem să tragem unele concluzii, consonante cu ceea ce este astăzi.

Molima s-a răspândit din cauza ignoranței și egoismului uman, foarte asemănătoare cu ignoranța și egoismul din zilele noastre.

„O, câte case minunate au rămas pustiite”…

Consecințele au fost severe. Printre cei bogați, prosperitatea, confortul lor, locuințele, hainele, mâncarea prețuită și pofticios dorită au rămas simple tentații și himere.

Giovanni Boccacio, ne oferă o imagine sumbră a acelor timpuri în Decameronul: ”Ce aș mai putea să spun decât că urgia cerului și poate și cruzimea semenilor noştri a fost atât de mare și de cumplită… peste o sută  de mii de făpturi omenești s-au prăpădit de boală între zidurile Florenței.

O, câte case minunate, câte palate înălțătoare și câte așezări înălțătoare au rămas pustiite! Câte neamuri strălucite, câte moșteniri nemăsurate, câte faimoase avuții au rămas fără moștenitori?

Și câți oameni de treabă, câte femei frumoase și câți tineri chipeși n-au dejunat dimineața cu ai lor, cu prieteni sau tovarăși, pentru ca în aceeași seară să ajungă la cină cu morții pe cea lume!”.

În rândurile oamenilor simpli și cotidieni: țărani, meșteșugari, negustori, cerșetori, prostituate etc., efectele au fost și mai devastatoare.

Victimele mureau în chinuri groaznice, iar credința că venise sfârșitul lumii era tot mai puternică în mentalul individual și colectiv.

Preoții și medicii (precum astăzi) au fost cei mai expuși, iar metodele terapeutice, incipiente, necunoscute și însoțite de credința ”în pedeapsa lui Dumnezeu”, nu ajutau.

Mulți muribunzi ofereau însemnate sume de bani sau alte recompense pentru vindecare. Iconografia ne transmite o imagine apocaliptică a vremurilor pandemice de atunci.

Banul…ochiul cioclului

Moneda metalică, plată și bătută, sub formă de disc a fost una dintre cele mai mari invenții economice ale societății umane.

Când şi unde a apărut aceasta este greu de stabilit. După părerea multor specialişti, moneda, la fel ca şi focul, roata sau schimbul, nu are un inventator anume.

La inventarea ei au acţionat generaţii după generaţii, iar istoria sa se confundă şi se împleteşte cu istoria economiei, fiind, de fapt, încununarea şi victoria schimbului în viaţa economică.

Friedirch von Wieser (1851-1926), reputat economist austriac spunea: ”Banul este acea instituție care a adus umanitatea de la stadiul de barbarie la cel de civilizație”.

Am afirmat, de multe ori, că din păcate umanitatea și civilizația sa au fost călcate în picioare cu barbarie tocmai datorită banului! Exemple sunt numeroase, iar atunci când oamenii ”își pierd busola”, violența și iraționalitatea sunt greu de perceput și stăvilit.

În evul mediu, principalii deținători și mânuitori de numerar erau oamenii bogați: monarhi, nobili, negustori, meșteșugari, unii reprezentați ai  clerului înalt etc.

Lor li se adaugă, desigur, oamenii cu venituri mai modeste, călugări, războinici și cavaleri, orășeni, medici,  artiști, intelectuali, țărani, dar și marginali, cum erau cerștetorii, hoții, asasinii, scamatorii ambulanți, escrocii, impostorii și mulți alții.

Banii treceau dintr-o mână în alta. Erau păstrați, depozitați, schimbați într-o lume uneori dinamică alteori statică.

În timpul ”ciumei negre” dintre  1347-1350, ierarhiile au fost încălcate, uitate, nivelate,  iar banii nu au mai avut puterea existențială  și a bogăției, ci mai mult pe cea a anihilării fizice a oamenilor prin bacteria Yersinia pestis.

Oamenii nu știau și dacă, uneori mai bănuiau acest aspect, îl ignorau cu indiferență. Tentația pentru mica invenție din metal prețios era mai puternică și mai asfixiantă.

De fapt, asfixierea venea pe calea contaminării cu și prin monedele care le dețineau și le mânuiau. Banul a devenit un ”fruct otrăvit” care transmitea virusul spre cei sănătoși.

Unii gropari au făcut averi consistente, dar în scurt timp și le-au lăsat la alții, după îmbolnăvirea și decesul lor. Banul era acum nu numai ochiul dracului, dar și…al cioclului.

Banul înșelător al prezicătorilor, șarlatanilor și impostorilor

Ca în majoritatea situaților epidemice, oamenii au reacționat diferit. La început nu și-au dat seama, nu au crezut și nu au perceput pericolul care îi amenința.

Prezicătorii anunțau sfârșitul implacabil al omenirii. Unii oamenii s-au refugiat în meditație și rugăciune. Alții au găsit în mâncare, băutură și desfrâu ”fuga de realitate”.

Boccaccio ne spune că oamenii erau ”încredințați că leacul cel mai bun pentru o boală cumplită e să bei vârtos și să-ți împlinești toate poftele… cutreierând orașul și cu zâmbetul pe buze să-ți mulțumești din plin năravurile, să râzi și să faci haz de necaz”.

Mulții ”colectori” de bani au găsit în aceste comportamente posibilitatea sporirii averilor, punând în mișcare afaceri dubioase cu alimente și băuturi îndoielnice.

O alimentație precară și viciată la care se adaugă lăsarea în pârloagă a multor suprafețe agricole au condus la accentuarea penuriei alimentare.

Prețurile au cunoscut creșteri semnificative, iar inflația prin prețuri, combinată cu cea monetară, a fost o altă boală:  boala economiei.

Sărăcia s-a accentuat, decesele s-au multiplicat, iar neputința și disperarea i-au determinat pe unii oameni, uneori sate, târguri și orașe întregi, să apeleze la astrologi, negustori și vindecători de ocazie, care vindeau leacuri așa-zis miraculoase.

Unele vindecări ”de  la sine” au amplificat acest comerț.

În realitate, medicina nu făcuse suficiente progrese, iar cele mai cunoscute mijloace de combatere a ciumei erau focul (tăciuni aprinși), fumul, oțetul, tămâia și alte miresme ale timpului. Izvoarele timpului ne spun că erau mai multe sfaturi și zvonuri decât soluții.

”Întru tămăduirea lor (a bolnavilor-n.n.) nici sfaturile doctorilor și nici puterea vreunui leac nu ajutau.

Dimpotrivă, ori fiindcă firea bolii nu suferea, ori fiindcă în neștiința lor cei care tămăduiau (și al căror număr, în afară de cei care aveau carte, sporise foarte mult, femei și cu bărbați care habar nu aveau de știința cea doftoricească) nu izbutiră să afle din ce purcede boala, și ca atare nu știau să-i deie leacul cuvenit, că erau puțini acei care se vindecau, că toți mureau în a treia zi de la apariția semnelor… și cei mai mulți fără fierbințeală sau alte neajunsuri” ( Giovanni Boccaccio).

Banul otrăvit al seniorilor

Boala și moartea făceau parte din cotidian. Nu erau diferențieri sociale și economice. Desigur, oamenii cu o viață mai precară erau mai expuși și de cele mai multe ori nimeni nu-i lua în seamă.

Mai mult, problemele economice au primat în fața realităților epidemice și sociale.

În multe zone, lipsa forței de muncă pentru desfășurarea activităților agricole și negăsirea, necunoașterea, imobilismul și/sau ignoranța au amplificat criza social-epidemică.

Un tablou sugestiv ne oferă situația din Anglia acelor timpuri.

Un adevărat studiu de caz pentru zilele noastre. Ciuma sau moartea neagră era prezentă pe spații întinse din Europa, inclusiv în insulele britanice.

Mari proprietari (seniori) erau angrenați, mai mult, în activități cavalerești și militare, mai ales că se desfășura războiul de 100 de ani, care cu unele întreruperi a durat 116 ani, între 1337-1453.

Marii seniori au început să se confrunte cu un deficit major al forței de muncă, agravat și de molima care pustia localitățile.

Comerțul cu produse agricole în insule și pe continent aproape s-a oprit. Economia naturală și autoconsumul erau caracteristicile acelor timpuri.

O soluție a fost încheierea unui armistițiu anglo-francez care a durat cinci ani, între mai 1349 și septembrie 1355.

Cu toate acestea, economia agrară nu a fost revigorată. În 1349  necesitatea strângerii rapide a recoltei a generat o ordonanță regală prin care se urmărea mobilizarea și mobilitatea rapidă a resurselor umane din întreaga țară.

Seniorii au impus, mai mult din motive economice, libertatea de mișcare a forței de muncă în regat, relativ asemănătoare cu cea europeană de astăzi.

La aceasta s-a adăugat oferta tentată pentru plata forței de muncă destinată strângerii recoltei.

O cohortă importantă de țărani a subscris la  banul otrăvit al marilor proprietari de pământ. Nici o opreliște nu mai era în fața acestei  mișcări a populației.

Măsurile sanitar-protectoare și așa extrem de fragile au fost sacrificate în favoarea intereselor economice. Ciuma s-a extins cu și mai mare rapiditate și… și-a luat tributul ei!!!

Cealaltă față a monedei

De multe ori spunem că ”paharul are mai  multe fețe”. Nu întâmplător au ajuns oamenii la această înțelepciune.

Dualitatea, pluralitatea și diversitatea naturală și umană sunt realități de netăgăduit și există și în timpul sau după stingerea epidemiilor.

În anii următori, în plan sanitar s-a acordat, în unele regiuni, mai multă atenție pentru prevenirea și combaterea bolilor.

Unele lazarete, înființate în timpul ciumei, au fost transformate în spitale sau așezăminte permanente.

Medicina și medicii au primit mai mult respect din parte oamenilor, iar tratamentele și tehnicile medicale au fost mai răspândite, mai apreciate și mai recompensate natural și pecuniar.

Desigur, trebuie să înțelegem aceste fapte în cheia timpului de atunci și nu în cea de mai târziu.

Depopularea din timpul ciumei, sporul natural scăzut, prețul ridicat al forței de muncă au contribuit, în insulele britanice, la reorientarea activităților agrare spre cele pastorale, îndeosebi spre creșterea oilor.

Marii proprietari profitând de cererea internă și externă a lânei ca materie primă pentru confecționarea postavului au sporit efectivele de animale și și-au transformat domeniile în suprafețe pentru pășunat pe care le-au extins, în secolele următoare, prin metoda ”împrejmuirilor” în dauna țăranilor și a loturilor deținute de aceștia.

”Oaia l-a mâncat pe om” era sintagma acelor timpuri.

Mulții din aceștia au migrat spre așezările urbane unde s-au angajau în manufacturile textile. Unii seniori s-au transformat în investitori și proprietari industriali.

Lor li s-au adăugat mulți deținători de capital (negustori, cămătari, corăbieri etc) care, alături de lucrătorii industriali, au format noua arhitectură socială capitalistă.

Economia de piață capitalistă a primit un nou impuls prin oportunitățile generate de situația critică și dramatică creată de marea epidemie de ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea.

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean