Probabil că nu este om în lume care să nu fi auzit de coronavirus. Şi probabil că sunt puţini, tot mai puţini, cei cărora această minusculă existenţă, COVID 19, să nu le fi afectat în vreun fel viaţa. Dar, ne-a schimbat sau o să ne schimbe ameninţarea prin care trece omenirea? Ne-a schimbat sau o să ne schimbe în raport cu ceilalţi? Dar în raport cu noi înşine? Viaţa? Moartea? Filosoful clujean Aurel Codoban ne pune în faţa unei oglinzi. Să ne privim fiecare!

Nu de moarte mi-e frică, ci de lipsa calităţii vieţii

Reporter:  Domnule profesor, vă e frică de coronavirus?

Aurel Codoban: Nu, nicidecum! Epidemiile au fost frecvente în istorie, chiar în istoria acestei ţări. Când eram mic am prins o epidemie care era mult mai îngrozitoare, cea de poliomielită, care producea paralizie.

Rep: De moarte vă e frică?

AC: Nu! Mi-e frică mai degrabă de lipsa de calitate a vieţii. Am preluat de la medici asta, mi se pare o idee foarte frumoasă, că viaţa trebuie să aibă o anumită calitate şi că, în absenţa calităţii, viaţa devine discutabilă. Adică, s-o trăieşti, aşa, pur şi simplu, ca o legumă, mi se pare fără sens. Se poate că nu-i cu totul creştin. Dar ca opţiune individuală…

Rep: Din ce vedeţi, percepeţi, din intercaţiunile pe care le aveţi cu oamenii în această perioadă, nouă, oamenilor, ne este frică de moarte acum?

AC: Cred că da. Lumea are o frică negândită de moarte. E o frică mai degrabă instinctivă decât una asumată şi gândită, ca să zic aşa.

Rep: N-o conştientizăm mai mult acum, n-o simţim mai aproape?

AC: Nu, cred că nu… Reacţionăm mai degrabă instinctual. Aşa se instalează de obicei frica de moarte. Şi bănuiesc că aceasta este marea problemă a guvernanţilor din lume în această perioadă, că nu pot controla masele, care pot ajunge la situaţii sau la reacţii nedorite. Probabil că poziţia britanicilor era, medical, mai sustenabilă.

Ştiu că pare ciudat ceea ce spun, dar sunt un om care are peste 70 de ani şi pot spune asta, pentru că mă implică şi pe mine. Cred că o parte dintre oameni sunt relativ imuni la coronavirus. În ce sens: suportă asimptomatic coronavirusul. Cam ciudat asta. Înseamnă că au un gen de imunitate. Altfel, toţi oamenii de pe nava aceea în carantină, din Japonia, s-ar fi îmbolnăvit. Sau toţi oamenii aflaţi într-un avion cu cineva bolnav s-ar fi îmbolnăvit şi ei. Dar nu se întâmplă asta. Sigur că şi transmiterea este problematică. Însă probabil că există un gen de imunitate, eu cred în asta.

Nu toţi oamnii percep această situaţie limită

Rep: Dumnezeu este cu noi?

AC: Sigur, Dumnezeu este întotdeauna cu noi.

Rep: Mi se pare că, în vremurile astea, oamenii se apropie mai mult de ceea ce înseamnă pentru fiecare Dumnezeu, universul, forţa superioară nouă şi, la fel, parcă oamenii se apropie mai mult unii de alţii, comunică mai bine –deşi e bariera aceasta de distanţă fizică-, mai profund.

AC: Viaţa noastră obișnuită este foarte cotidiană. Noi nu realizăm –noi, cei care trăim în lumea aceasta domesticită, occidentală, care suntem ca nişte păsări în coteţ- că numai atunci când apar situaţii limită gândim mai mult decât cu un pas înaintea noastră. Suntem domesticiţi, trăim în ţarcuri ca animalele domesticite, care nu se gândesc că vine lupul. Şi, când vine lupul, sunt puse într-o situaţie limită şi realizează dintr-o dată că perspectiva lor ar fi trebuit să fie mult mai largă.

Asta se întâmplă acum, pe de o parte. Adică, oamenii sunt confruntaţi cu o situaţie limită, ies din viaţa lor domesticită, din cotidianul acesta care n-are nici miraculos, nici periculos, nu are aproape nimic neașteptat și nesigur. E o situaţie limită şi oamenii poate că nici nu percep cu toţii pe deplin această situaţie limită şi doar copiază comportamentul altora. Îi văd pe unii înspăimântaţi… E ca la cârdurile de păsări sau bancurile de peşti, animalele care trăiesc, aşa, în hoardă. Acum e hoarda umană.

Adesea hoarda este benefică pentru că indivizii reacţionează chiar fără să conştientizeze ei pericolul, reacţionează la comportamentul celorlalţi. E o reacţie mimetică. Suntem într-o situaţie limită, poate că nu toată lumea percepe situaţia aceasta limită, dar oamenii se contagiază, se molipsesc de frica unora, care sunt chiar înspăimântaţi. Sau se contagiază de dorinţa unor oameni pe care îi văd de a-şi umple cămara, de a se asigura împotriva oricăror evenimente. Acesta este comportamentul de masă, de fapt. Unul contagios.

Rep: Dar în privinţa relaţiilor interumane, nu ne-am schimbat acum, nu suntem mai receptivi unul faţă de altul, mai empatici?

AC: Ba da. Îţi aminteşti când eram mici de tot şi mergeam prin beciuri întunecoase sau prin peşteri etc şi cochetam un pic cu frica? Şi voiam să-l simţim pe celălalt aproape, să-l auzim. Sau să ne auzim măcar propria noastră voce. Asta se întâmplă de asemenea acum. Cred că mai degrabă decât empatie este dorinţa de a auzi şi alţi oameni, de a spune „a, nu sunt singur, e ok, nu mi-e frică, suntem împreună, suntem mai mulţi”.

Rep: Fugim de singurătate, oarecum…

AC: Da… De singurătate, de faptul că noi nu ne putem baza pe resursele noastre. Omul e o fiinţă gregară. Nu ne putem baza pe resursele noastre în faţa unor asemenea situaţii limită. Cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice. Omul este prea mic şi atunci el devine din nou furnicuţa care este în esenţa lui şi reacţionează copiindu-i pe ceilalţi, îi copiază încercând să se lege de ceilalţi, să facă ceea ce fac ceilalţi.

După situaţii limită, oamenii revin la ce erau înainte

Rep: Dar am devenit până la urmă, cu acest coronavirus, mai umani sau e doar o aparenţă sau o chestiune de etapă? După această criză, dacă va trece, vom reveni la ce am fost înainte?

AC: Întotdeauna după ce trec situaţiile limită oamenii revin. Mă amuză să văd adesea cum lumea spune în dreapta şi-n stânga: a, sigur lumea se va schimba după asta. Aşa s-a spus după revoluţie, aşa s-a spus după cutremur, aşa s-a spus după inundaţii. Sigur, au fost momente de solidaritate umană; aşa reacţionează omul, e în firea lui, e o fiinţă socială în definitiv, și în acest sens gregară. Şi el reacţionează prin solidaritate, se solidarizează, pentru că e singura lui şansă la supravieţuire. În acest caz, când e vorba de supravieţuire, funcţionează foarte bine formula „numai împreună vom reuşi”. Îndată ce trece situaţia limită, omul zice „numai împreună VOI reuşi”.

Rep: Îmi vin în minte acum nişte versuri ale lui Adrian Păunescu: „Reînfloreşte lemnul porţii/ Pe unde pleci, pe unde vii/ În faţa dragostei şi-a morţii/ Noi toţi redevenim copii”. Acum redevenim copii?

AC: Frumoasă poezie… Nu ştiu dacă acum suntem copii. Asta ar fi foarte frumos de spus. Ar fi bine să fim copii, dar tare mă tem că suntem omul de masă în mai mare măsură. Mi-ar plăcea mult să fim copii, ar fi minunat să avem naivitatea lor. Mă tem că nu se întâmplă asta, cu toate că se spun lucruri trăznite. Dar nu sunt trăznite în sensul frumos, în care copiii spun lucruri trăznite.

Rep: Cum vi se pare că e acum comunicarea dintre oameni?

AC: Acum se vede foarte bine marea diferenţă dintre ceea ce este cunoaştere şi ceea ce este comunicare. Adică, puţini sunt cei care deţin puţina cunoaştere câtă există asupra virusului, dar de comunicat se comunică într-o veselie. Aceasta este prima observaţie: cunoaşterea este mult mai rară. În acelaşi timp, cunoaşterea este elitară.

Adică –să mă ierte publicul- cunoaşterea este nedemocratică. Nu că-mi plac experţii, nu că-mi plac specialiştii… Dar, probabil, e doar o mână de oameni în această lume care înţeleg într-adevăr virusul, cât înţeleg  și ei deocamdată. Dar vezi că toată lumea comunică cu nonşalanţă despre virus. Toți au sfaturile lor. E o chestiune interesantă: există o diferenţă între comunicarea legată de cunoaştere – cea care îţi transmite informaţii – şi comunicarea motivaţională, care e în mare măsură un fel de bla-bla din perspectiva lucidă a cunoașterii.

Deci, există pe de o parte cei care deţin informaţii, și există pe de altă parte cei care comunică „informaţii” pe care de fapt nu le deţin – e doar comunicare, nu cunoaştere, e, în cel mai bun caz, comunicare motivaţională-  şi peste toate există o a treia atitudine în comunicare –comicul, umorul, ironia, care înseamnă distanţare. Una dintre dexteritățile esenţiale în mecanismele psihice umane este disocierea, detaşarea, distanţarea. Atunci, când râdem, înseamnă că nu acordăm demnitate evenimentului, ne detaşăm de el, „a, nu merită atâta bătaie de cap”.

Expertul ştie ce spune, omul obişnuit spune ce ştie

Rep: Interpretaţi, vă rog, constatările acestea. De ce facem aşa?

AC: Sigur că, cei care cunosc, cunosc cât cunosc. Oamenii însă comunică mereu şi comunică cel mai adesea nu producând conţinut, ci distribuind conţinut. Marele lor gest creator aici este felul în care selectează conţinutul, adică ce dau mai departe. Pentru că asta e în rezonanţă cu ei. Dar oamenii fac acest lucru şi ca să-şi păstreze legăturile. Aici cred că intervine ceea ce remarcai cu puţin timp înainte, că de fapt oamenii doresc să păstreze legăturile, să fie pe flux, să fie în legătură. Şi, nemaiputând face gesturi unii pentru alţii, fac comunicare…

De obicei, omul primeşte un mesaj şi se simte cumva îndatorat să răspundă la rândul lui cu un mesaj. E un fel de schimb la nivelul mesajelor, ca şi cum ar fi schimb de activităţi sau de elogii sau chiar de bunuri materiale. Acest gen de comunicare ne leagă. E una din ideile pe care le spun mereu la cursurile mele şi care sună aşa: expertul ştie ce spune –expertul în comunicare, comunicaţionistul-, omul obişnuit spune ce ştie.

Rep: Faceţi o previziune, o proiecţie?

AC: Cred că va trebui să ne obişnuim un pic cu toată povestea aceasta cu coronavirusul şi cu complicaţiile sale. Hawking, celebrul astrofizician, este cel care ne-a ameninţat cu ideea unei pandemii care ar putea chiar lichida umanitatea. Şi uite că un astrofizician a gândit, într-un fel, mai bine ca biologii.

A doua idee care mi se pare foarte interesantă şi care ar merita cercetată cu mai multă atenţie este aceea că astfel de viruşi, foarte periculoşi, apar în zone în care domeniile ecologice se încalcă, se strivesc unele pe altele. Animalele trăiesc fiecare, ca să zic aşa, în zona lor ecologică, sunt separate. Şerpii păstrează o anumită zonă în care sunt ei, să zicem; şobolanii, o anumită zonă; oamenii, o anumită zonă.

Ceea ce s-a întâmplat la Wuhan este că aceste zone s-au suprapus. Cum? Au pus cuştile una peste alta. Găină peste şobolan, peste şarpe, peste pui de urs. Şi toate zemurile acelea, toate lichidele biologice au curs de sus până jos, amestecând totul.

O observaţie aş mai avea: mi se pare ciudat faptul că, sistematic în ultima vreme, ceea ce e mai afectat e ceva ce ţine de respiraţie. Respiraţia, plămânii par să fie un gen de vulnerabilitate a omului, mai mare decât alte vulnerabilităţi. Poate pentru că plămânul e și el deschis, e o interfaţă cu mediul? Nu ne dăm seama că, de fapt, plămânii noştri sunt aproape ca pielea, adică sunt în legătură cu mediul exterior.

*Aurel Codoban (n. 1948) este filosof şi eseist, profesor universitar, specializat în structuralismul francez, în teoria comunicării şi relațiilor publice, filosofie, semiotică gestuală, hermeneutică şi filosofia religiilor. Este membru al mai multor asociaţii şi societăţi de profil, a obţinut numeroase premii şi este autorul mai multor volume, inclusiv traduceri.

Interviu realizat de Marius Avram