Connect with us

Minutul și scorul

Ovidiu Blag: În Zalău s-a produs o minune

Publicat


Prea obișnuiți să cântăm prohodul sportului românesc, se întâmplă să nu ne sară în ochi insulele în care acesta nu doar că supraviețuiește ci chiar se ține tare, cu capul sus.

Un astfel de lucru, miraculos la prima vedere, dar temeinic și cu sinceritate făcut, s-a întâmplat în Zalău, un orășel ce are doar 50.000 de locuitori.

Un om, pentru că întotdeauna în jurul unui om cu minte se pot întâmpla lucrurile mari, a avut o idee năstrușnică: să organizeze la Transilvania Tenis Club din Zalău un masters de tenis la startul căruia să se alinieze cele mai bune jucătoare cu vârsta sub 18 ani din regiune, adică din Ardeal și Banat.

Și-atunci, pentru că omul a avut și banii pe care să-i pună la bătaie, și nu puțini, s-au întâmplat lucrurile: s-a desfășurat ceea ce s-a chemat Transilvania Masters, la start cu Briana Szabo, Cara Meşter, Patricia Goina, Floriana Popovici, Ioana Lung, Anamaria Coroiu şi Mara Geiger.

Jucătoare tinere

Sunt jucătoare foarte tinere, unele mai degrabă apropiate de vârsta de 15 ani decât cea de 18 dar care îi impresionează pe cunoscătorii fenomenului prin talent, abnegație, putere de luptă și prin rezultatele din statistici.

Acolo, în clasamente, Briana Szabo, de exemplu, are deja 3 puncte WTA la doar 15 ani ai săi iar Cara Meșter este probabil printre cele mai titrate junioare din România, câștigând o mulțime de competiții.

În fapt cele două clujence au și jucat finala, după trei zile de jocuri unul mai frumos decât celălalt, finală adjudecată de Cara Meșter.

Arbitru promițător

Pentru ca ansamblul să fie perfect, a oficiat probabil cel mai promițător arbitru din România, un zălăuan, Andrei Brisc, un tânăr de doar 19 ani. Acesta este proaspăt arbitru principal, în urma cursurilor absolvite și a participat deja la turneele ATP Sofia, WTA Swedish Open și WTA Bucharest Open.

Și uite-așa, privind spre acest concurs de tenis ce pare unul ca oricare altul, ne putem da seama că nu-i chiar așa.

E mai degrabă o demonstrație că sportul prețuit cu adevărat, în esența lui, poate crea stări emoționale profunde. Iar grija pentru viitorul lui înnobilează oamenii care înțeleg să sprijine această devenire a unor copii ce pot ajunge adevărate valori ale sportului românesc.

 

 

 

 

 


Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:


CLUJUL PENTRU TOȚI - Ai o propunere pentru un Cluj mai bun? Ai o problemă în zonele în care îţi trăieşti viaţa? Semnalează-ne-o! Trimite mesajul tău pe email prin ACEST FORMULAR, Whatsapp sau pe Facebook messenger

Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Vezi cele mai interesante video Cluj24.ro


EVENIMENT

Ovidiu Blag: O chestiune de respect

Publicat

Profilul suporterilor lui U e setat pe lucruri mai greu de explicat în cuvinte. Ei, suporterii, iubesc necondiționat această echipă, indiferent de liga în care joacă, fiind legați de Vocală prin fire invizibile dar foarte puternice. Ei nu așteaptă nimic la schimb dar în același timp au dreptul de a pretinde ca aceia care își intersectează pașii cu această echipă să gîndească la fel.

Stadiul de vis

Că lucrurile stau așa, și nu altfel, suporterii lui U au demonstrat-o și duminică, în ultima etapă a campionatului regulat. Deși calculele hîrtiei o dădeau pe U cu șanse minime de a prinde play-off-ul, ei au fost prezenți. Unii fizic, în jurul stadionului, alții acasă, întorcînd clasamentul pe toate fețele posibile și imposibile. Și-au adus aminte de Turris și de felul ciudat în care se pot pierde trei puncte și patru goluri doar așa, că echipa aceea s-a retras, plîngeau după 1 punct măcar din meciuri cu echipe „mici” gen Recea sau Reșița sau după cele trei pierdute la masa verde cu Farul.

Și-așa, printre ele, și-au adus aminte că e al doilea an consecutiv cînd U nu prinde play-off-ul sau că visul promovării în liga întîi rămîne doar la acest stadiu, de vis.

O stare de spirit cu un singur sens

Dar cel mai mult i-a durut că nu au văzut spirit combativ și plăcere de a juca la fotbaliștii lui U decît de foarte puține ori în aceast campionat. Și n-au văzut asta nici în ultima etapă, atunci cînd cei din teren puteau ieși cu capul sus de acolo chiar dacă planul cu play-off-ul ar fi eșuat.

Așa doar s-ar fi întîlnit cu adevărat unii cu alții, sportivi cu suporteri: în această stare de spirit în care, din păcate, doar cei din urmă reușesc să intre în ultima vreme. În starea de spirit care înseamnă respectul față de U. Respect înseamnă să dai totul. Și dacă dai totul nici nu mai contează dacă ai pierdut sau dacă ai cîștigat.

Jucătorii, antrenorii, conducătorii vin și pleacă de la U. Dar parcă nu e totuna cum vii și cum pleci de la această echipă. Cum te comporți cît ești în acest loc special, cît de conștient ești de rolul și de misiunea ta.

Acestea ar putea fi teme de reflecție pentru cei care au privilegiul de a se afla în curtea lui U.

Și tema nici nu ar fi atît de greu de învățat, mai ales că ea e predată de 100 de ani și mai bine de către suporterii lui U, cei care nu au părăsit niciodată această familie.

Iar dacă a fost să o părăsească asta s-a întîmplat doar pentru că unii s-au mutat în Ceruri.

Citește mai departe

Minutul și scorul

Ovidiu Blag: Un minut numit dorință

Publicat

De

Echipa națională de rugby a României ne-a făcut o zi frumoasă. O zi care ne-a trimis cu gândul înapoi, în timp, la vremurile când românii erau într-adevăr niște stejari în acest sport dar și cu gândul spre viitor, privind la determinarea cu care această tânără echipă înțelege să se comporte așa, exact ca o echipă.

Sigur, era o vreme când rugby-ul românesc voia să forțeze ușa și să intre în Turneul celor Cinci Națiuni iar acum joacă în Rugby Europe Championship 2021, un fel de criteriu pentru calificarea la Cupa Mondială din 2023. Dar asta e o altă poveste.

S-au schimbat vremurile, generațiile și chiar și felul în care noi românii ne raportăm la fenomenul sportiv.

Acum ne-au plăcut ambiția și modul nebunesc în care cei din teren au crezut în forțele lor de a remonta o diferență de 13 puncte în favoarea Portugaliei cu exact cinci minute înainte de final.

Două eseuri și transformări

De acolo, de la 14-27, pe teren străin fiind, românii s-au adunat umăr lângă umăr, respirând unul pentru celălalt, dându-și curaj, strângând din dinți, reușind astfel să întoarcă scorul și să câștige în ultima secundă, 28-27.

Două eseuri, două transformări, exact de ceea ce era nevoie pentru acest punct în plus. Asta au reușit bărbații aceștia adevărați. În exact cinci minute. Și nu oricare cinci minute, ci acelea din finalul unui meci care ne-a ținut cu sufletul la gură.

Portugalia nu e Franța, știm. Cum știm și că nu o să mai batem Franța degrabă, așa cum generația unui Petrică Motrescu reușea în 1974 (15-10), în 1976 (15-12) sau în 1980 (15-0).

Dar în același timp știm să privim cu admirație spre această ispravă ce are o simbolistică mai profundă decât scorul de la final: ea ne dă dimensiunea reală a unor sportivi care joacă până la capăt, până la ultima respirație, până la capătul lumii, dacă e cazul, cu un singur gând: să nu cedeze.

Or să nu cedezi poate fi una dintre condițiile ca să câștigi.

Ce a spus antrenorul României

Și ne-a mai plăcut ceva. O declarație:

„Am câștigat astfel de jocuri și am pierdut astfel de jocuri, așa că știu cât de grea va fi digerarea unei astfel de înfrângeri pentru antrenorul naționalei Portugaliei și pentru jucătorii săi”.

Asta a spus antrenorul principal al României, Andy Robinson, după terminarea partidei.

Și gândul ne-a zburat din nou. Greșit, am spune, înspre fotbal. Acolo unde astfel de declarații care să reflecte respectul pentru adversar sunt mult mai rare.

 

Citește mai departe

Minutul și scorul

Ovidiu Blag: De ziua lui Cip Porumb

Publicat

Sâmbătă a fost ziua de naștere a lui Ciprian Porumb. Numele său se confundă cu istoria tenisului clujean de dată recentă, un sport pentru care Cip a făcut foarte multe.

Să ne amintim doar cu câtă mândrie priveam noi, clujenii, spre meciurile lui de Cupa Davis sau cum îi urmăream parcursul din circuit, acolo unde a avut drept adversari nume celebre din epocă precum Wayne Ferreira, Richard Fromberg sau Goran Ivanisevici.

Provenit dintr-o familie de sportivi pur-sânge, cu tatăl săritor în înălțime de calibru, participant la Jocurile Olimpice și cu mama jucătoare de bază în echipa de volei a Universității Cluj, Ciprian a continuat această tradiție sportivă și a predat-o mai apoi și fiului său, un foarte talentat tenisman.

A început cu ping-pongul, la 7 ani, la CSM Cluj, unde a fost coleg de generaţie cu fraţii Bohm, cu Daniel Cioca şi cu alţi tineri foarte talentaţi, care au continuat tradiţia tenisului de masă clujean. Îi plăcea mult atmosfera de acolo, era fascinat de jocul lui Şerban Doboşi (aflat la sfârşit de carieră), care făcea spectacol la fiecare meci.

Campion național la 13 ani

Pe la 11 ani a fost remarcat de Mircea Bunea (directorul de la „Salprest“), care l‑a convins să treacă la tenis. „Politehnica” Cluj a fost primul club la care a fost legitimat, iar primul său antrenor a fost Dorel Giurgiu. Deși a început să joace tenis la doar 11 ani, la 13 ani era deja campion național.

De-acolo rezultatele s-au legat:

  • campion naţional la „dublu„ în 1991, 1993, 1995
  • cea mai bună clasare ATP: locul 350 la simplu şi 250 la dublu
  • câștigător al turneului satelit din Egipt (ediţiile 1991 şi 1992)
  • câștigător al turneului satelit din Mexic, în 1996
  • câștigător al turneului satelit din Cehia (ediţiile 1994 şi 1995)
  • sfert‑finalist al turneului satelit al Croaţiei, în 1997
  • calificat la turneul de 350.000 de dolari ‑ Rosmalen (Olanda), 1996
  • trei participări la Open România (500.000 dolari), atât la simplu cât şi la dublu. A disputat o finală la dublu, pierdută din păcate
  • participant la turneele challenger de la Furth (Germania) şi Prostejov (Cehia)
  • component al echipei de Cupa Davis a României, în trei ediţii. A disputat cinci meciuri în proba de dublu, după cum urmează: 2 împotriva Marocului (1993, câștigat şi 1995, pierdut), 1 meci împotriva Nigeriei (1994, câştigat), 1 meci contra Africii de Sud (1994, pierdut) şi 1 meci contra Principatului Monaco (1995, câştigat).

Căpitan nejucător

Anii au trecut și după încheierea carierei de sportiv Ciprian a mai avut un vârf de performanțe, ajungând căpitan nejucător al naționalei României, ocazie cu care a pledat pentru organizarea, pentru prima dată în istoria Clujului, a unui meci de Cupa Davis în orașul de pe Someș. Se întâmpla asta în 2012, în septembrie, la meciul cu Finlanda, care s-a disputat în Sala Sporturilor Horia Demian.

Azi, cu pași egali, întotdeauna parcă măsurați, Ciprian Porumb se îndreaptă spre clubul pe care l-a construit acum câțiva zeci de ani și de unde speră să trimită spre lumea tenisului mare un nou jucător clujean.

Munca sa va rămâne evidențiată în istoria tenisului clujean ca fiind una de referință, de calitate și făcută cu responsabilitate.

La mulți ani, Cip!

 

 

 

 

Citește mai departe

Minutul și scorul

Ovidiu Blag: Simona, de 100 de ori bravo!

Publicat

Simona Halep a ajuns la victoria cu numărul 100 în turneele de Grand Slam, după cea de sâmbătă în fața polonezei Iga Swiatek, la Australian Open. Această bornă au mai atins-o doar 8 jucătoare active în circuit dar ea vine să întregească alte recorduri absolut impresionante pe care românca le-a trecut în dreptul ei.

În pofida unor “sceptici” de serviciu, specialiști sau nu prea, Simona Halep stă, iată, în primele zece jucătoare din lume din anul de grație 2014. De atunci ea nu a terminat nici un sezon mai jos de locul 4 iar de două ori a încheiat anul chiar în postura de lider mondial.

Mai mult, din 2010 încoace Simona este nelipsită din top 100 iar din 2017, de când a reușit să urce pentru prima dată pe primul loc WTA, pare agățată mereu de acest fotoliu căruia când îi dă târcoale, când ia loc pe el.

Cu două titluri de Grand Slam la activ, Roland Garros și Wimbledon, Simona demonstrează tuturor celor care n-au crezut în ea dar mai ales celor care au crezut că da, este o mare jucătoare.

Sportivele care ”au supărat-o”

Victoria cu numărul 100 va rămâne în memoria noastră drept una care dă măsura ambiției și determinării acestei sportive care nu se împacă deloc cu ideea de a nu-și lua revanșa pe teren în fața uneia care a „supărat-o” vreodată.

Așa s-a întâmplat acum cu Iga Swiatek, pe care o ținea minte de la acel 1-6, 2-6 de anul trecut, de la Roland Garros. Iar asta nu putea rămîne „nepedepsit”. Așa cum nu le-a „iertat” pe Muguruza, Kanepi sau Anisimova, care au „supărat-o” la un moment dat.

În meciul de sâmbătă dimineața, cu Swiatek, Simona Halep a fost precum un vulcan după ce a pierdut primul set. S-a concentrat imens, s-a dezlănțuit pe alocuri, a avut mereu mintea limpede, a etalat un tenis încântător și a reușit finalmente să câștige, calificându-se spectaculos în sferturile de finală de la Australian Open.

Simona joacă la victorie

Urmează Serena Williams. O jucătoare pe care n-a mai văzut-o din finala de la Wimbledon 2019, atunci când Simona triumfa cu un dublu 6-2.

Dar după cum e construită campioana noastră, ea nu va uita că Serena are 9-3 în întâlnirile directe, adică încă mai are de luat revanșe. Gândind așa, mereu la victorie, românca îndrăgostită de Paris, de fresh-ul de portocale și de paste va face tot ce îi va sta în puteri pentru a câștiga.

Asta ne și place la Simona Halep, că joacă mereu doar la victorie. Se vede asta prin fiecare gest, prin fiecare respirație, prin fiecare pas din milioanele de pași pe care i-a făcut și-i va mai face pe terenul de tenis, un spațiu cu care s-a identificat.

 

 

 

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate

Știri din Ardeal

Publicitate
Publicitate