OPINIE/ Ioan Lumperdean: Ce sărbătorește Franța la 14 iulie?

Ca în fiecare an, la 14 iulie ni se spune de ziua națională a Franței. În acest an, după paranteza pandemică din anul trecut, festivitățile au readus în conștiința publică măreția faptelor de acum 232 de ani. Franța a vrut să rămână purtătoarea mesajului de libertate exprimat atunci, la cădere Bastiliei și în anii care au urmat. Cel puțin așa reiese din șuvoiul de știri care a populat mass media.

Numai că 14 iulie 1789 a fost numai un episod din ceea ce numim Marea Revoluție Franceză. E adevărat, unul important, atunci, dar nu măreț, cum le place francezilor să se laude. Important pentru că locuitorii Parisului au avut curajul nebunesc de-a ataca Bastilia, închisoarea înfricoșătoare a regalității franceze. Dar oare a fost chiar așa de mult curaj la 14 iulie 1789? Am mai scris despre acest episod și l-am legat inevitabil de istoria datorie publice și a inconștienței politice a diriguitorilor din Franța secolului al XVIII-lea.  

O scurtă istorie a faptelor

În îndelungata istorie a monarhiei franceze, structurile economice și sociale ale Franței s-au deteriorat și au devenit nefuncționale. Au fost istorici, economiști, filosofi care au arătat ce se întâmplă și care au cerut imperativ să se găsească consensul social pentru relansarea economiei și societății. Au fost oameni care au înțeles și subscris la astfel de opțiuni. Dar au fost și mulți potrivnici.

Principala problemă erau lipsa banilor. A fost „soluționată” prin împrumuturi. Unul după altul și nu puține. La 1 septembrie 1715, când Ludovic al XIV-lea  (Regele-Soare) a trecut la cele veșnice,  datoria publică era uriașă, de 3.500 de milioane de livre. Cu dobânzile aferente, aceasta putea fi rambursată după… 1.000 de ani!!!

Urmașii săi, Ludovic al XV-lea (1715-1774) și Ludovic al XVI-lea (1774-1793), au mers pe calea datoriei publice, chiar dacă au avut și unele inițiative reformiste. Au adus în fruntea finanțelor bancheri, considerați salvatorii economiei: John Law, Robert Jacques Turgot, Jacques Necker. Nu a fost să fie așa.

Dar virusul așa-zis salvator, prin împrumuturi și politici populiste, și-a făcut loc în mințile mulțimilor anonime pariziene. Reconstituirile de mai târziu au dovedit că manipulările au fost excesive și înșelătoare. Așa s-a ajuns la atitudinile pro și contra Necker.

Numit și revocat de către rege, acceptat și susținut de bancheri, Necker devine omul zilei de 14 iulie 1789. Cu două zile înainte s-a zvonit că a fost arestat și închis în Bastilia. Era o mare dezinformare, întreținută cu bani și influență. Rezultatul – ocuparea Bastiliei, linșarea guvernatorului acesteia, De Launey, și dărâmarea, în lunile care au urmat, a zidurilor închisorii, considerată simbolul represiunii politice, deși la 14 iulie 1789  erau numai șase deținuți de drept comun. Și atunci cum rămâne cu simbolistica libertății politice a zilei de 14 iulie 1789?

Mesajul culorilor Franței

În zilele premergătoare cuceririi Bastiliei, în grădinile Palatului Regal (era parcul tradițional al Parisului, aflat în proprietatea ducelui de Orléans, un opozant al regimului) au avut loc mai multe întruniri. S-a format o solidaritate a participanților la aceste întruniri, mai ales că ele au început într-o zi de duminică (12 iulie). Îndemnuri, discursuri și simboluri create ad-hoc.

Un jurnalist a luat o frunză din arborii parcului și și-a pus-o la rever. Imediat, mulțimea i-a imitat gestul, iar verdele, asemenea casei lui  Necker, a devenit culoarea solidarității și speranței. În zilele următoare s-a renuțat la acestă simbolistică datorită preponderenței acestei culori în blazonul fratelui regelui.

Culorile roșu și albastru din stema Parisului au fost adoptate. Mai târziu, când   s-a încercat o reconciliere cu regalitatea, s-a mai adăugat culoarea albă, specifică dinastiei de Bourbon. Așa a apărut simbolistica drapelului Franței: roșu, alb, albastru!!!

Un al doilea 14 iulie în 1790

Istoria și-a urmat cursul și, în 1790, s-a propus o împăcare între națiune și monarhie A și fost numită ziua  reconcilierii și unității tuturor francezilor, când regele Ludovic al XVI-lea a jurat credință Națiunii și Legii. Nu a fost o zi tumultoasă și violentă. Și atunci se pune întrebarea: a fost o zi revoluționară? Răspunsul este DA.

Istoria nu se construiește și nu se validează numai prin violențe și insurecții, mitinguri și mișcări stradale, ci și prin acte pașnice și cerebrale, iar la 14 iulie 1790 a fost un astfel de act. După aceea lucrurile au mers pe alte drumuri și „revoluția” a ieșit din nou din pahar.

Un al treilea 14 iulie în 1880

În secolul al XIX –lea, statele naționale îşi afirmau identitatea prin tradiții și solidarități trecute și prezente. A început proclamarea zilelor naționale. Un astfel de demers are loc și în Franța în 1880. Un proiect de lege este elaborat în acest sens.

Primul și al doilea 14 iulie erau considerate repere fundamentale în istoria Franței. S-a argumentat că Franța de atunci era moștenitoarea avântului popular de la 1789, dar și a celui de 1790, care l-a validat pe primul și l-a consacrat fără „nici o picătură de sânge sau o lacrimă”.  În fapt, era sinteza între rațiune și violență, între tradiție și modernitate, între normal și conflictual.

Desigur, la această concluzie s-a ajuns după ani de lupte și căutări, după împliniri și eșecuri. Însă de atunci şi până astăzi, 14 iulie a rămas în simbolistica francezilor. Nu au fost opțiuni de renunțare sau redefinire a zilei naționale a Franței, cum s-a întâmplat la noi și cum se mai propune încă. Chiar și în timpul ocupației naziste, ziua națională și drapelul au rămas neschimbate. Și atunci când pentru stemă nu s-a ajuns la consens (Franța nu are o stemă oficială) s-a găsit soluția reprezentării simbolurilor naționale prin asocierea unor imagini precum libertatea, măslinul, cocoșul galic, bustul Marianne  (figură alegorică a Revoluției care exprimă Libertatea, Egalitatea, Fraternitatea).

Astăzi, când mișcările anti-sistem negă tot ceea ce însemnă simbolistica și identitatea  națională, Franța se ține tare și are curajul de-a spune ceea ce are de spus. A dovedit-o și în timpul mișcării vestelor galbene, a dovedit-o și la recenta întâlnirea G7/ NATO sau ieri, când a respins propunerile Uniunii Europene privind trecerea mecanică la economia verde, sau astăzi, de ziua națională, când și-a reafirmat poziția de mare putere europeană.

E bine să învățăm și noi din acestă conduită. Am spus!!!

Prof.univ. dr. Ioan Lumperdean