O sintagmă care a făcut carieră

Aproape nu există lucrare despre viața și activitatea lui Alexandru Ioan Cuza și/sau despre unirea din 1859 care să nu amintească de monstruoasa coaliție din 11/23 februarie 1866 și  abdicarea domnitorului. De unde și când  a apărut sintagma?

Se știe că opoziția față de Cuza a generat atitudini divergenţe față de domn și politicile sale. Potrivit cutumei, în fiecare an, domnitorul adresa Adunării elective Mesajul tronului.

La 22 ianuarie 1863 la răspunsul corpului legiuitor (oarecum firesc și chiar formal), 31 de deputați, conservatori și liberali au adăugat o notă sau un amendament. Textul, destul de acuzator a avut ecou în presa timpului, iar compromisul dintre conservatori și liberali a fost imediat sesizat.

Ca de foarte multe ori în istoria comunicării, a fost receptat mesajul secundar (nota) și nu cel principal  (răspunsul).  În peste 30 de numere din ziarul Românul s-a vorbit, insistent, de coalizarea liberalilor cu conservatorii împotriva  domnitorului. Nefirească din punct de vedere doctrinar, atitudinal politic și economic, „înțelegerea” conjuncturală din 22 ianuarie 1863 a fost numită în numărul 26 din 1863 coaliția monstruoasă.

A fost și confirmată, câteva zile mai târziu, paradoxal, în 11 februarie 1863, într-o intervenție a lui I.C. Brătianu din Adunarea electivă: „Noi, Dreapta și Stânga, care am fost cei mai mari dușmani… când am văzut pericolul la ușa noastră, la porțile României, am uitat toate suferințele noastre, toate certurile noastre…  și am zis că cel puțin în chestiunile cele mai de viață să ne dăm o mână fraternă”.  Astfel s-a născut și a început să fie, la început mai timid, apoi mai activ coaliția monstruoasă.

Sintagma a făcut carieră prin rostogolirea în spațiul public, precum bulgărele de zăpadă, și s-a ajuns, printr-o inversarea a termenilor la…  monstruoasa coaliție!!!

Peste timp, ori de câte ori au apărut astfel de situații, unii oameni politici și-au justificat sau au dezavuat așa-zisele alianțe prin sintagma monstruoasa coaliție. În proximitatea noastră: căderea unor guverne, încercarea de demitere a președintelui Traian Băsescu, schimbarea/demiterea unor demnitari, alianțe politice vremelnice, deschiderea și desfășurarea unor procese etc.

„Mă cunoaște conul Zaharia de la 11 fevruarie”

Izvoarele istorice (documente, scrisori, declarații politice,  memorialistică, presă, fotografii, picturi, desene, gravuri) sunt numeroase și variate despre domnia lui Cuza și abdicarea sa. Pe baza lor s-a „ridicat” o bogată literatură istorică, masonică, beletristică și teatrală, acceptată, corijată și/sau respinsă  „după vremuri și oameni”.

Momentul a rămas în mentalul colectiv. Rămâne emblematică celebra replică a cetățeanului turmentat din O scrisoare pierdută: „Mă cunoaște conul Zaharia de la 11 fevruarie”!!! Nu știm dacă era o laudă sau o scuză, prin care personajul lui Caragiale dorea să se legitimeze în ochii coanei Joițica. După „cum erau vremurile” se poate spune că a primat lauda/mândria, mai ales că Tipătescu și ai lui erau…conservatori.

Cum s-a ajuns la monstruoasa coaliție?

Istoria s-a desfășurat între 1859-1866, în anii domniei lui Cuza cu multe căutări, (ne)acceptări și cu multe, poate prea multe porniri și opriri, „pentru un stat constituțional, tânăr ca al nostru”, cum se exprima un alt personaj caragelian, celebrul Nae Cațavencu.

În acest „amestec” de liberalism și conservatorism, de occidentalism și orientalism, societatea românească și-a găsit cu dificultate reperele și opțiunile. Este limpede că la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, românii au sperat și au dorit o altă istorie. O dovedește unanimitatea prin care Cuza a fost ales domn la Iași și la București.  Toți doreau o renovare a societății. Însă fiecare prin prisma interesului propriu, a universului opțional economic, social și politico-instituțional.

Unii erau pentru o modernizare mai amplă și mai rapidă, alții mai limitată sau „cu frâna trasă”!!! Cuvintele lui Farfuridi exprimă această realitate: „Din două una, dați-mi voie, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar să se schimbe  pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”.

Acuzațiile au început să curgă

Partizanii și dușmanii lui Cuza, fiecare cu punctele lor esențiale, au început să fie mai mult sau mai puțin mulțumiți de domnia și reformele sale. Acuzațiile au început să curgă, de la comportamentul public până la cel privat, de la aroganța autoritară la șovăiala instituțională și legislativă.

Hiperimplicarea domnească, mai ales după aducerea în fruntea țării a guvernului Mihail Kogălniceanu (11 octombrie 1863), instituirea regimului autoritar (2 mai 1864) și recunoașterea copiilor pe care i-a avut Cuza cu Maria Obrenovici au fost alte „capete de acuzare” puse „pe capul domnitorului”. Mulți au insistat pe relațiile amoroase ale lui Cuza și pe copiii din afara căsătoriei. Uitau, nu voiau să-și amintească sau treceau sub tăcere că, în epocă, cu toate principiile corectitudinii conjugale, erau multe situații asemănătoare.

700 de femei ale lui Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu era fiul nelegitim al domnitorului moldovean  Mihail Sturdza (1834-1849). Nici conul Mihalache Kogălniceanu nu era străin de astfel de „apucături”. A fost un mare om politic, un intelectual de rasă,  dar i-a plăcut şi viaţa. Îi plăcea să stea la o şuetă, în saloane, restaurantele şi grădinile de vară ale Iaşului şi Bucureştiului. Îi plăcea mâncarea bună şi vinurile alese, femeile frumoase şi… focoase. Destul de multișoare (peste 700) după cum ne dezvăluie chiar el în carnetul întâlnirilor sale amoroase, păstrat la Arhivele Naționale din Iași.

Alexandru Tzigara-Samurcaș, istoric de artă și fondator al Muzeului Țăranului Român, se spune că era fiul nelegitim al rigidului și principialului domnitor/rege Carol I (1866-1914).

Corupția ca lepra…

Venalitatea, cum era numită atunci corupția, este o plagă veche în toate timpurile și în toate societățile. În timpul lui Cuza  se accentuase și devenise la ordinea zilei. Se formase o adevărată camarilă domnească care-și disputa resursele și avantajele economice. Reproșurile și „arătările cu degetul” erau la ordinea zilei (la fel ca astăzi) și de-o parte și de alta a spectrului politic. Când „clepsidra politică” se răsturna, numai actorii erau alții, scena rămânea aceiași!!!

Și acuzațiile spre domn era aproape identice, cu aceleași cuvinte și sterotipii verbale, prin care se eroda credibilitatea lui Cuza. Un personaj foarte cunoscut la aceea vreme era Charles Liebrecht, belgian pripășit prin țările noastre, chelner, cartofor și marcher de biliard la cazino, a intrat în grațiile lui Cuza în vremea când acesta era pârcălab de Covur, la Galați.

În tinerețea tumultoasă a lui Cuza, marcată de jocuri de noroc, lipsa banilor și slăbiciuni pentru femei, belgianul i-a fost de multe ori sfetnic și sprijinitor. În anii domniei, acesta a ajuns eminența cenușie a domnului, manevrând printre meandrele politice și financiare ale statului. Conducea un serviciu secret personal al lui Alexandru Ioan Cuza. Avea un registru secret, am spune noi astăzi computer cu mai multe foldere securizate, despre viața, activitatea, faptele și slăbiciunile oamenilor politici și personajele timpului. Toți se temeau de el, toți îl dezavuau și toți doreau să scape de el.

Au găsit și formula cea mai bună, i-au livrat informaţii care să le asigure reușita detronării lui Cuza. Domnitorul a căzut în plasa acestor fake-news-uri și a plătit cu abdicarea.

Nu e de mirare că în „exaltarea lor patriotică” conspiratorii doreau să „curețe țara de lepra corupției”, cum a mărturisit, mai târziu, căpitanul Candiano-Popescu.

Reformismul pro și contra

Societatea românească avea nevoie de un program amplu de reforme. Acest program a fost formulat încă din timpul revoluției de la 1848. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza, toate segmentele societății au fost „mișcate”: economie, viață socială și politică, administrație, justiție, organizare teritorială, viață ecleziastică și multe altele. Modelul: Europa occidentală, îndeosebi Franța lui Napoleon al III-lea.

Astăzi e dificil să facem ierarhizări valorice și pragmatice despre o reformă sau alta. Sau cât de necesare și profunde au fost acestea. Este limpede că nu se mai puteau amâna reformele care vizau profunzimea societății românești. Și tocmai de aceea au fost acceptate sau respinse. Aprecieri și critici, aprobări și nemulțumiri au stârnit fiecare în parte și toate la un loc!!!

Prima dintre marile reforme

Secularizarea averilor mănăstirești (decembrie 1863) a nemulțumit clerul și biserica ortodoxă din țară și de la Muntele Athos. Această atitudine rezervată față de România lui Cuza am simțit-o și  în iulie 2001, când am fost la Muntele Athos.

Textul legii era foarte limpede: „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”.

Mănăstirile închinate  dețineau aproximativ 25% din suprafața arabilă a țării. Importante resurse, în produse, bani și forță de muncă erau deturnate din economia agrară a României. Din aceste suprafețe  s-au constituit domeniile statului, cele ale domniei și regalității de mai târziu și s-au împroprietărit în 1878 (după Războiul de independență), peste 48.000 de familii.

Acuzațiile incriminatorii că biserica a fost lipsită abuziv de resursele sale sunt doar parțial îndreptățite, în condițiile în care legea prevedea acordarea de despăgubiri în valoare de 82 milioane de lei, din care urmau să se scadă 31 de milioane datorate României de locurile sfinte de la Ierusalim, Muntele Athos, Caucaz  și Orientul Mijlociu. Este adevărat că așezămintele monahale au respins această variantă. Din punctul lor de vedere problema a rămas deschisă, însă din cea a statului român, parlamentul României în timpul domniei lui Carol I,  a declarat chestiunea mănăstirilor închinate definitiv închisă.

Oricum, a fost și această acuzație adăugată în lista acuzatorilor, interni și externi, față de Cuza.

A doua a fost… prima mare reformă agrară

Legea rurală (14 august 1864) a fost, cu toate limitele sale, prima mare reformă agrară din istoria României. Prin aceasta au fost inițiate mecanismele de schimbare a statutului social, economic și juridic al țăranilor odată cu împroprietărirea a circa 2,5 milioane de hectare de pământ. Reforma a deteriorat relația dintre marii proprietari și țărani, dar și a acestora, împreună sau separat, cu domnul unirii.

Marii proprietari considerau că prin deschiderea „cutiei Pandorei”, țăranii (90% din populația țării) nu vor mai putea fi implicați/controlați în și prin economia agrară. Nu greșeau prea mult.

Răscoalele de la 1888 și 1907, cu toate influențele externe, au apărut și pe fondul real al neoiobăgiei românești  (Constantin Dobrogeanu-Gherea). Se știe că în aproape toate economiile unde au avut loc astfel de răsturnări în regimul proprietății agrare, tensiunile sociale s-au acumulat și au devenit, uneori, explozive.

Reforma lui Cuza nu i-a afectat fundamental pe marii proprietari, în condițiile răscumpărărilor bănești, plătite timp de 15 ani de către țărani. Mai mult, unii dintre aceștia și-au investit sumele primite în afaceri industriale și comerciale. Au fost și proprietari care și-au „tocat” bani în țară sau la Paris. Romanele semnate de Duiliu Zamfirescu, Tudor Teodorescu Braniște și nuvelistica lui Petru Dumitriu sunt inspirate și din aceste realități.

O parte din fondul funciar pentru împroprietărire se constituia din cel al mănăstirilor închinate.  Și cu toate acestea s-a vehiculat ideea dezorganizării economiei cerealiere românești. Se pare că atunci s-a spus că România nu o să mai fie grânarul Europei, de parcă până atunci ar fi fost. Operatorii de cereale de pe piețele europene trebuiau să fie speriați. Am mai scris și am promis că o să revin la falsa sintagmă  România: grânarul Europei!!!

Legea rurală a nemulțumit și pe unii țărani pentru răscumpărările bănești impuse, pentru lipsa inventarului agricol și multe alte neadaptări la statutul de proprietari și contribuabili fiscali.

Alte nemulțumiri, alte acuzații. Protestatarul Ion Creangă

Tensiuni și nemulțumire au fost generate și de translarea centrului de greutate a vieții politice, prin stabilirea capitalei la București. Cele două capitale erau la aproximativ 400 de kilometrii distanță una față de alta. Domnitorului și demnitarilor le trebuia în jur de 60 de ore pentru deplasare. În consecință, la 24 ianuarie 1862 s-au deschis lucrările unui singur parlament al României și a început să funcționeze la București.

Pe lângă rolul secundar acordat Iașului, compensat cu ideea capitalei culturale, unii funcționari domnești au fost reticenți în lăsarea rostului lor ieșean și mutarea la București. (În istoria relativ recentă, o situație oarecum asemănătoare a fost în Germania după mutarea capitalei de la Bonn la  Berlin).

Această atitudine o aveau și alte categorii sociale: negustori, mici investitori, clerici, cărturari, dascăli. Inaugurarea primei universități românești la Iași (26 octombrie/7 noiembrie 1860) nu a putut atenua pornirea antibucureșteană a intelectualilor ieșeni. Mai ales că în 1864 Universitatea din București își deschidea și ea porțile.

În 1866, un grup antiunionist  și anticuzist ieșean a susținut detronarea lui Cuza. Trei zile s-a manifestat în stradă împotriva principelui nepopular și chiar s-a inițiat o mișcare secesionistă.  Printre participanți și Ion Creangă. Și-a justificat, mai apoi, faptele prin legăturile cu mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, unul dintre capii răzmeriței, deși fusese confirmat mitropolit, prin decret, de… Alexandru Ioan Cuza.

Mai târziu, când Calinic Miclescu a ajuns  mitropolit primat al Ungro–Vlahiei ( 1875-1886) nu l-au mai deranjat „bucureştismele” pentru care a protestat și a ridicat mulțimea la 3 aprilie 1866. Nu a refuzat nici postul de senator de drept și președinte al Senatului României, la propunerea și cu sprijinul „munteanului”  I.C. Brătianu. Oare ce au gândit și cum l-au judecat cei pe care îi îndemna la luptă pentru separare, la vremea aceea, fără mesaje și e-mailuri „răsturnătoare”???

Alexandru Ioan Cuza: între susținerea și dezavuarea europeană

De la exprimarea și înfăptuirea proiectului unionist, și multă vreme după aceea, marile puteri europene s-au situat pe poziții disjuncte față de România. Dorința unui stat tampon între Rusia și Austria și consolidarea pozițiilor economice ale capitalurilor europene la Dunărea de Jos și în Carpați au facilitat dubla  alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor Române.

Domnitorul și unioniștii știau foarte bine aceste aspecte. Și au acționat în consecință. În discursul inaugural, Cuza a declarat libertatea deplină a comerțului  european și penetrația nestingherită a capitalurilor (investițiilor) externe pe piețele românești. Erau idei specifice liber-schimbismului, vehiculate la acea vreme în dezbaterile, doctrinele și politicile economice europene. Un adept al acestora, Ion Ghica, care a și redactat discursul lui Cuza. În februarie 1866 a fost printre conjurați și a devenit primul prim ministru al Locoteneței Domnești.

Împărtășind aceste idei și fiind convins că numai printr-o colaborare cu marile puteri europene, Alexandru Ioan Cuza a deschis cale penetrație capitalului financiar vest-european prin împrumutul de 679.244 lire sterline de la banca britanică „Stern Brothers”, cu o dobândă de 7%, Și împrumutul și dobândă erau discriminatorii. Mai întâi că România nu a primit suma solicitată inițial, de 916.000 de lire. Iar  garanția era în veniturile vămilor!!!

Însă din punct de vedere politic și diplomatic, britanicii au devenit mai binevoitori cu tânărul stat românesc. Mărfurile și capitalurile franceze intrau și ele cu ușurință pe piața românească. Încă din 1859 Alexandru Ioan Cuza se adresa guvernului francez cu rugămintea sprijinirii penetrării capitalurilor franceze în Principate pentru investiții și dezvoltare.

Alexandru Ioan Cuza a trimis diplomați iscusiți la Paris și Londra, a cerut sprijinul financiar, instituțional și militar al Franței pentru reformele inițiate. Modelul francez a fost puternic exploatat, de la reformele și politicile lui Napoleon al III-lea până la „copierea” împăratului, în vestimentaţie și imagine facială.

Tabloul cel mai cunoscut a lui Alexandru Ioan Cuza, pe care-l știm după miile de reproduceri și reluări (manuale, vederi, embleme, plachete, monede, bancnote etc) este după o imagine din 1865 datorată lui  Carol Popp de Szathmári (grafician, pictor și fotograf maghiar din Transilvania).

Imaginea clasică (legendară) a lui Cuza este importantă și pentru faptul că a devenit primul tablou oficial al domnului pentru Principatele Unite (România). Până atunci, conservatorismul provincial se păstra și prin tabloul diferit, folosit pentru Moldova sau/și Țara Românească. Însă și acest demers i-a nemulțumit pe adversarii lui Cuza.  L-au acuzat de autoritarism și de dorința de păstrarea și transmitere ereditară a domniei.

Cu jalba la împărat

Românii au avut și, din păcate, mai au pornirea de-a se pârî la cei.. mari. Era un obicei vechi și „la modă” la domnii români față de Înalta Poartă. Cum aceasta era „în pierdere de viteză” s-a făcut „stânga împrejur” și s-a ajuns la Puterile Garante și îndeosebi la Franța lui Napoleon al III-lea.

Unele sincope, inerente, din politica și viața lui Cuza au fost abil și insistent speculate de opozanții săi. Pe canale, oficiale, ascunse și oculte, ele au ajuns la urechile împăratului și a celor care puteau să-l influențeze. O ancoră pentru această politică era nepotul împăratului, prințul Napoleon (1822-1891), apropiat de I.C.Brătianu. Se pare că între aceștia erau și solidarități masonice. Lui i s-a și propus tronul României, în ideea prințului străin formulată în Adunările ad-hoc din 1857. A refuzat, fie că i se părea ceva derizoriu, fie că avea alte opțiuni, înspre Polonia sau Balcani. De refuzat a refuzat, dar nu s-a lăsat de practica dezavuării politicii lui Cuza la curtea imperială. Napoleon al III-lea a ajuns să regrete sprijinul acordat lui Cuza.

Domnitorul român a venit și el cu jalbele lui către împărat. Își reafirma loialitatea deplină, trecea în revistă reformele înfăptuite, susținea că politica sa a avut în cea a Franței cel mai bun exemplu și susținea că persoana sa este mai puțin importantă decât România. De mai multe ori și-a exprimat dorința de-a părăsi tronul și, în 1865, considera că acest moment a venit.

Însă în februarie 1866 monstruoși conjurați din țară l-au silit să abdice, în timp ce alții (I.C. Brătianu și Eugeniu Carada),  aflați „afară”, căutau un prinț străin. S-au făcut alte oferte spre Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al Belgiei și  spre Carol I al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen.

Prima propunere a fost dezavuată de Napoleon al III-lea. A doua a fost acceptată și așa a ajuns pe tronul României domnitorul apoi regele Carol I și dinastia prusacă.

Mai târziu împăratul a regretat gestul său și a optat pentru revenirea lui Cuza pe tronul României. Acesta a refuzat cu demnitate, după cum a refuzat și mandatul de deputat (1870) , deși fusese ales de către românii din județul Mehedinți.

Vremea și vremurile potrivnice…

Ce s-a întâmplat în noaptea de 11 februarie 1866 se știe foarte bine. Mai puțin se amintește, pentru că nu se dorea știrbirea prestigiului participanților la lovitura  de palat/stat, că aceasta a avut loc într-o perioadă de declin economic, de recolte slabe din cauza inundațiilor din vara și toamna anului 1865, a iernii severe  și epidemiei de scorbut. Cerealele au ajuns rare și scumpe, speculatorii le-au dosit și degradat pentru a le folosi ca materie primă pentru alcool.

Încă din secolul al XVIII-lea domnitorii, pentru a preîntâmpina foametea endemică, au interzis folosirea cerealelor (grâu, secară, porumb) pentru velnițe (instalații pentru distilarea alcoolului). Erau și excepții. Ca totdeauna la alții și mai ales la noi: atunci când cerealele se degradau. Și degradarea se făcea natural, din cauza intemperiilor, dar și artificial, prin abundența de apă, care era turnată în gropile de cereale.

Cei care se tânguiau că România nu mai poate fi grânarul Europei câștigau îndoit: creșteau prețurile la cereale și odată cu aceasta prețurile la multe alte produse, iar din cereale degradate se făcea alcool, mult mai scump și, din păcate, mai căutat chiar de către…țărani!!!

Să ne aducem aminte de scenele din romanul lui Liviu Rebreanu Răscoala, când țăranii stăteau și complotau în bătătura cârciumii.

În anul triumfului coaliției monstruoase nemulțumiți erau și funcționarii publici, precum și militarii din pricina prețurilor ridicate (în fapt o inflație prin prețuri) a lipsei de lichidității și neplata salariilor sau soldelor. Și aici trebuie făcută o mică precizare. Cei mai mulți dintre militari erau din familii cu resurse. Nu prea trăiau din leafă. Accederea la cariera militară era condiționată de statutul social și economic.

Dezordinea financiară era întreținută și de pluralismul monetar, prin circulația simultană, pe piața românească, a mai multor însemne monetare străine, cu valori și acoperiri diferite. Ele se aliniau la leu, o monedă scriputrală de calcul. Proiectul lui Cuza de-a emite o monedă unică românească (romanatul) a eșuat din pricini interne și externe.          

Înainte de noaptea cea… lungă

Monstruoasa coaliție a lovit în noaptea de 11 spre 12 februarie 1866. Acțiunea a fost pregătită din timp și grăbită, indirect și involuntar, chiar de către Cuza. După ce s-au declarat nemulțumiți de principele lor la 22 ianuarie 1863, conservatorii și liberalii, unii mai moderați, alții mai radicali au „lucrat” cu aceiași meticulozitate, precum la 1859, pentru detronare.

Cei mai mulți erau pentru o acțiune controlată care să nu ducă la destrămarea unirii, deși au fost unii și pentru acest „pas în spate”. A triumfat rațiunea. Cuza nu a mai fost și unirea s-a păstrat. Pentru reușita proiectul trebuiau bani și oameni. Și acum s-a „pus mână de la mână” pentru asigurarea banilor. I.C. Brătianu a mai vândut o moșie. De data aceasta, cea primită, ca zestre, de la soția sa.

Presa și zvonistica saloanelor și mahalalelor s-au pus în mișcare. Oamenii din anturajul lui Cuza, discreditați, cu și fără temei. Mihail Kogălniceanu demonizat și acuzat de lipsa de loialitate față de domn. Acesta, sub influența camarilei, îi cere demisia. A fost o mișcare neinspirată, care l-a supărat pe cel mai eficace colaborator al lui Cuza.

Au urmat alte și alte mișcări interesante. Doamnele din înalta societate au refuzat să meargă la Curte, unde acuzau lipsa crasă de moralitate conjugală, deși unele dintre ele sau dintre soții lor aveau aventuri amoroase. La balul tradițional din data de 24 ianuarie 1866 această atitudine a fost vădită.

Din turnul de fildeș al protipendadei trebuia coborât în stradă. În 3 august 1865, la București, oamenii protestează împotriva domnitorului și a corupției care sufocă!!! Alexandru Ioan Cuza ripostează contondent. Morți și răniți, dintre militari și protestatari Era și deprimat de boală, iar cura de ape de la Ems (Rennania-Palatinat) nu-și făcuseră efectul. În urmă cu o lună jumătate, la 20 mai 1865, și-a pierdut mama. Conjurații au profitat de toate acestea și au hotărât să acționeze.

Deznodământul se apropie

Înainte de toate, trebuia stabilit scenariul loviturii de palat/stat. Și a fost gândit foarte bine, după toate regulile unor astfel de acțiuni: coagularea forţelor, atragerea armatei și a serviciilor secrete, mijloace de acțiune, comunicare internă și externă. Dorința lui Cuza de a renuța până la finele anului 1866 la domnie a accelerat întreaga conspirație. Nu puteau conjurații să mai aștepte? Nu știm. Istoria se reconstituie cu ceea ce a fost, nu cu ceea ce ar fi trebuit să fie.

Știm, însă, că domnitorul dorea să abdice în condițiile stabilite de el. Una dintre acestea, desemnarea succesorului. Pentru că fiii săi erau minori și pentru că nici nu dorea să-i arunce în „groapa cu lei” Cuza, a venit și el cu opțiunea prințului străin. Însă a prințului lui străin. Și acesta era ducele de Leuchtenberg, din familia imperială rusă, dar cu ramificații ereditare în vechile și noile case regale și imperiale europene. Avea cam aceleași legături de rudenie cu Napoleon al III-lea.

Dar așa cum Carol de Hohenzollern-Sigmaringen era mai german decât alți germani, așa și Serghei Maximilianovici duce de Leuchtenberg era mai rus decât alți ruși. Teama de o preeminență rusească în această parte a Europei a fost argumentul suprem în declanșarea actului de la 11/23 februarie 1866.

Ideea a rămas în mentalul politic european și românesc, iar atunci când acest pericol a revenit, prin opțiunea slavofilă balcanică, ducele de Leuchtenberg, preconizatul rege al României, Bulgariei și Greciei a fost găsit mort pe frontul sudic al războiului din 1877-1878,  datorită unui „glonț singuratic, fără luptă, fără inamic la orizont”.

Principele Cuza: senin și liniștit

Între paradoxurile istorie se înscrie și actul din februarie 1866. Cuza a semnat actul de abdicare și s-a lăsat în grija conspiratorilor. La ieșirea din palat, după semnalul (un foc de pistol) dat de unul din participanții la monstruoasa coaliție, clopotele din București au început să bată. Unele, nu toate, fiindcă, presupunând ce  se va întâmpla, Cuza a poruncit tăierea frânghiilor la clopotele bisericilor. Era semnalul obișnuit al mesajelor de atunci.

Atunci, militarii din piață și puținii oameni adunați au întrebat: „de ce trag clopotele Mitică”? Și precum în capodopera cinematografică a  lui Lucian Pintilie s-a răspuns în aceiași variantă miticistă: „L-au făcut pe Cuza împărat”!!!

Atunci, uralele de trăiască împăratul au zguduit în  noaptea bucureșteană. Ce știa mulțimea și ce știa națiunea în numele cărei semnase Cuza actul de abdicare. Senin și liniștit, cum a mărturisit colonel Nicolae Haralambie, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, Alexandru Ioan Cuza s-a împăcat și și-a urmat destinul. Unirea a fost salvată și România a continuat să existe!!!

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean

foto: mixdecultura.ro