OPINIE. Alin Tișe: Să trăim pentru sufletul nostru

Într-o lume tot mai fragmentată de ecrane și conectată prin fire invizibile, devenim regizori și spectatori ai propriei vieți, uitând să mai fim actori în ea. Fiecare moment, de la micul dejun la rugăciune, de la zâmbetul copilului la apusul soarelui, este transformat în material brut pentru spectacolul digital.  Trăim nu ca să simțim, ci ca să capturăm; nu ca să înțelegem, ci ca să distribuim. Intimitatea, acel sanctuar în care odată găseam liniște, a fost spulberată de obsesia pentru vizibilitate. Nu mai există spațiu în care să ne retragem, doar un fundal mereu pregătit pentru următorul cadru. 

Sufletul, cândva un mister adânc, este acum expus precum o vitrină, lipsit de colțuri ascunse sau profunzimi care să-i dea sens. Trăim pentru a ne privi viața în reluare, dar pierdem clipa vie. Tot ceea ce este autentic și fragil, ca o îmbrățișare care nu se repetă, se transformă într-un moment procesat, editat și împărtășit.

În goana de a capta eternitatea în pixeli, goana după like-uri și urmăritori virtuali – uităm că adevărata eternitate este în amintirile noastre, nu în arhivele online. În cele din urmă, ajungem să confundăm realitatea cu iluzia digitală, iar timpul, această resursă neprețuită, se scurge printre scroll-uri și click-uri. Nu mai trăim clipa; o programăm. Nu mai iubim spontan; iubim pentru audiență.

Dar dacă am opri camera pentru o zi? Dacă am asculta sunetul vieții fără să-l înregistrăm? Dacă am face asta?

Când începe adevărata viață

Poate am redescoperi că există o frumusețe imposibil de surprins într-un clip și că sufletul, cu secretele lui, trăiește mai deplin în umbra anonimatului decât sub reflectoarele virtuale.

Poate că adevărata viață începe atunci când refuzăm să o filmăm. Să transformăm fiecare clipă într-un ritual tăcut de prețuire, nevăzut de ochii lumii? Să redevenim oameni ai momentului, ai bucuriei simple, ai lacrimilor care curg doar pentru noi, fără să fie capturate de lentile străine?

Poate că salvarea noastră nu stă în tehnologie, ci în curajul de a ne întoarce la esență. În a închide telefonul, a înăbuși zgomotul constant al notificărilor și a redescoperi sunetul propriei respirații, al propriei ființe. Să lăsăm să se nască în noi o tăcere care să ne vorbească mai tare decât toate postările și filmările din lume.

Finalul nu este unul digital, ci unul profund uman: o lume în care ne regăsim pe noi înșine în ochii celor dragi, nu pe ecranele telefoanelor.

O lume în care sufletele noastre redevin sanctuare, iar intimitatea își recapătă valoarea de comoară. Acolo, în liniștea unui moment nerostit și nefilmat stă adevărata viață. Și poate că, în cele din urmă, vom înțelege: nu ceea ce lăsăm online contează, ci ceea ce lăsăm în inima altora.

Asta însemna ca vom învăța să trăim din nou, pentru sufletul nostru!