LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: O autoritate episcopală nedorită

Acum că, din 1272, pe scaunul regilor Ungariei ajunsese un băiețel rămas prea devreme fără tată, Ladislau al IV-lea, și pentru că mama vlăstarului regal era o prințesă de origine păgână, desprinsă din neamul nomazilor aduși de bunicul actualului rege, mult încercatul, dar longevivul Béla al IV-lea (1235 – 1270), frâiele guvernării erau deținute de apropiații tronului. Regele adolescent încuviința capricios ceea ce îi șopteau la ureche povățuitorii săi.

Profitând de un moment favorabil, în anul 1275, episcopul de Alba Iulia, Petru Monoszló, l-a constrâns pe monarhul minor, în pofida împotrivirii altor sfetnici nobili, să pună Clujul sub administrarea Episcopiei de Alba Iulia.

– Preamăreț suveran, Episcopia de Transilvania este precum diamantul din mijlocul coroanei unui împărat. Să îi dăm strălucirea la care are dreptul să aspire, în calitatea ei de episcopie a întregii Transilvanii – a argumentat înaltul prelat, avid să își extindă puterea și dincolo de limitele celei pe care o avuseseră predecesorii săi.

Episcop cu prea multă putere

– Nu îl asculta, preabunule rege – îi șoptea, pe de altă parte, unul dintre cei mai influenți oameni de la curte, baronul Csák, nu i se cuvine atâta putere și autoritate unui singur episcop. Să nu i se năzare că biserica lui ar trebui să îi subordoneze pe ceilalți episcopi ai regatului, inclusiv pe cel de Kalocsa.

Când i-a ajuns acest argument la ureche, purtat de buze binevoitoare până în preajma scaunului episcopal, înaltul ierarh al bisericii a revenit în fața tronului și a spus:

– Lumea uită că episcopatul de Alba Iulia are o misiune de cea mai mare importanță: acolo avem încă neamuri prea puțin credincioase, precum pecenegii și cumanii, care nu cred în Domnul nostru Isus Hristos.

Nu avem o datorie mai mare față de acești frați ai noștri rămași înafara dreptei credințe decât față de cei ce se închină deja prin bisericile noastre? A mări putința de acțiune a episcopiei noastre este o datorie care trece înaintea altora.

Nemulțumiri în cetatea Clujului

Degeaba adversarii creșterii puterii episcopului Petru Monoszló s-au împotrivit. Sfătuit de mama sa, regina Elisabeta, tânărul monarh i-a dăruit privilegiul dorit înaltului prelat, cu atât mai mult cu cât el însuși se simțea tot mai mult atras de traiul în corturi, cu partide de vânătoare și chefuri de pomină, alături de rudele sale după mamă, vestiții nobili cumani ai regatului.

Hotărârea regalăa nemulțumit cetatea Clujului în cel mai înalt grad.

Coloniștii germani au contestat-o vehement, căci lor li se promiseseră numeroase privilegii atunci când regii dinainte îi chemaseră să se mute în regiune.

Se doreau orășeni liberi, și nu niște subordonați ai unei episcopii, cu un senior în odăjdii care să ia deciziile în locul lor pe seama comunității clujene.

Domnia regelui Ladislau al IV-lea Cumanul s-a dovedit foarte curând tot mai tulbure. Timp al confruntărilor între partidele nobiliare, dar și al conflictului între Biserica Romano-Catolică și rege, între maghiari și cumani, moment al necruțătoarelor invazii tătare dinspre răsăritul regatului, unele chemate chiar de suveran într-ajutor, a antrenat în vârtejurile sale armate pe toți supușii, cu mic, cu mare.

După 40 de ani

Scurta, dar tumultuoasa domnie a tânărului monarh arpadian a oferit numeroase prilejuri de tranșare a conflictelor pe câmpul de luptă, chemând parcă la fapte de bravură sub arme, dar oferind și nenumărate prilejuri de a se rezolva cu spada și lancea, cu arcul și săgeata ceea ce s-ar fi putut soluționa și altfel.

Așa s-a ajuns ca și clujenii să se confrunte cu inamicul lor vreme de trei ani de zile, între 1277 și 1279. Cu toate acestea, sașii din burgul de pe Someș tot nu au răzbit să dobândească dreptatea la care sperau. Era prea devreme pentru ca lucrurile să se fi copt deja.

Patruzeci de ani, vreme de o întreagă generație, au avut de luptat pentru a scăpa din această situație nedorită; tot atâta cât rătăciseră evreii prin deșert.

Peste amintirea tânărului rege de odinioară, socotit de mulți un nesăbuit, avusese vreme să se aștearnă o anume uitare.

Abia în al patruzeci și unulea an de frământări și de nemulțumire a scăpat Clujul de subordonarea față de biserica din Alba Iulia… Iar sașii au mulțumit bunului Dumnezeu că de aici înainte își puteau purta singuri de grijă, doar sub înalta protecție a regelui însuși.