LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: În cinstea lui Hercule Magusanus

Publius Aelius Iulius provenea – zice istoricul Radu Ardevan – dintr-o familie provincială care își primise cetățenia romană în vremea domniei imperatorului Hadrian. Cum acesta se numea Publius Aelius Hadrianus, și bunicul lui Iulius dobândise primele două nume, întru glorificarea implicită a binefăcătorului imperial atâta cât avea să dăinuie familia noului încetățenit, până în scorburile luminoase ale viitorului.

Venit de departe, din altă provincie imperială, bunicul rămăsese la vatră în Dacia, ca veteran al legiunii staționate la Porolissum. Găsise însă un bun prilej de a se înstăpâni – contra cost, plătind în sesterți buni – asupra unor pământuri din zona actualului sat Ciumăfaia, azi parte din comuna Borșa, din județul Cluj.

Și ceea ce începuse să zidească el, continuase fiul lui, tatăl lui Iulius – nume evocându-l pe primul dintre cezari, cel ce îngenunchiase Gallia –, înălțând o villa rustica de toată frumusețea, înconjurată cu pomi fructiferi și slujită de sclavi veniți din alte părți ale imperiului, mai ales din Palmyra și din Alexandria Egiptului.

Urmând tradiția familiei, Publius Aelius Iulius servise armatele ajungând până la gradul de centurion, adică fiind comandantul unei centurii, unitate militară formată din o sută de oameni.

Mai târziu, întors în Napoca, el nu s-a preocupat nici de viața publică, deși avea o poziție și o avere care i-ar fi permis asta, nici de alte activități cu rezonanță în colectivitate, pe care orice ins dornic de reputație le-ar fi căutat și cultivat.

Nu a scris și nici nu a ținut discursuri, căci avea o cultură sumară și îi lipseau ambițiile înalte, bucurându-se în schimb de viața pe care i-o îngăduia averea moștenită și dospită prin noi agoniseli. Asta nu l-a împiedicat totuși să-și dea fiul celor mai buni dascăli, asigurându-i o educație aleasă, căci așa moștenitorul său putea năzui la o poziție mai importantă în societate.

Convins că Imperiul Roman înseamnă putere militară, și neuitând pericolele prin care trecuse în viața ostășească, el a închinat monumente aproape exclusiv zeităților ce aveau în grijă oștile împărătești: lui Marte și celorlalți zei mai mici adorați de ostași și de veterani.

Adevăratul lui patron ceresc a fost însă Hercule Magusanus, o divinitate adorată în antichitate de militarii romani din Batavia (Germania). Aveau, el și cu zeul germanic, o mai veche complicitate, de când Iulius scăpase în Batavia dintr-o mare belea, rugându-se fierbinte acestui locuitor al mai înaltelor sfere.

Nu a uitat niciodată promisiunea ardentă pe care i-o făcuse ca, dacă va scăpa cu bine de gelozia soțului înșelat al frumoasei Drusilla, o adevărată Venus a locului, va ridica un monument votiv în cinstea protectorului său cât mai degrabă.

Degeaba s-au întrebat mereu prietenii săi și chiar cei ce nu îl cunoșteau decât după renume prin Napoca de ce să înalți un altar tocmai acestui zeu îndepărtat și exotic.

Nu au aflat adevărul tăinuit cu grijă în inima lui Publius Aelius Iulius niciodată…