Connect with us

Editorial Opinii

Deșcolarizarea României

Publicat


”Înfrânt nu ești atunci când ochi-n lacrimi ți-s/ Ci-adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”, spunea poetul Radu Gyr.

Secvență de învățământ on-line a unei școli de elită din Cluj.

Doamna profesor: ”- Dragi elevi acum spuneți-mi voi care sunt drepturile copilului în familie. Elevul X spune tu: – Copilul are dreptul ca în familie să fie respectat și să depună reclamații!”

Disciplina se numește ”Educație pentru cetățenie democratică” și nu contează școala, fiindcă este obligatoriu să se întâlnească peste tot acest exemplu deoarece aceasta este disciplina, manualul, programa, tendința.

Se întâlnesc în toate școlile și la toate disciplinele.

E bine să fie ocrotiți și să fie informați copiii, dar aceasta nu este totul în educație.

Imensa majoritate a părinților își iubesc pruncii și îi trimit la școală cu speranțe, însă, în malaxorul unei societăți în permanentă criză de timp, mai avem timp, împreună cu mulți alții de bună-credință să ne punem întrebarea: ce înseamnă școala românească astăzi?

Exemplul luat este pentru că în această clasă, acum câțiva ani, doamna învățătoare făcuse apel către părinți să încerce a controla accesul copiilor la internet (filmulețele porno din timpul pauzelor).

Unul dintre părinți, indignat, spunea că de fapt orele de școală sunt pauze pentru filmele extrem de dure. În clasa a treia. Atunci au fost descoperiți. Fenomenul, de asemenea, este generalizat.

Unde or fi Domnul Trandafir, Apostolul, Dăscălița și Nică și Olguța Medelenilor și toți aceia?

Există unele teste concepute să măsoare rezultatul școlilor naționale indiferent de sistemul educațional abordat (Testele PISA). Noi, românii, așa le-am abordat încât am ajuns pe locul 50, la coada Europei. Dar, spunea cineva, că pe lângă faptul că am ajuns mai puțin școlarizați (să nu zicem mai proști), mai vulgari, măcar nu ne mai iubim țara și neamul. Dacă ai pulverizat noțiunea de acasă, familie, țară, neam, individul își pierde rădăcinile și este mult mai ușor de manipulat, exploatat, stors, pierdut.

Care este rezultatul nesfârșitei Reforme a școlii românești?

 

O spune istoricul ieșean Mircea Platon: ”Rezultatul? Analfabeți funcționali, abandon școlar, distrugerea învățământului profesional, reducerea corpului profesoral. Învățământul românesc a devenit o sursă de venituri pentru edituri, experți, formatori, formatori de formatori, ONG-uri. Școala, care era mult mai ieftină, a devenit o instituție care costă enorm…Am împrumutat bani ca să facem reformă. Am comis un suicid statal. Ne-am spânzurat pe banii noștri.

Ce e de făcut? Să ținem cu dinții de elementele sistemului clasic, să redefinim scopul și să refacem sistemul. Să discutăm de scopul sistemului de învățământ plecând de la sentimentul național, de la necesitatea pregătirii de conștiințe, de la transmiterea cunoștințelor între generații, de la pregătirea intelectului. Să creăm oameni, generații care să stea pe propriile picioare”.

Suntem locul 50 la rezultate școlare și țara din Europa în care se citesc cele mai puține cărți.

”Ce mai înseamnă școala românească astăzi?,  întreabă excelent Mircea Platon, care oferă explicații și avansează soluții în volumul ”Deșcolarizarea României” .

Nu întâmplător subiectul este tratat de un istoric. Fără școală, visul la care făcea referire Radu Gyr și generațiile de patrioți riscă să se transforme în caricatură, pustiu sau colonie nedeclarată.

Adrian Marian


Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:


CLUJUL PENTRU TOȚI - Ai o propunere pentru un Cluj mai bun? Ai o problemă în zonele în care îţi trăieşti viaţa? Semnalează-ne-o! Trimite mesajul tău pe email prin ACEST FORMULAR, Whatsapp sau pe Facebook messenger

1 Comentariu

1 Comentariu

  1. Adrian

    noiembrie 26, 2020 la 1:13 pm

    Cartile lui Mircea Platon publicate la editurile Ideea Europeana si Contemporanul sunt acum disponibile intr-un pachet promotional:
    https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/pachete-promotionale/pachet-serie-de-autor-mircea-platon/

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Vezi cele mai interesante video Cluj24.ro


ACTUALITATE

OPINIE/ Marius Moldovan: Zvonerul anonim la Castelul Peleș

Publicat

De

În vara aceasta, într-un drum prin țară, am socotit că-i bine să le arătăm celor mici Castelul Peleș din Sinaia. Despre drumuri proaste și rău marcate nu mai vorbim și cât de mult se simte o ”bretea” de autostradă, parcă prinzi aripi de vis!

Se stă cu mașina la coadă, se stă la coada pentru bilete la Peleș și se plătește mult, 80 de lei ambele etaje/adult (în Romania nu-i ieftin să fii adult). Coadă românească.

Apropo, înainte de a ajunge acolo în parcare, un tuciuriu cu vestă fosforescentă înjură pe cine vrea și ia 200 de mii vechi la parcare. Cică-i de la firma prietenă Consiliului Local.

În România nimic nu-i făcut sau plătit fără aceste ”prietenii” care-n veci nu sunt prioritatea ”organelor” și a structurilor anticorupție. Vă amintiți câte asemenea firme prietene au descoperit instituțiile anticorupție în afaceri cu primăriile din România? Reformulăm: Vă imaginați că, în relație cu primăriile din România, se primesc fonduri grase pentru lucrări publice fără să se dea șpagă/mită/ciubuc/comisioane? Bineînțeles că nu se dau, că dacă s-ar da, numeroasele structuri anticorupție le-ar descoperi, ancheta și deferi Justiției.

Rade-l pe turist

La coadă la bilete, o doamnă își exprimă indignarea că statul știe doar să ia bani și nu face nimic, de exemplu aici, la Peleș, nu pune coșuri de gunoi și toalete îndeajuns. Tipic național, rade-l pe turist când îl prinzi fără servicii corespunzătoare în loc! De aceea, sunt atâtea mașini în vacanță cu număr de România prin Bulgaria, Albania, Grecia etc. Nu mai vor să fie rași, tuns frezați de ai lor când e (mult) mai ieftin la alții.

Un domn serios, sigur pe el, din spatele meu sare să explice oamenilor nemulțumiți că nu statul este de vină, ci familia regală, că ea a pus mâna pe Peleș și ne ia banii. Eu sunt emotiv, dar parcă îmi amintesc (timid) că familia regală a dat în administrare Ministerului Culturii acest castel și încerc, timid, să spun asta.

Omul sigur mă pune la punct: ”că nu am citit Hotărârea de Guvern, că el este informat și știe. Și că acest rege Mihai deși, a plecat din țară furând un tren întreg de bunuri din patrimoniu, aur si tablouri,  a luat Peleșul și ne ia atât de mulți bani acum”.

Problema bipezilor

Oamenii timizi nu intră în polemică și nu reușesc să vorbească tare în public. Tac si eu si doamna. Dar încă este voie să îmi amintesc că la Ministerul Culturii a fost cândva un Kelemen care a stabilit condițiile de administrare la Castelul Peleș.

Sigur acesta nu este un subiect atât  de interesant ca mititeii de la Odorhei și nici de ce, în sine, a fost un Kelemen (îi dorim altfel sănătate), ministrul Culturii.

Noroc că mai există jurnaliști ( presă nu prea) care au descoperit că era să fie ministrul Culturii, o ”pisi blondă” UDMR de la Oradea care nu avea în familie copii bipezi.

Parafrazându-l pe dl. Peter Eckstein, chiar și la UDMR, nu numai la noi, ceva nu știe carte.

În tot județul Bihor, după ea, problema copiilor bipezi a fost rezolvată, ei fiind imputati (amputati) așa cum se prevedea legal. Înregistrarea Radio cu enormitățile ei lingvistice a fost făcută publică și doar așa nu a mai ajuns ministru al Culturii în Romania. Se poate revedea pe YouTube.

A apărat țara

La coadă la Peleș tac și tace și doamna nemulțumită. Dar omul sigur pe el nu tace. ”La Duda i-au dat un grad pentru care eu am muncit 25 de ani!”

Sunt  timid, dar măricel și mă trezesc vorbind:

-Oare unde ați lucrat 25 de ani de v-au dat un grad ca lui Radu Duda?

– Domnule, asta nu e grija ta. Eu am apărat țara.

Tac să nu-mi stric ziua. Nu mai tace doamna: ”Oare ăștia chiar nu se mai pensionează niciodată?”

Benzină, de unde

În altă ordine de idei sunt bucuros. Gândesc că după ce plătesc  toate biletele îmi rămân  bani de benzină. Cuvântul rămân cu â din a ca să ne afirmăm latinitatea. Benzina pot să o cumpăr de la MOL, OMV, LUKOIL, Petrom. Adică îmi cumpăr benzina din pământul meu de la unguri, austrieci, ruși, kazahi, turci. De la cine și de unde vreau, că este libertate și democrație!

După ce scot mașina din parcarea țiganului. Prieten cu primăria. La toartă cu toate primăriile! Bine că țara a fost apărată! Aud acea voce prin rând, în spate. S-a depărtat de mine. Pesemne că nu sunt nici frumos , nici simpatic. Si nici mic și pirpiriu, bun de speriat.  Imediat alt anonim: ”Bine i-a făcut Ana de la scrimă, că nu i-a dat mâna ungurului!”.

Alt pensionar voinic cu nasul roșu și burtă de bere care ”a apărat” țara. Îl întreb cu ce grad s-a pensionat și de unde? Se uită foarte urât și pleacă. Există snobi care nu vor să vadă Peleșul (sau Vaticanul), ci doar să se vadă că și-au permis biletul. Întâmplător, am urmărit alți doi care au vizitat Peleșul și au vorbit toată vizita despre mașini, petreceri, dame, imobiliare etc.

Cad țiglele de pe Peleș

Am citit în fugă după aceea, ceva despre Castelul Peleș.  Este dat în administrarea Ministerului Culturii. Statul obține un venit de sute de mii de euro anual. Veniturile sunt mult mai multe decât cele din bilete și obținute din toate chinezăriile – suveniruri cu România, Dracula, cred că și micii ar vrea să fie chinezești.

Cărbunii ungurești. Ungur este și ministrul Sportului care din respect a mers să o salute pe scrimera de argint. Frumos și meritat gest. Bărcile cu motor și debarcaderele de pe Lacul Snagov, din cauza cărora canotorii nu se pot antrena, nu sunt ungurești. Nici autorizațiile pe șest date. Acoperișul Peleșului este ținut cu un năvod special, imens, aproape transparent, să nu se prea vadă și să nu cadă țigle în capul turiștilor.

Asemenea țigle ar putea cădea în capul oricui, indiferent de naționalitate. Chiar și în capetele unor anonimi, cu nașul roșu, voinici, cu burți de bere și impudic de repede și bine pensionați care, analog turnătorilor din anii 90 ( siliți sau mai puțin siliți, dar toți șantajabili),  pot constitui nu numai o masă de manevră, ci zvoneri de opinie. Înainte de apariția rețelelor sociale, doar ei erau oamenii de nădejde!

 

Citește mai departe

Editorial Opinii

OPINIE/ Petru Romoșan: Cum ne recâştigăm suveranitatea

Publicat

Lumea e într-o criză majoră, se aşteaptă schimbări extraordinare în America, în Europa, în Asia. România vegetează, dormitează şi aşteaptă ca un ministru al Fodurilor europene incompetent, numit pe criterii obscure (servicii – vezi Alina Mungiu-Pippidi), să aducă para mălăiaţă a banilor europeni în gura lui Nătăfleaţă român. Vom pune şi întrebarea „dar muieţi-s  posmagii”?

Useriştii şi neoliberalii români (deloc „naţionali”), deşi progresişti şi neomarxişti, nu par sa înţeleagă că banii europeni se dau doar pentru proiecte de Green Deal şi de digitalizare.

Cum ar putea România să-şi recâştige, fie şi parţial, suveranitatea şi independenţa pierdute pe mâna ultimelor generaţii de politicieni (Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu etc.) ? Fără să pună în discuţie apartenenţa la NATO şi la UE. E posibil aşa ceva ? Da, fără îndoială, e posibil, multe sunt posibile, dar e nevoie de voinţa şi participarea întregii naţiuni, şi nu doar de un PNRR care să fie acceptat de UE.

Republică prezidențială

Două ar putea fi marile schimbări care pot duce la un nivel sporit de suveranitate şi independenţă pentru ţara noastră. Prima schimbare e una destul de simplă dar fundamentală. E vorba de forma de guvernământ mai potrivită pentru România în contextul geopolitic în care se găseşte azi. Ar fi necesară abandonarea republicii prezidenţiale (sau semi-prezidenţiale) şi adoptarea republicii parlamentare.

Adică renunţarea la alegerea preşedintelui prin sufragiu universal şi trecerea la alegerea lui de către Parlament. Exemplul Ungariei vecine (imediat după 1989) şi cel al Germaniei ne pot încuraja pentru această opţiune. La fel cum exemplul Franţei prin ultimii trei preşedinţi (Nicolas Sarkozy, François Hollande şi mai ales Emmanuel Macron) ne poate descuraja decisiv pentru opţiunea actuală.

După cum s-a văzut mai ales cu ultimii noştri doi preşedinţi (Traian Băsescu şi Klaus Iohannis), un preşedinte în România intră, vrând-nevrând, sub cupola serviciilor secrete şi până la urmă nu mai conduce, de fapt, nimic. Preşedinţia devine un simplu birou de registratură, un notariat, iar preşedintele, un cititor de prompter. Iar factorul intern care îl controlează pe preşedinte poate fi foarte uşor controlat de factorul extern. Principiul centralismului, al piramidei. Controlul inteligent al preşedintelui român este unul politic dar şi economic. Şi, evident, unul de securitate. Lucrul a fost, de altfel, verificat şi cu Ion Iliescu, şi cu Emil Constantinescu.

În schimb, un prim-ministru puternic, bazat pe votul majorităţii românilor (ca Viktor Orbán în Ungaria sau cancelarul în Germania), susţinut şi de o majoritate parlamentară, are o libertate de acţiune mult mai mare şi e mult mai greu de controlat de către factorul intern sau factorul extern. Se exclud şi numirile de prim-miniştri de către un preşedinte izolat pe motivaţii personale sau neclare (sub acoperirea unei propagande ieftine), cum a fost cazul cu „guvernul meu”, „partidul meu”, „prim-ministrul meu”, în urma unor alegeri europarlamentare cu rezultate dubioase şi contestabile (fără legătură cu alegerile parlamentare !). La fel cum putea fi evitată numirea unor prim-miniştri oameni de paie ca Emil Boc, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă şi, bineînţeles, Ludovic Orban şi Florin Cîţu.

A doua măsură, tot simplă şi tot fundamentală, este regionalizarea, începută de mai multe ori în ultimii ani dar ratată ruşinos de fiecare dată (vezi şi tentativa Dragnea). Primele care s-au opus regionalizării, şi nu întâmplător, au fost serviciile secrete, prin rezervişti şi prin pupilii lor activi. Preferinţa acestora pentru judeţe în dauna regiunilor mari se poate explica uşor. Dar nu are legătură cu interesul general, ci doar cu apărarea propriului lor interes. Care nu e departe de interesul comanditarilor externi. Fostul premier, actualul primar al Clujului, Emil Boc, orice am gândi despre el, împreună cu câţiva primari din vestul Transilvaniei, are dreptate să readucă în actualitate planul regionalizării.

Două sunt avantajele evidente ale marilor regiuni zise „europene”. Capacitatea de a susţine economic universităţi şi licee de calitate şi capacitatea de a construi spitale şi un sistem de sănătate conform cerinţelor secolului XXI. Fără să mai aducem în discuţie eterna absorbţie de fonduri europene. Preşedinţii de regiuni ar prelua multe dintre prerogativele actualului preşedinte şi ar putea constitui împreună un autentic reper politic. Ar fi mult mai aproape de alegătorii lor, iar împreună ar putea constitui o autoritate politică mult mai consistentă decât cea a fantomaticului preşedinte actual. Ar fi mult mai uşor de controlat democratic, şi deci mult mai răspunzători de deciziile lor. În Franţa, regionalizarea a fost realizată cu suces, iar ţara a rămas unită şi întreagă. Cel puţin până foarte de curând, când presiunea Germaniei asupra Alsaciei pare să inspire schimbări.

Discuţiile premature din aceste zile despre alegerile prezidenţiale de peste trei ani, din 2024, indică nu numai faptul că actualul preşedinte are nişte probleme cu rolul său, cu prestaţia sa, ci chiar preşedinţia pare să fie pusă în discuţie ca nefuncţională, ineficientă, inutilă. Care dintre următorii : Dacian Cioloş, Dan Barna, Florin Cîţu, Laura Codruţa Kövesi, Emil Boc, Mircea Geoană, toţi citaţi ca posibili candidaţi în lungi şi penibile dezabteri animate de comentatori, analişti, sociologi, poate să dea mai multă substanţă funcţiei atât de compromise de preşedinte al României ? Nu par toţi cei numiţi mai înainte chiar sub nivelul ultimilor patru preşedinţi ? Sau, în cel mai bun caz, la fel ca ei ?

Pe lângă cele două măsuri simple dar fundamentale – alegerea preşedintelui de către Parlament, regionalizarea şi descentralizarea puterii către regiuni –, se impun destule alte schimbări pentru a reuşi o tranziţie totuşi lină spre o Românie mai suverană, mai independentă. Primele vizate ar trebui să fie serviciile secrete care, după mulţi, conduc de facto România. Ele nu mai servesc pe nimeni, se servesc şi sunt servite. În plus, par să se fi constituit într-o „miliţie” de control al populaţiei băştinaşe. În beneficiul lor şi al străinătăţii coloniale. Nu sunt cumva prea multe, prea numeroase aceste servicii ? Nu ne costă cumva prea mult ? Nu s-ar impune nişte comasări şi o curăţenie de primăvară serioasă ? Funcţionează aceste servicii cumva tribal, cu întregi familii angajate în sânul lor ? Şi multe alte întrebări merită să fie puse.

În ritmul în care evoluează azi România, fără câteva schimbări de anvergură şi fără restructurarea mai multor domenii şi instituţii, începând cu serviciile secrete şi sistemul de justiţie, fără profesionalizarea şi modernizarea reală a statului, azi gras şi incapabil, România se duce direct în zid. Cu consecinţe tragice uşor de anticipat. Mantra hipnotică după care nu ni se mai poate întâmpla nimic pentru că facem parte din NATO şi din UE este una dintre cele mai toxice, mai periculoase.

 

 

Citește mai departe

Editorial Opinii

OPINIE/ Dragoș Damian (CEO Terapia): În România pur și simplu nu mai există oameni care să muncească

Publicat

În tabelul comparativ de mai jos din care am exclus Europa de Vest ca să evităm depresia, avem țări din UE și din afara UE (inclusiv din Uniunea Euro-Asiatică UEA), mai dezvoltate și mai puțin dezvoltate și cu structuri diferite de aport la PIB.
Si totusi, nu au fost alese la intamplare, ele avand un numitor comun: toate se confrunta cu lipsa de resursa umana calificata/ necalificata, din cauza unui exod dramatic al fortei de munca, care creeaza premise pentru munca la negru si importul de muncitori din zona asiatica.
Unele dintre tarile de mai sus “au noroc” daca se poate spune asa, pentru ca limba rusa este folosita ca traducator si pot sa atraga resursa umana si din spatiul UEA (foarte multa resursa calificata din Belarus si Ucraina lucreaza in Polonia si incepe sa migreze si catre Cehia).

Muncitori asiatici la HORECA

Frapeaza totusi faptul ca desi Romania nu are cel mai mare cost total cu salariile (angajat + angajator) – e doar pe locul 5 – totusi, dupa redistributia din 2018 pe care multe companii fie nu au aplicat-o fie nu au aplicat-o onest, angajatul ramane cu cea mai mica remuneratie neta iar angajatorul plateste doar 2,2% cheltuieli cu angajatul.
Asadar, pe de o parte angajatorul este stimulat sa investeasca in tara datorita cheltuielilor mici dar angajatul ramane cu cea mai mica suma neta in mana din grupul de comparatie – adica exact ce poate fi mai contraproductiv pentru a retine si dezvolta resursa umana.
Probabil ca o astfel de analiza este punctul de plecare pentru o reforma salariala sustenabila si nu promisiuni ca vor creste salariile sau ca salariile minime nu vor fi impozitate. In Romania pur si simplu nu mai exista oameni care sa munceasca. Toate planurile marete din PNRR vor fi executate cu vreo 100 de mii de muncitori asiatici, HORECA va functiona in curand numai cu muncitori asiatici.

Orizont de cel puțin 10 ani

Romania are nevoie sa fie condusa strategic pe un orizont de cel putin 10 ani.
Trebuie definite noi sectoare de competitie industriala in care sa atragem investitii, trebuie patronate de Presedintie, Parlament si Guvern proiecte curajoase “Cumpara Fabricat in Romania”, sistemele de educatie si sanatate trebuie curatate de oligarhiile de partid si familie care le fac praf resursele, scoala trebuie legata de piata muncii, avem nevoie de un plan serios pentru a salva demografia.

Citește mai departe

CULTURA

OPINIE. Ioan Lumperdean: 26 iulie 1941: 80 de ani de la trecerea Nistrului

Publicat

S-a scris și s-a dezbătut mult despre participarea României la Al Doilea Război  Mondial, despre cele două etape pro și contra alianței fasciste. Au fost și nu au fost lămurite multe din faptele și evenimentele din acele  vremuri sau din cele care au urmat.

Mulți au considerat și consideră că intrarea României în război și campania din Est sunt legitime și justificate până la Nistru și Marea cea Mare. E dificil de stabilit din punct de vedere militar și politic, al alianțelor interstatale și a dreptului internațional.

La 80 de ani de la trecerea Prutului și apoi a Nistrului rămân numeroase întrebări și dileme. Și cu toate acestea, preocupările pentru abordarea subiectului au fost extrem de puține și pasagere. Vorbim mult, uneori prea mult despre românii „De la Nistru pân la Tisa”, iar atunci când ar trebui să marcăm unele fapte din istoria acestui teritoriu rămânem în expectativă sau prizonierii unor șabloane prea șablonizate.

Fără a avea pretenția adevărului adevărat, o să încerc exprimarea unor gânduri prilejuite de evenimentele de acum opt decenii, mai ales că și tatăl meu, încadrat în Regimentul 1 Transmisiuni, a urmat ordinul generalului Antonescu „Ostași vă ordon treceți Prutul” și a mers mai departe până la Odessa.

De ce au trecut românii Prutul?

Dacă ne întoarcem la istoria acelor timpuri și dacă facem puțină analogie cu zilele noastre, răspunsul este simplu. Așa a fost mersul istoriei.

România a alunecat spre regimul totalitar și alianța cu Axa, în condițiile falimentării democrației interbelice, a alianțelor regionale și opțiunilor profranceze și britanice. Dilema dilemelor era cu cine și pentru cine să se opteze. Între Hitler și Stalin, generalul Ion Antonescu l-a preferat pe primul.

Argumentele sale sunt și astăzi, parțial, valabile. Nu putea opri marea cu brațele, cum a spus și mareșalul Ney la Waterloo. Deși era un proantantist convins, deși avea admirația și pregătirea în spiritul Versailles, Antonescu a subscris la Pactul Tripartit și a angajat România, din punct vedere economic, politic și militar în sistemul acestei alianțe. A și fost criticat atunci de liderii partidelor politice, dar cu „jumătate de gură”, pentru că nu s-au implicat în guvernarea de după abdicarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940).

Dar, aceiași oameni politici i-au aprobat faptele din Est, după trecerea Prutului. O spune limpede Iuliu Maniu, liderului Partidului Național Țărănesc, într-o scrisoare către conducătorul statutului (cum era numit Antonescu după septembrie 1940): „Recunoștința țării domnule general…pentru dumneavoastră va fi eternă”, în lupta împotriva bolșevismului și pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. De la 22 iunie până la 26 iulie 1941 a fost eliberat întregul teritoriu dintre Prut,  Nistru și Marea Neagră.

Între entuziasm și contestare

Entuziasmul era pe buzele tuturor. Toți au acceptat și aprobat politica conducătorului statului.  În proclamația regelui Mihai se spunea: „Ostași! Împreună cu Mama mea și țara întreagă, ne închinăm cu smerenie înaintea ofițerilor, subofițerilor și trupei, români și germani, care și-au jertfit viața pentru dezrobirea pământului strămoșesc”.

Pentru faptele sale Ion Antonescu a fost înălțat la demnitatea de mareșal, prin Înaltul Decret Regal din 22 august 1941. Era și o recompensă în contrapartidă, după ce la 10 mai 1941 (de ziua regalității), generalul Antonescu îi oferise gradul de mareșal regelui Mihai. De altfel, acțiunea a și fost dezavuată de unii. Atunci sau mai târziu, cu argumentul că un general nu poate înainta la gradul de mareșal un ofițer al armatei române, dacă el nu deține acest grad. Răspunsul, pentru că totdeauna există un răspuns, generalul Ion Antonescu semnase decretul în calitate de conducător al statului.

Indiferent de situație și atitudine, în 1941 toată lumea era de acord cu acțiunile mareșalului. Mai puțin comuniștii (adepții Moscovei), care și-au exprimat dezacordul prin manifeste și declarații mai mult sa mai puțin vehemente. Nici nu prea puteau. Cei mai mulți erau în închisori și în ilegalitate.

În această atmosferă armatele române au continuat luptele dincolo de Nistru, ajung la Bug, la cotul Donului și Stalingrad. În sud până la Odessa. În 27 iulie 1941, Adolf Hitler l-a felicitat pe Ion Antonescu pentru faptele de arme ale ostașilor români și îi cerea să meargă mai departe. Știa și el că după „frontiera Nistrului” pot să apară inevitabile dezacorduri și semne de întrebare. Și au și apărut.

Același Iuliu Maniu îi atrăgea atenția generalului că trecerea Nistrului înseamnă agresiune. Dar cine se putea opri? Prea era entuziasmul mare, prea era dorința de afirmare regională a României, după umilinţele din 1940 și prea era România legată de Pactul Tripartit. Se promiteau compensații teritoriale în Est pentru Nord-Vestul Transilvaniei, deși  Antonescu nu a renunțat niciodată la ideea anularii Dictatului de la Viena.

Nici ostașii nu-și puneau problema, așa cum nici astăzi, prin apartența la NATO, nu prea ne punem întrebări în legătură cu participarea în diferite teatre de operațiuni. Am citit multă memorialistică, am vizionat filme și documentare despre zilele fierbinți din iulie 1941. Nu am găsit mărturii din care să reiasă că a existat o opoziție militară puternică la hotărârea de-a continua luptele mai departe.

Îndoielile au apărut mai târziu, după înfrângerile de la Stalingard. Până atunci, izvoarele ne destăinuie vizitele regale dincolo de Nistru, atitudinile antibolșevice și acțiunile militare din stepele rusești și Caucaz. Treptat, istoria s-a resetat și s-a ajuns la 23 August 1944 și la războiul împotriva Germaniei naziste.

Mareșalului i s-au imputat multe. Printre acestea și trecerea Nistrului!!! S-a spus și încă se spune despre neinspirata trecere a Nistrului. Despre pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord datorită actului de la 26-27 iulie 1941. Comunizarea României este pusă tot în seama trecerii Nistrului. Au făcut-o și o fac oameni care nu știu sau nu vor să înțeleagă istoria. Unii atașați perioadei interbelice și a partidelor istorice. Poate că au dreptate.

Dar îmi pun întrebarea: comunizarea Poloniei și intrarea în sfera de interese sovietice au la baza tot trecerea Nistrului la 26-27 iulie 1941? Să nu uităm că Al Doilea Război Mondial a început cu atacarea Poloniei!!!

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate

Știri din Ardeal

    Publicitate
    Publicitate