Asociația Cluj24, împreună cu Institutul de Istorie ”George Barițiu” Cluj-Napoca al Academiei Române, lansează proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” pentru a marca împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu. În cadrul proiectului vor fi prezentate o serie de aspecte inedite din viața Crăișorului Munților.

Eroul revoluției române din anii 1848-1849 s-a născut în Vidra de Sus, astăzi comuna Avram Iancu, județul Alba, în inima Munților Apuseni. Situată de-a lungul văii înguste a Arieșului Mic, în vremea lui Avram Iancu localitatea era compusă din case răsfirate pe malul apei, pe micile terase ori la poalele dealurilor stâncoase.

Peisajul pitoresc, dar mai ales climatul material și spiritual al munților și-au pus amprenta asupra caracterului, sufletului și personalității lui Iancu, după cum pilduitor sublinia Nicolae Buta în lucrarea uitată astăzi, „Avram Iancu și epoca sa” (1924), când făcea referire tocmai la obârșia eroului: „sufletul omului nu se naște și nu viețuiește undeva abstract, în domenii nepătrunse de mintea omenească, ci el se formează din murmurul dulce al apelor, din aspectul variat și romantic al munților gigantici, din florile vesele ale câmpiilor, cu un cuvânt: din tot ce ne înconjoară ca materie și viață”.

Moțul între moți

Cu alte cuvinte, mediul înconjurător în care eroul a văzut lumina zilei în vara anului 1824 a impregnat puternic și invariabil sufletul acestuia. Totodată, contactul nemijlocit cu plaiul, condițiile aspre ale vieții și muncii de zi cu zi din Apuseni i-au influențat spiritul, gândirea, conștiința și temperamentul.

De aceea, „moțul între moți” a avut un caracter neșovăielnic, dârz, de-a dreptul intransigent, nefiind dispus spre compromis nici cu semenii, nici cu reprezentanții autorităților imperiale austriece în frunte cu împăratul Franz Joseph, pe care nu s-a eschivat în a-l cataloga drept „mincinos” în momentul în care va constata că lupta sau rezistența militară a moților din anii 1848-1849 nu va fi recompensată cu împlinirea promisiunilor făcute de imperiali în vremea „rebeliei”, adică a revoluției secesioniste maghiare, de fapt cu rezolvarea favorabilă pentru locuitorii munților a chestiunilor sociale, fiscale și funciare arzătoare, de care depindea în mare măsură soarta lor viitoare.

Să ne reamintim că moții trăiau o viață aspră, de munte, supusă atât preceptelor pastorale, datinelor religioase și obiceiurilor tradiționale, cât și poverii social-economice a iobăgiei, exploatați și asupriți de puterea politică seculară, pe ai cărei reprezentanți i-au considerat străini de neam și de lege.

Deloc întâmplător, moții, în particular, și românii ardeleni, în general, și-au definit și numit datina, legea și neamul drept „românești” și „străbune”, lăsându-se îndrumați de juzi, gornici și preoți de „legea românească”, alergând mai degrabă la aceștia după sfat, povață și îndrumare decât la „domni” și la „tisturi”, adică la reprezentanții autorităților civile și militare habsburgice, așa cum o vor face și în anii „furtunoși” sau „viscoloși” din vremea revoluției. În anul 1888, Teofil Frâncu (1844-1903), un bun cunoscător al Apusenilor și al locuitorilor din munți îi descria pe moți în felul următor: „temperamentul lor e sangvinic și seriozitatea e caracteristica lor principală.

Trai simplu

Se însuflețesc iute și au o tărie de caracter atât de mare, încât dacă și-au propus ceva nu se lasă odată cu capul, chiar de ar trece prin sabie și foc, până ce nu-și ajung scopul, oricât de convinși ar fi de mai înainte despre relele urmări ce ar rezulta pentru ei în caz de neizbândă. Fățărnicia nu o cunosc acești copii ai munților și sinceritatea lor e de admirat.

Cu străinii sunt mai rezervați; cred că toate relele de la ei vin pe capul lor, fără ca împăratul, în care moții au cea mai mare încredere, să știe de nedreptățile pe care le fac străinii în țară. Traiul lor e foarte simplu; ei se mulțumesc cu puțin, sunt sârguincioși, lucrători, cumpătați și foarte religioși. Crimele în aceste ținuturi sunt aproape necunoscute, iar despre sinucideri numai prin basme se vorbește”.

Familia lui Iancu

Într-o asemenea familie de moți și în această atmosferă s-a născut Avram Iancu „la vremea cireșelor” anului 1824, deci într-una din zilele lunilor iunie sau iulie ale anului respectiv. Pruncul Avram nu a fost înscris de preoții satului, Ioan și Vasile Gomboș, în registrul botezaților parohiei ortodoxe Vidra de Sus, deși fratele său mai mare, Ioan Iancu, este menționat în respectivul catastif bisericesc-matricular cu data de încreștinare la 22 februarie 1822.

Specialiștii care au studiat acest detaliu biografic referitor la data nașterii lui Avram Iancu și a neconsemnării exacte a acesteia în registrul parohial din Vidra de Sus s-au străduit să deslușească această enigmă, oferind mai multe explicații plauzibile, cea mai credibilă fiind următoarea: omiterea datei nașterii și a botezului lui Avram Iancu se datorează nu atât unei erori sau neglijențe a preotului paroh, ci tocmai părinților acestuia, care n-au dorit ca preotul Vasile Gomboș, căruia mama lui Iancu îi era nașă de botez, să-l înregistreze pe mezinul lor în matricola satului, adică în registrul parohial de stare civilă, pentru a-l „scăpa de îndelungatul serviciu militar în slujba armatei austriece”, legea civilă din epocă stipulând că unul dintre feciorii fiecărei familii era sortit slujirii în oștile cezaro-crăiești ale habsburgilor.

Părinții eroului, Alexandru Iancu (1787-1855) și Maria, născută Gligor (1805-1868), erau iobagi pe domeniul fiscal al Câmpeniului, ambii cu origini în perimetrul geografic al celor trei localități cu numele de Vidra (de Sus, Mijloc și Jos) de pe cursul Râului Mic, astăzi Arieșul Mic.

Pe linie paternă ne este cunoscut nominal și bunicul lui Avram Iancu, și anume Gheorghe Iancu, preot ortodox în Vidra de Sus, care în anul 1784 a participat la Răscoala lui Horea, după unele mărturii fiind chiar rudă cu acesta, de unde și explicația mai târzie a lui Avram Iancu că este „nepotul lui Horea”, interpretată de unii mai degrabă ca o metaforă, nu ca o legătură de sânge.

Preotul Gheorghe și preoteasa Gheorgheasa, cum e pomenită ca nașă și moașă în registrele bisericești din Vidra de Sus, au avut șapte copii: patru fete, botezate Sântioana, Maria, Zamfira și Ana, și trei feciori, botezați Alisandru (Alexandru), Avram și Ioan.

Tatăl lui Avram Iancu

Toți cei trei băieți au urmat școala confesională din satul natal și câteva clase la Câmpeni, apoi au ajuns gornici și juzi, adică pădurari și primari, în Vidra de Jos, de Mijloc și de Sus. Alexandru a rămas lângă părinții săi, moștenind vatra familiei și căsătorindu-se de tânăr cu o fată din partea locului, Maria Gligor.

Respectați de săteni, Alisandru și Maria Iancu botează și cunună ca nași numeroși copii și tineri din Vidra de Sus, după cum ne dezvăluie filele registrelor parohiale de stare civilă ale localității lor de baștină.

În primăvara anului 1848, Alisandru Iancu și-a vizitat fiul la Târgu Mureș, iar Isaia Moldovan, un contemporan care-l cunoscuse cu acel prilej, avea să-l descrie astfel: „un om frumos, înalt, îmbrăcat în port românesc: cioareci de habă, pieptar cusut cu fir de aur, un șerpar țintuit asemenea ici-colea cu aur, om ca de 50-51 ani”.

Conform mărturiilor celor ce l-au cunoscut nemijlocit, în ultimii ani de viață Alexandru ar fi fost bolnav și ar fi murit paralizat, fiind înmormântat în ziua de 25 septembrie 1855, conform informațiilor notate de preotul paroh în registrul răposaților parohiei ortodoxe din Vidra de Sus, corespunzătoare calendarului iulian sau vechi, folosit pe atunci de români. Un document civil, numit „Todfalls-Aufnahme/Conscrierea casului de morte”, întocmit în limba germană, la 25 februarie 1856, menționează data decesului lui Alexandru Iancu pe 2 octombrie, ceea ce corespunde calendarului gregorian sau pe stil nou, uzitat de autoritățile civile. În acest document aflăm detalii importante despre „averea lăsată de răposat” constând în „bani peșin, obligațiuni private, vite, mai mulți boi de jug, lână, câmpii, terenuri arabile, vin, fân, paie”, de unde observăm că familia Iancu din Vidra de Sus era una „fruntașă” ori înstărită.

Cu trei luni înainte de a muri, Alexandru Iancu și-a întocmit testamentul – redactat la Vidra de Sus, în 26 iunie 1855, în limba română cu grafie chirilică, păstrat astăzi în colecțiile speciale ale Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca –, prin care își detalia averea, deținută în bani și proprietăți, lăsând-o moștenire soției Maria și fiilor Ioan și Avram, dar afierosind diferite sume de bani „pe seama sfintelor biserici” din Vidra de Sus, Vidra de Mijloc, Vidra de Jos, Deasupra Pietrei și din Cioara.

Același document ne dezvăluie că Alexandru Iancu împrumutase sume importante de bani unor locuitori din Vidra de Sus, Bulzești, Luncșoara și Sohodol, suma totală pe care moștenitorii trebuiau să o recupereze ridicându-se la 2855 florini, ceea ce ar corespunde în puterea de cumpărare de astăzi, conform unui algoritm financiar al Băncii Naționale a Austriei, sumei de 49.733 euro.

Despre mama Crăișorului Munților

Mama eroului, Maria, a fost o femeie mică de statură, dar frumoasă, harnică și înțeleaptă, după cum o descriu contemporanii. I-a supraviețuit soțului treisprezece ani, trecând la cele veșnice în 31 martie 1868, la vârsta de 63 de ani. Fii ei, Ioan și Avram, au înmormântat-o lângă tatăl lor, la intrarea în cimitirul satului Vidra de Sus, în stânga aleii ce duce spre biserică, așezându-le la căpătâi o cruce de piatră, păstrată până în ziua de astăzi.

Conștienți de importanța școlii și a educației copiilor lor, Alexandru și Maria și-au îndrumat cei doi feciori spre școlile vremii.

Averea pe care o aveau le-a permis să-i întrețină nu numai în arealul munților la Vidra de Sus, Câmpeni și Zlatna, ci și mai departe de casă la Sibiu și la Cluj, veniturile obținute de pe urma exploatării pământurilor, precum lotul arător de opt jugăre și câmpurile de fânațe, dar și a creșterii animalelor, însumând vaci cu lapte, boi de jug, câțiva cai, porci și oi numeroase, ridicându-i vizibil în comparație cu sărăcia și lipsurile care copleșeau majoritatea populației din Munții Apuseni.

Aceleași venituri le-au permis să-și construiască în curtea casei părintești o casă nouă cu două încăperi, așezată pe temelie de piatră și acoperită cu șindrilă, dar și să-l poarte pe Ioan la Seminarul teologic din Sibiu, iar pe Avram la liceul liber regesc din Cluj, spre a-l face pe primul preot, iar pe al doilea avocat ori notar.

Dascălii lui Avram

La școlile din Vidra și din Câmpeni, cei doi frați i-au avut ca dascăli pe Mihail Gomboș și Moise Ioanette, plini de râvnă pentru ridicarea poporului. Între 1837 și 1841, Avram Iancu a studiat la gimnaziul inferior din Zlatna în limba latină. De aici s-au păstrat și sunt cunoscute patru certificate școlare pe numele lui „Iank Abrahamus” din Vidra de Sus de religie „greco-neunită” (ortodoxă), și anume pe anii școlari 1837-1838, 1838-1839, 1839-1840 și 1840-1841. În aceste cataloage elevul Avram este descris cu următoarele calificative la sârguința și perseverența în studiu: „praestans” (excelență), „bona” (însușiri bune), „laudabilis” (lăudabil) și „assidua” (asiduu, neostenit).

La purtarea morală a fost notat cu „prima” (cel dintâi) și „eminens” (eminent), iar la diferitele obiecte de învăţământ de asemenea cu: „prima” și în majoritatea cazurilor (religie, aritmetică, geografie) cu „eminens”. Fratele său mai mare finalizează în 1841, la vârsta de 19 ani, cursurile teologice de la Sibiu, iar în 12 octombrie 1841 se căsătorește cu Ana Gomboș a lui Vasilie la biserica din Vidra de Sus, fiind hirotonit preot de vlădicul Vasile Moga (1774-1845, episcop ortodox al Ardealului între 1810-1845) tocmai pentru parohia din satul natal. Sătenii l-au poreclit „Popa Lepedeu” pentru că avea o statură înaltă, firea sa fiind diferită de a fratelui său mai mic, Avrămuț, alături de care ține aproape în timpul luptelor de apărare din munți în vremea revoluției.

Neînțelegerile cu Avram au apărut și s-au accentuat după 1850, preotul Ioan luând partea tatălui Alexandru Iancu. Cauza neînțelegerilor, după cum ne-o arată cei ce le-au studiat în amănunțime viața, este una recurentă în lumea tradițională sătească, și anume moștenirea averii părintești, popa Ioan pretinzând mai mult decât i se cuvenea și urmărind să-și însușească și casa părintească, deși nu avea copii, trăind doar alături de soția sa Maria și, până la moartea părinților, de tatăl și mama sa.

Aflat mai mult pe drumuri, fratele mai mic Avram, e trimis nu o dată să-și ia moștenire de la armatele sale, ușa casei părintești fiindu-i închisă. Cu toate acestea, Avrămuț nu și-a urât fratele, nici nu l-a clevetit, iar când a închis ochii pentru totdeauna, în 20 august 1871, a avut tăria să-l ierte și să participe la prohodirea sa în ziua de 22 august 1871, conducându-l pe ultimul drum spre țințirimul din spatele bisericii parohiei Vidra de Sus, unde i-a fixat o Cruce de piatră pe care s-a dăltuit: „Ioan Iancu, Paroch Grec(o) Res(ăritean). La anul 1871 aug(ust) 22 de zile, își dede sufletul în mâna Creatorului seu, în etate de 52 ani”.

La Facultatea de Drept din Cluj

Revenind la parcursul educațional al lui Avram Iancu, reținem că între anii 1841 și 1845 a urmat „științele filosofice și juridice” la vestitul liceu catolic al călugărilor piariști și la facultatea de drept din Cluj, unde a învățat în limbile maghiară și latină.

Aici s-a făcut încercarea de a-i schimba religia părintească și naționalitatea, dar fără niciun rezultat, după cum aflăm din notițele colegului său Ioan Pușcariu, care ne atrage atenția că informațiile notate în cataloagele liceului de profesorii epocii nu sunt altceva decât „mistificări” și „simple amăgiri”, provenite din pana dascălilor „pururea zeloși în vânătoarea de suflete”.

Din nefericire, această mistificare a fost uneori preluată și colportată de unii istorici și cărturari români sau maghiari, care l-au caracterizat fie „romano-catolic”, fie „greco-catolic”, dorind astfel să-l identifice drept „maghiar”. Avram Iancu s-a mulțumit însă a culege de la profesorii săi numai învățătura solidă și cunoștințele felurite în materie de științe juridice și filosofice, iar hrana sufletească și culturală a căutat-o în mica comunitate românească a orașului, în amintirile vieții țărănești din Apuseni și în societatea studențească „Aurora”, pe care o alcătuiseră elevii români ai liceului piarist. Cei mai mulți dintre ei erau fii de preoți, mici nobili, dascăli sau iobagi, amintiți nominal de Nicolae Popea sau Ioan Pușcariu în scrierile lor istorice.

Colegi revoluționari

Dintre colegii lui Iancu merită pomeniți câțiva, mai ales cei ce au avut un rol signifiant în mișcarea națională și culturală a românilor ardeleni din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum au fost Nicolae Popea, Ioan cavaler de Pușcariu, Alexandru Papiu Ilarian, Vasile Fodor, Ioan Oros, Alexandru Tordășianu, Petru Roșca, Ion Balomiri, Nicolae Vlad, George Roman, Iosif Sterca Șuluțiu, Iacob Bologa, Constantin Roman și mulți alții. De la unii dintre ei ne-au parvenit mărturii prețioase cu privire la personalitatea, firea, replicile verbale și comportamentul social al lui Avram Iancu în timpul petrecut la liceul clujean.

De la unul dintre ei, Iosif Sterca Șuluțiu, știm că Avram Iancu și alți tineri români au asistat la dezbaterile dietei clujene din iarna anilor 1846-1847, care au vizat îmbunătățirea soartei iobagilor. La refuzul cinic al aristocrației maghiare de a ușura și chiar a șterge iobăgia, tânărul Avram Iancu a replicat spunând: „Nu cu argumente filosofice și umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea”, Șuluțiu precizând că s-a temut că Iancu „va face un scandal”, deoarece fusese cuprins de „nervozitate”.

După absolvirea studiilor juridice la Cluj, Iancu a încercat să ocupe o funcție administrativă la sediul finanțelor ardelene de la Sibiu, dar nu reușește să pătrundă în rândurile funcționărimii, dominate de constituția feudală a Transilvaniei, unde erau angajați aproape exclusiv artistocrați maghiari și patricieni sași. De aceea a plecat la Târgu Mureș și s-a înrolat în rândurile canceliștilor, adică a celor ce urmau stagiul de practică avocățească pe lângă Curtea Supremă de Justiție a Transilvaniei, numită în epocă „tabla regească”, aspirând la o carieră de avocat.

Generozitate debordantă

Aici a fost coleg cu peste treizeci de stagiari români din toată Transilvania, Iancu fiind mereu prezent în toate întâlnirile sociale și culturale ale tinerimii române și maghiare, caracterizat de o generozitate debordantă, primindu-i, la fel ca mai înainte la Cluj, pe mulți în casa unde locuia, omenindu-i și chiar achitându-le unora mai amărâți masa zilnică și datoriile. Simeon Pop Moldovan, care a fost coleg cu Iancu la Cluj, oferă în acest sens următoarea mărturie: „Iancu făcuse în casa lui un fel de internat gratuit pentru colegii săi lipsiți de mijloace. Îți aduceai o saltea și un țol și puteai sta cu lunile în casa lui Iancu, care era om așezat și de omenie și cu noi studenții români făcea mult bine”.

La Târgu Mureș îl va prinde izbucnirea revoluției pașoptiste, care-l va împinge în prim planul vieții sociale, politice și militare a Transilvaniei anilor 1848-1850. La nici douăzeci și cinci de ani, tânărul avocat va deveni „măria sa domnul gheneral și al nostru preamilostiv ocârmuitoriu și apărătoriu”, cum îl numea preotul Nicolae Raica din Cetea la 17 iunie 1849, fiind reținut în memoria colectivă a moților cu apelativul de „rege” și „crăișor al munților”.

Evaluându-i măsura faptelor în contextul epocii, consider că preotul Vasile Gomboș din Vidra de Sus i-a fixat lui Avram Iancu cel mai bine rolul în istoria românilor ardeleni scriind în „Protocolul morților parohiei ortodoxe române Vidra de Sus” la rubrica intitulată „meseria celui mort” următoarea sintagmă: „Avram Iancu, Eroul Românilor”.

Mircea Gheorghe Abrudan

Bibliografie

Silviu Dragomir, Avram Iancu. O viață de erou, ediție îngrijită, studiu introductiv și notă asupra ediției de Ioan Bolovan și Sorin Șipoș, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022.

Florian Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura de Vest, Oradea, 1998.

Ela Cosma, Varga Attila (coord.), Avram Iancu – 150 de ani de la moarte. Studii și comunicări, Editura Argonaut/Editura Mega, Cluj-Napoca, 2023.

Teofil Frâncu, George Candrea, Românii din Munții Apuseni (moții), îngrijire ediție și note e Dr. Marius Mureșan, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019.

Iosif Sterca Șuluțiu de Cărpiniș, Biografia lui Avram Iancu (1897), ediție facsimil necenzurată, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2023.

Gelu Neamțu, Avram Iancu – mit, realitate, simbol –, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.

https://finanzbildung.oenb.at/docroot/waehrungsrechner/#/

Cine este Mircea Gheorghe Abrudan

Mircea-Gheorghe Abrudan, cercetător științific II Dr. Dr. la Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca, specialist în istoria premodernă și modernă a Transilvaniei, istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Banat și Bucovina în secolele XVIII-XIX. Autor, coautor, editor și coordonator a 20 cărți și volume, a 130 de studii de specialitate, a circa 230 de articole de popularizare, evocări, recenzii și note de lectură în reviste de specialitate, de spiritualitate și cultură, în cărți și volume colective apărute în România și în străinătate. Cărți reprezentative: Ortodoxie și Luteranism în Transilvania între Revoluția Pașoptistă și Marea Unire. Evoluție istorică și relații confesionale, Editura Andreiana/Presa Universitară Clujeană, Sibiu/Cluj-Napoca, 2015; Friedrich Schwantz von Springfels, Descrierea Olteniei la 1723, ediție, traducere din limba germană, studiu introductiv, note și indice de Mircea-Gheorghe Abrudan, Editura Istros/Centrul de Studii Transilvane, Brăila/Cluj-Napoca, 2017; Biserica Ortodoxă și clerul militar din Monarhia Habsburgică între Pacea de la Carloviț și Primul Război Mondial (1699-1914), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2022, 523 p.; Mitropolitul Andrei Șaguna. O biografie culturală, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane/Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023.

Proiectul ”Avram Iancu – eroul zilelor noastre” se derulează cu sprijinul financiar al Primăriei Cluj-Napoca și Consiliului Județean Cluj, având susținerea TeraPlast și Băncii Transilvania.