O carte interesantă despre tradiţiile româneşti -atâtea câte au mai rămas-, tocmai bună de făcut cadou, mi ales de sărbători, aparţine lui Alin Rus, absolvent al UBB, acum profesor la o universitate din SUA.

Jocurile fac parte din esenţa omului

Cartea, „Jocuri rituale din Moldova. Satul românesc în mrejele globalizării”, a apărut la prestigioasa editură Humanitas şi a fost şi lansată la Târgul Gaudeamus şi probabil că prin primăvară, autorul o va lansa şi la Cluj.

„Jocul face parte din esența omului. A fost un însoților al vieții sociale de la originea speciei noastre până azi. De la inventarea agriculturii cu peste 10000 de ani în urmă până azi, societățile țărănești au practicat o gamă largă de jocuri. Jocurile rurale descrise în carte, precum jocul cerbului, jocul caprei, malanca, nu sunt decât manifestări ale felului în care membrii societăților rurale au interacționat de-a lungul istoriei. Odată cu declinul țărănimii în secolul 20, jocurile rurale au intrat și ele într-un accelerat proces de disoluție, iar spațiul lor din conștiința umană a început să fie acaparat de alte jocuri precum competițiile sportive, evenimentele sportive televizate, jocurile video etc”, spune Alin Rus, pentru Cluj24.

În Introducere, el spune de unde a venit ideea cărţii sale.

„Cartea de față este rezultatul unei îndelungate pasiuni. Este vorba atât despre pasiunea pentru omul comunităților rurale, cât și pentru poveștile și obiceiurile care l‑au însoțit mereu. Întâlnirea mea cu universul rural s‑a datorat unei întâmplări deosebite, ale cărei consecințe am ajuns să le înțeleg pe deplin abia mult mai târziu, peste două decenii, atunci când am deschis o nouă filă din viața mea – cea de imigrant în Statele Unite ale Americii. Doar atunci am înțeles că îmi petrecusem copilăria și tinerețea, chiar fără să știu, într‑una dintre ultimele țări ale Europei unde o parte însemnată a populației încă practica agricultura la scară redusă.

Acest lucru a însemnat nu doar o activitate economică aparent primitivă și poate ciudată pentru un occidental, ci și perpetuarea unui sistem sociocultural aparte. Este vorba despre România, o țară care, datorită unor împrejurări istorice și unui context politic și cultural deosebite, a reușit să păstreze o cultură țărănească bine închegată până spre finele secolului XX. Această cultură rurală este astăzi în mare parte dispărută, dar rămășițele ei încă vii am mai apucat să le studiez în munca mea de cercetare antropologică, din decembrie 2009 până în decembrie 2020.

Una dintre amintirile mele cele mai vii din perioada copilăriei despre universul rural se leagă de o trăsătură fundamentală a ființei umane: dorința de a fi inclus într‑un grup social. Episodul s‑a petrecut spre sfârșitul vacanței de vară. Eu tocmai terminasem clasa I. Copiii care locuiau în blocul meu veneau acasă din diverse zone ale țării unde fuseseră toată vara. Întâlnindu‑se din nou în curtea din fața blocului, au început să descrie pe rând locurile pe unde s‑au perindat în vacanța de vară. Era un grup de vreo 7‑8 copii, și toți, fără excepție, au povestit câteva întâmplări pe care le trăiseră la țară. Fuseseră la bunicii lor în diverse zone rurale ale României. Iar eu eram singurul din grup care nu avea bunici la țară. Părinții acestor copii făceau cu toții parte din prima generație de țărani proletarizați ai României socialiste, veniți de curând în Valea Jiului. Deși industrializarea României a început în forță imediat după al Doilea Război Mondial, iar marile orașe din țară cunoscuseră transformările industrializării chiar și în perioada interbelică, la începutul anilor ’80 se găseau încă destui țărani aflați la prima generație de imigranți în orașele industriale ale țării. Aceștia veniseră în zonele urbane abia spre sfârșitul anilor ’70, fiind atrași de salariile mai mari din industria minieră, dar și de promisiunile programelor masive de industrializare a țării din acea vreme (Rus, 2003).

La vârsta de 7‑8 ani, toate aceste evenimente mi‑erau necunoscute. Ceea ce știam pe atunci – și n‑am uitat multă vreme după aceea – a fost că în seara respectivă m‑am întors în casă cu inima grea. „Toți copiii din curte au fost la țară! Eu de ce n‑am țară?“, am întrebat‑o pe mama. „Păi tu ești Ioan cel făr’ de țară“, mi‑a răspuns mama râzând, făcând referire la personajul istoric Ioan Plantage‑ netul, rege al Angliei la începutul secolului al XIII‑lea. De fapt, bunicii mei, atât cei materni, cât și cei dinspre tată, locuiseră întotdeauna la oraș și făceau parte din muncitorimea calificată care lucrase toată viața în industrie. La sfârșitul conversației noastre, mama a adăugat: „De fapt, nici nu știu ce te interesează pe tine atâta să mergi la țară. Nu e nimic deosebit de văzut acolo!“ Întâm‑ plarea cu pricina, dar și răspunsul ciudat pe care l‑am primit m‑au făcut să privesc universul rural ca pe o zonă insolită în care pu‑ team pătrunde deocamdată numai prin poveștile prietenilor mei. Acest fapt m‑a făcut să absorb istorisirile despre universul de la țară cu un oarecare nesaț și să devin în același timp tot mai curios față de o lume la care păream sortit să nu pot avea vreodată acces. N‑a fost să fie așa!

În iarna aceluiași an, întreaga mea familie a fost invitată la țară, în zona de nord‑vest a țării. Soțul mătușii mele paterne avea părinți care locuiau într‑un sat din acea zonă a României. Împreună cu familia mea, urma să petrec mai bine de o săptămână în satul numit Derșida, renumit pentru viile sale extraordinare, pivnițele săpate în deal, inegalabile în păstrarea vinului, dar și pentru jocurile populare de Anul Nou, așa cum aveam să aflu în zilele următoare. Una dintre amintirile rămase în memoria mea de copil a fost că puteam să observ și să mă joc în voie cu toate anima‑ lele aflate în acea gospodărie țărănească: găini, rațe, curcani, gâște, porci, ba chiar și un vițeluș nou‑născut. Toate aceste jocuri inven‑ tate ad‑hoc erau spre disperarea gazdelor noastre, căci îmi făcu‑ sem un obicei costisitor, se pare: hrăneam păsările din ogradă cu tot ce primeam mai bun la masă. Era palpitant cu atât mai mult cu cât părinții mă rugaseră să nu fac asta. Așa că le‑am hrănit pe ascuns, când nu mă vedea nimeni.

Dar evenimentul acelor zile, întipărit în memoria mea cu o acuitate deosebită, s‑a întâmplat chiar în ajunul Crăciunului, la doar două‑trei zile de la sosirea noastră în sat. Încă de la sosire, am aflat că dimineața devreme, în ajunul Crăciunului, vor sosi cetele de feciori. Această expresie arhaică avea rezonanțe deosebite în mintea mea de copil, stimulându‑mi imaginația să conceapă fel de fel de lucruri mai mult sau mai puțin verosimile. Aceasta se întâmpla cu atât mai mult cu cât nu aveam nici cea mai mică idee ce se va petrece când vor veni cetele, ceea ce‑mi trezea și mai mult curiozitatea. Știam însă că în dimineața zilei respective trebuia să ne trezim foarte devreme, să ne îmbrăcăm cu hainele cele mai bune și să așteptăm cu masa pusă venirea feciorilor. Deși nu m‑am împăcat niciodată grozav cu trezitul de dimineață, în ziua aceea am fost campion și, înainte de 7 și jumătate dimineața, eram deja îmbrăcat și pregătit să văd ce se‑ntâmplă. La fel și tata, pentru care trezitul de dimineață era un reflex, pentru că pleca de regulă la muncă în fiecare dimineață la ora 6. Gazdele noastre erau și ele adaptate la ritmul animalelor domestice, care trebuiau hrănite dimineața înainte de 7. Singura persoană din casă care nu s‑a trezit înainte de 7 și jumătate a fost mama. Iar evenimentul neașteptat pe care n‑aveam să‑l uit niciodată s‑a petrecut în minutele ce au urmat. Ulița satului a fost trezită dintr‑odată de sunete stridente de tobe, acordeon și viori. Un grup de vreo zece bărbați au intrat în curte fără să ceară voie. Mama, buimacă de somn, a mai reușit să îngaime către gazdele noastre: — Dar ce, intră așa, fără să întrebe pe nimeni? — Da, așa îi cu colindătorii la noi!, a răspuns grav capul gos‑ podăriei. — Și acuma eu ce mă fac?, a mai întrebat mama. — Bagă‑te repede sub plapumă! i‑a sugerat tata. Imediat, flăcăii au fost deja în sufrageria casei – dormitorul nostru pe durata șederii acolo. — Bucuroși de oaspeți, gazdă? întrebă unul dintre bărbații îmbrăcați în straie de sărbătoare. Colindătorii păreau deja amețiți de vaporii alcoolului consumat dis‑de‑dimineață. — Bucuroși, bucuroși! răspunseră gazdele. După acest scurt moment introductiv, tobele au început să bată, iar viorile și acordeonul să răsune. Toată cântarea a durat vreo 10‑15 minute, după care șeful cetei întrebă plin de fală, con‑ form ritualului: — Veseli‑v‑ați, gazdă? — Veseli, veseli!, veni îndată răspunsul gazdelor. — No, hai să mai zicem una ca să mai veselim încă o dată pe cei ai cășii!, decise ad‑hoc căpetenia dubașilor.

Și a urmat o nouă rundă de bătăi în tobe și sunete stridente de acordeon. Apoi, con‑ form tradiției, colindătorii s‑au așezat la masă, au ciocnit un pa‑ har de vin cu gazdele și au luat o mică gustare. Întregul ritual a durat mai bine de 30 de minute, după care alaiul a plecat, tot în sunetul instrumentelor muzicale, la gospo‑ dăria următoare. Abia atunci a putut să iasă și mama de sub duna groasă țărănească, umplută cu puf de gâscă, de sub care nu se ri‑ sipea un strop din căldura corpului uman. În acel moment, la vederea figurii ei, roșie și plină de transpirație, toți ai casei au iz‑ bucnit în râs. Am aflat ulterior că acești colindători erau neiertă‑ tori cu toți cei care încălcau regulile stricte ale ritualului, prinși Introducere 27 nepregătiți la venirea echipei sau considerați gazde mai puțin primitoare. Același lucru mi l‑a confirmat mama, care auzise doi dintre tinerii așezați chiar la capătul patului ei vorbind între ei: „Bate‑i bine toba acolo la cap, să se învețe minte și să fie în picioare când intră feciorii în casă!“ Pentru mine, a fost o experiență inedită căci vedeam pentru prima oară în viață, într‑o comunitate, regulile de zi cu zi ale bunei cuviințe și dreptei măsuri abolite și înlocuite cu domnia jocului, deriziunii, ironiei, zeflemelei și persiflării. Toate acestea făceau parte dintr‑un peisaj cultural pe care nu‑l întâlnisem la oraș și care mi‑a stârnit și mai mult curiozitatea față de lumea satului. Poveste de la ţară Într‑adevăr, în anul următor întâmplarea a făcut să cunosc și mai îndeaproape lumea rurală, cu regulile și ciudățeniile ei”, povesteşte Alin Rus.

6 obiceiuri din patrimoniul cultural imaterial românesc

„La sfârșitul anului 2022, Editura americană Lexington a publicat în colecția ei monografică de antropologie și arheologie o substanțială lucrare de 327 de pagini, care are ca temă analiza a șase obiceiuri din patrimoniul cultural imaterial al românilor. Lucrarea se intitulează The Globalization of Rural Plays in the Twenty‑ First Century (Globalizarea jocurilor rurale în secolul XXI). Cu promptitudinea‑i cunoscută pentru a traduce lucrări importante, recent publicate în spațiul anglo‑american, Editura Humanitas a decis să aducă pe piața românească acest volum, cu un alt titlu, mai relevant pentru publicul românesc.

Ca specialist care a parcurs ambele variante, atât cea în limba engleză, cât și versiunea în limba română, pot face observația că prezenta traducere este mai complexă și, totodată, mai completă. (…) Mă voi angaja în rândurile următoare într‑un exercițiu de de‑ criptare a multiplelor teze și argumente din cadrul lucrării, în‑ cercând totodată să ofer cititorilor o grilă de lectură a studiului. Lucrarea nu se vrea totuși a fi nici exhaustivă, nici unică, pretându‑se la multiple interpretări și înțelegeri. În acest sens, prima observație care se impune este că, spre deosebire de alte studii antropologice sau sociologice, care gravitează cel mai adesea în jurul unei singure teze principale, lucrarea de față propune cel puțin șase teze, fiecare susținută de argumentele aferente. (…)

Aceste două secțiuni ale studiului sunt și cele mai personalizate, autorul narând fapte petrecute în copilărie și mai târziu, odată cu începerea studiilor doctorale în America, și ulterior, prin conti‑ nuarea muncii de teren în zona județului Iași. Teza autobiografică nu este singulară în peisajul studiilor despre jocurile rurale, fapt menționat chiar de autorul însuși, mai ales în capitolul 5, unde analizează literatura despre jocurile rurale. De acolo aflăm că mai mulți autori, printre care și primul folclorist care a studiat știin‑ țific aceste obiceiuri, englezul Thomas Fairman Ordish, au avut o relație personal‑afectivă cu aceste obiceiuri. Din listă nu pot lipsi nici folcloriștii Reginald J.E. Tiddy și Alex Helm, nici cunoscutul cercetător al teatrului folcloric de pe meleagurile românești, Ho‑ ria Barbu Oprișan.

Exuberanța acestor jocuri rurale, precum Jocul (sau Dansul) Caprei, al Cerbului sau Malanca, cucerește întotdeauna publicul. Iar, uneori, se pare că în acest public s‑au aflat și cercetătorii de mai târziu, cei care ulterior ne‑au dat pagini remar‑ cabile despre aceste manifestări culturale. A doua teză aș numi‑o culturalistă sau antropologică pentru că ține de conceptele și metodele de teren ale antropologiei culturale. Ea se găsește îndeobște în capitolele 2 și 3, incluzând și o critică a folcloristicii tradiționale, nu doar din România, ci și din Europa în general.

Pentru o lungă perioadă de timp, demersul studiilor de folclor a fost acela de a crea categorii și tipologii în care să poată fi inclusă diversitatea cutumiară și materială întâlnită pe teren. În spiritul naționalismului, aceste studii exprimau „esența unui popor“, ceea ce a produs el de‑a lungul secolelor: expresii ale culturii materiale și spirituale. Din acest punct de vedere, muze‑ ele dedicate țăranilor și diseminate în majoritatea țărilor euro‑ pene sunt o expresie fidelă a acestei viziuni. Alin Rus demontează această percepție și ne arată că diversele ritualuri și jocuri exis‑ tente în anumite localități sunt expresia felului în care gândește și se exprimă acea comunitate – un micro‑ecosistem cultural.

Tocmai de aceea, autorul ne oferă exemplul unor localități apro‑ piate care practică și promovează jocuri diferite. Aceste jocuri sunt produse ale culturii locale, și nu esențe ale unui sistem su‑ praordonat aflat în strânsă relație cu politica națională. Vreme de veacuri, problemele micului agricultor s‑au rezolvat la nivel local, fără intervenția forțelor instituționale ale statului. Abia odată cu sfârșitul secolului al XIX‑lea, prezența statului începe să se simtă mai puternic și să impună o serie de restricții comporta‑ mentale și acționale la nivel local. Însă jocurile rurale, așa cum ne arată autorul prin analiza unor arhive vechi, au rădăcini mai adânci în timp și reprezintă o expresie a vieții comunitare locale – cultura locală – din vremea când statele naționale aveau o pre‑ zență mult mai redusă în micile comunități sătești. Totuși, cul‑ tura locală se schimbă în relație cu manifestările și expresiile exterioare. Tocmai de aceea, autorul privește cele șase jocuri ana‑ lizate în capitolul doi și trei în conexiune cu fenomene precum migrația internațională, declinul demografic, inegalitățile sociale și intruziunea presei în practica și desfășurarea unor ritualuri locale. Jocurile din comunele Heleșteni și Ruginoasa sunt văzute, așadar, ca prisme prin care cititorul poate privi spre cultura și istoria comunităților respective; ele sunt și barometre prin care se pot citi noile transformări culturale ce au loc în aceste comunități sătești. (…)

Antropologul Alin Rus ne vorbește despre valorile rurale și transformarea lor odată cu pătrunderea modernității în lumea satului românesc. Punând în practică teoria valorii a antropologului Clyde Kluckhohn și axiologia filozofului Robert Hartman, autorul ne arată cum sistemul de valori al unei comunități este, de fapt, ultimul bastion rămas în picioare împotriva curentului cultural principal al unei noi epoci. Aici analiza devine nuanțată și cer o lectură atentă. Jocurile rurale precum cele descrise în capitolele prece‑ dente fac parte din sistemul de valori al acestor comunități. Ele s‑au născut între granițele unor mici comunități cutumiare ba‑ zate pe regulile tradiției și principiile locale. Tocmai de aceea, trebuie înțelese plecând de la cultura locală ca expresie a țesăturii de relații sociale dintr‑un anumit sat – ceea ce Alin Rus numește micro‑ecosisteme culturale. Or, pentru studiul acestor micro‑eco‑ sisteme culturale, antropologul folosește de astă dată o metodă diferită de cea din capitolele precedente. El privește acum, pre‑ cum Clifford Geertz, „peste umărul oamenilor“ și încearcă să le decripteze intențiile prin implicațiile subtile ale jocurilor de lim‑ baj locale, prin descifrarea unor comportamente și acțiuni care ar putea scăpa unui non‑nativ provenit din altă cultură și necunoscător al zonei locale. Capitolul 5 al lucrării este singurul care nu face aproape deloc referire la munca de teren a autorului, fiind eminamente teoretic. El cuprinde două teze: una pe care aș îndrăzni s‑o numesc anti‑ marxistă și o alta pe care aș numi‑o anti‑evoluționistă, cu referire clară la teoria evoluției sociale a unuia dintre părinții antropolo‑ giei, Lewis Henry Morgan.

Pentru a înțelege pe deplin temele acestui capitol, trebuie să le conectăm la conceptele propuse de această lucrare în capitolele 2, 3 și 4. Este vorba, în primul rând, de conceptul de micro‑ecosistem cultural. Aceste micro‑ecosis‑ teme culturale – culturile micilor comunități rurale – s‑au format, în mare parte, în izolare, între granițele unor mici localități, și mai puțin în relație cu societatea globală în care se găsesc la momen‑ tul de față. Din acest motiv, „narațiunile grandioase“, cum le nu‑ mea Lyotard, precum marxismul, naționalismul și ideologia care a stat la baza folcloristicilor europene, nu pot fi folosite pentru a înțelege dinamica și valorile micilor comunități rurale. Marxis‑ mul, spre exemplu, a privit țărănimea prin prisma conceptelor de exploatare și luptă de clasă, pierzând din vedere relația țăranilor cu universul jocului, și a zugrăvit lumea satelor doar în culori gri sau întunecate. O astfel de lume nu este neapărat falsă, ne spune Rus, ci mai degrabă incompletă. Este incompletă fiindcă pune ac‑ centul doar pe latura economică și pe relațiile de clasă și scapă din vedere atât bogăția expresiilor ritualice de la sat, cât și relația țăranilor cu jocul. Această relație este ocultată de marxism, dar este prezentată de mari scriitori ai secolului XX precum, în literatura română, Marin Preda sau, în cea poloneză, Władysław Reymont, laureat al premiului Nobel, menționați în capitolul 4. Aceștia au descris jocurile rurale de la sat, printre care Jocul Ursului sau Călușarii, arătând relația complexă a acestora cu întregul univers de simboluri și semnificații al micilor comunități rurale. Or aici in‑ tervine critica viziunii folcloriste și a folcloriștilor care au cercetat pentru prima oară aceste obiceiuri, văzându‑le ca elemente supra‑ viețuitoare ale unor epoci apuse. Această viziune, venită clar pe filiera evoluționismului social a lui Lewis Henry Morgan, înțelegea mascații, jocurile și costu‑ mele lor ca aparținând unor epoci demult apuse, care însă au su‑ praviețuit cumva, ajungând în epoca modernă prin mentalitatea conservatoare a țăranilor.

Acest punct de vedere nu ar putea fi acceptat deoarece s‑ar nega astfel cultura prezentului și funcția importantă a acestor jocuri în dinamica actuală a comunităților Cuvânt înainte 13 și în viața oamenilor de azi. Adoptând un termen utilizat deja din anii ’70 de profesorul de folclor Henry Glassie, Alin Rus îi numește pe acești gânditori supraviețuitorialiști. Termenul este bine ales de‑ oarece indică atitudinea acestora față de jocurile rurale percepute ca elemente supraviețuitoare ale altor timpuri. În același timp, Alin Rus intră în polemică și respinge simultan viziunile actuale care pun accentul doar pe prezentul etnografic, ocultând faptul că, mai ales atunci când comunitățile sunt coezive, jocurile rurale au întotdeauna o relație puternică cu trecutul comunităților. Această viziune este întruchipată mai ales de recentul studiu Masquerade and Postsocialism: Ritual and Cultural Dispossession in Bulgaria (Mascaradă și postsocialism: Deposedarea rituală și culturală în Bulgaria), al antropologului Gerald W. Creed, dar într‑o oarecare măsură și de lucrarea All Silver and No Brass (În argint, nu în alamă), a folcloristului Henry Glassie. Mergând pe o linie care pune accen‑ tul doar pe analiza prezentului etnografic, aceste studii ajung să nege dimensiunea diacronică a jocurilor rurale.

Așa cum vedem, poziția lui Alin Rus, care are o puternică legătură cu studiile patri‑ moniale, este cumva la mijloc, adoptând o viziune sincronic‑dia‑ cronică. Jocurile rurale au o legătură esențială nu doar cu prezentul etnografic, ci și cu trecutul acestor localități; tocmai de aceea, ele pot fi privite ca prismă prin care poate fi înțeleasă istoria acestor comunități rurale ca microistorie în sens ginzburgian, dând seama de „narațiunile mărunte“ (petits récits) din perspectiva teoriei post‑ moderne a lui Jean‑François Lyotard. Capitolul 6 este și mai relevant în acest sens pentru că aduce în prim‑plan o teză cognitivistă susținută printr‑o serie de argu‑ mente complexe, care se îngemănează în întrebarea: cum poate fi explicat succesul enorm al jocurilor rurale în societățile agricole timp de secole, urmat de dispariția lor în masă odată cu apariția Revoluției Industriale? Sprijinindu‑se pe mai multe teorii printre care teoria jocurilor de limbaj a lui Ludwig Wittgenstein, teoria jocurilor minții a lui Petru Culianu ori teorii mai recente precum critica imaginii televizate a lui Giovani Sartori sau critica cogni‑ tivistă a relației omului cu produsul digital, propusă de psihiatrul Manfred Spitzer, autorul volumului de față zugrăvește o istorie fascinantă.

Este vorba de istoria relației omului cu jocul, o relație care a mers mână în mână cu evoluția socioeconomică a societă‑ ții în care a trăit. Cum spune autorul, bătălia dintre jocurile rurale și jocurile moderne precum cele sportive sau cele video se dă pen‑ tru același „petic de teren“ – conștiința umană. Așa se poate ex‑ plica și dispariția jocurilor rurale. În trecut, când acestea erau jocuri ale comunității, satisfăceau o gamă variată de nevoi în re‑ lația omului cu grupul cultural din care făcea parte – de la nevoi de comunicare și identitare la nevoi cognitive ce țin de înțelege‑ rea lumii. Dar, odată cu pătrunderea mâinii lungi a statului chiar și în cele mai obscure colțuri ale universului rural, instituțiile statale au preluat funcțiile pe care jocurile rurale le îndeplineau în trecut. În felul acesta, jocurile rurale sunt înlocuite cu alte jo‑ curi, moderne și mai atractive, dar care, în loc să cimenteze coe‑ ziunea socială, conduc mai degrabă la izolarea individului, așadar la individualism și egocentrism. Ultimul capitol al lucrării încearcă să răspundă tocmai acestei întrebări: ce pot face comunitățile în fața dispariției acestor ele‑ mente valoroase de cultură? Răspunsul pe care ni‑l oferă autorul exemplifică ultima teză a lucrării – teza patrimonialistă. Patrimo‑ nializarea acestor jocuri rurale ar putea fi soluția salvării lor de la un declin rapid și ireversibil. Doar că, ne avertizează Alin Rus, nu orice tip de patrimonializare reprezintă soluția viabilă în acest caz.

Dacă patrimonializarea pare să fie soluția, o patrimonializare lipsită de viziune poate conduce la transformarea jocurilor rurale din patrimoniu cultural imaterial în produs cultural destinat doar consumului. Astfel, istoria care a făcut posibilă existența acestor jocuri ar dispărea fără urmă în mrejele a ceea ce Max Horkheimer și Theodor Adorno au numit „industrie culturală“. Acest tip de patrimonializare este implementată mai ales prin intermediul unor festivaluri de folclor precum cel din Cernăuți (Ucraina), la care autorul participă, mergând pe urmele echipei Jocului Cerbu‑ lui din comuna Heleșteni. În felul acesta, cartea se încheie circu‑ lar: cercetarea începută pe străzile unui mare oraș din România, București, se încheie tot pe străzile unui mare oraș ucrainean, Cernăuți. Acesta este încă un semn că patrimoniul cultural imaterial Cuvânt înainte 15 născut între granițele unui mic sat, fiind și producție a unei co‑ munități, ia calea orașului, devenind astfel patrimoniu transna‑ țional, chiar dacă uneori printr‑o patrimonializare deficitară. Postfața cărții este și ea grăitoare, mai ales din perspectiva globalizării, concept care se regăsește și în titlul lucrării. Din această perspectivă globală, postfața ne vorbește și despre pandemia de Covid‑19.

Aflat în ultima descindere de teren în România, în decembrie 2020 și ianuarie 2021, în plină pandemie, antropologul reflectează asupra relației dintre mască și libertatea umană. Dacă în micile comunități rurale masca era o expresie a libertății și permi‑ tea realizarea unei serii de acțiuni și gesturi altfel cenzurate, în pan‑ demie masca sanitară devine exact opusul: o expresie a cenzurii și o limitare a libertății umane de către instituțiile statului. În ciuda acestui peisaj sumbru în care acțiunile oamenilor sunt limitate, iar libertatea de expresie se restrânge, autorul constată cu surprindere că jocurile rurale nu au dispărut.

Atât în mari orașe precum București, cât și în altele mici din Valea Jiului, precum Vulcan, echipele de Urs, Cerb și Capră au fost suficient de curajoase pentru a lupta împotriva tuturor acestor restricții ca să le ofere oamenilor, unii aflați în carantină la domiciliu, un spectacol sub ferestrele blocuri‑ lor. Cu această rază de speranță privind soarta jocurilor rurale în viitor, autorul ne invită, precum filozoful Ludwig Wittgenstein în lucrarea Tractatus Logico‑Philosophicus, să abandonăm conceptele pe care le‑am întâlnit de‑a lungul acestei lucrări și să încercăm să pri‑ vim dincolo de ele, acolo unde se găsește omul înconjurat de dile‑ mele, problemele și reflecțiile sale – tocmai cele care îl fac să fie ceea ce este, o ființă complexă pe care exercițiul antropologic nu o va putea probabil niciodată pe deplin explica. Cu aceste concluzii pline de semnificații adânci, putem înțelege și motivele pentru care Editura Lexington a decis publicarea acestei lucrări în cadrul prestigioasei sale colecții de monografii antropologice și arheologice, iar Editura Humanitas s‑a grăbit s‑o pună la dispoziția cititorilor români la mai puțin de un an de la apariția sa în limba engleză”, scrie, în „Cuvânt Înainte”, lector univ. dr. Valentin Fulger.

Cine este Alin Rus

Alin Rus a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității „Babeș‑Bolyai“ din Cluj‑Napoca în 1999, iar în 2007 și‑a susținut doctoratul la Facultatea de Studii Europene a aceleiași universități, cu teza Mentalități și comportamente culturale în spațiul Văii Jiului. În perioada 2018–2022 a fost lector în antropologie la Franklin Pierce University, New Hampshire (SUA). A publicat volumele Valea Jiului, o capcană istorică (2003) și Mineriadele: Între manipulare politică și solidaritate muncitorească (2007) și a produs mai multe filme antropologice, printre care Malanca – o mașină a timpului (2021). În ianuarie 2023, Editura Lexington (Landham, Maryland) i‑a publicat cartea The Globalization of Rural Plays in the Twenty‑First Century, având la bază teza de doctorat susținută în 2018 în cadrul Departamentului de Antropologie al Universității Massachusetts Amherst (SUA), răsplătită cu Premiul Oriol Pi Sunyer.