Reinventarea profesorului. Profesorul digital (II)

„Este greu să găsești o pisică neagră într-o cameră întunecată, atunci când ea nu se află acolo.” (Confucius)

Încheiam partea I a acestui articol cu promisiunea că vom discuta în continuare despre cât de necesare și realiste sunt activitățile pe care cadrele didactice de toate specialitățile și de toate nivelurile trebuie să le desfășoare în această perioadă de acasă pentru școala online. O ”școală online” cu profesori offline, nepregătiți pentru acest tip de învățare, confuzi și nemotivați. O babilonie în care marele perdant – elevul – este superprotejat (Vă aduceți aminte de schița Dl Goe… a lui Caragiale?!) și în care stresați sunt doar profesorii și părinții elevilor. Și dintre aceștia doar o parte, pentru că sunt și printre profesori, ca și printre părinți, oameni mai motivați sau mai puțin motivați, mai conștiincioși sau mai puțin conștiincioși, cu vocație sau fără vocație.

Stresați – părinții, pentru că, obligați să rămână acasă din cauza pandemiei și să preia astfel o parte din sarcina și din responsabilitățile școlii, au realizat în majoritatea lor cât de complexă și de dificilă este munca învățătorului și a profesorului. Că învățământul este o activitate complicată și că problema nu era la școală, ci, cel puțin în parte, chiar la ei și la copiii lor. Și, mai ales, au realizat că nu sunt pregătiți și nu se pricep să gestioneze această aventură a cunoașterii umane numită învățare.

Stresați – profesorii, pentru că, obligați să iasă din rutina școlii tradiționale și să intre în necunoscutul erei digitale, trăiesc acum momentul adevărului. Acela că e greu să te schimbi, dacă schimbarea nu e pregătită minuțios și, mai ales, dacă ea nu vine din interior. Și, cu atât mai mult dacă, impusă fiind de dispoziții și ordine ministeriale, schimbarea aceasta e fie imposibilă, fie un tramvai numit dorință, ca să-l parafrazăm pe Tennessee Williams. Un celebru dramaturg american care nu are și nu a avut, desigur, nicio treabă cu învățământul românesc, după cum nu au nici majoritatea ”activităților” și obligațiilor cadrelor didactice, obligații impuse prin art. 10 al Instrucțiunii… aprobate prin OMEC 4135/21.04.2020. De ce nu sunt realizabile acum aceste obligații și ”activități” ale cadrelor didactice cerute de minister prin recentul ordin de ministru? În primul rând, pentru că nu poți deveni peste noapte profesor digital, după o carieră la clasa reală, cu bănci în care elevii socializează nemijlocit, interacționează multiplu, învață, ies în pauze, se joacă, râd, se ceartă și se împacă, se îndrăgostesc și visează, iau note mai bune sau mai rele, dau teze, participă la examene, dau admitere. Au, altfel spus, universul lor real, în care se simt bine nu numai datorită obișnuinței și avantajelor rutinei, ci și datorită lui, profesorului, care le dă siguranță, îi asistă, îi îndrumă, îi veghează și-i ocrotește. La dă încredere. Ceea ce nu se întâmplă acum, chiar dacă cu ajutorul aplicației Zoom, spre exemplu, profesorul și elevii ”se văd” (sau se ascund văzându-se!). Pentru că e vorba de o altă vizibilitate, de realități, mai precis, de virtualități cu totul diferite față de cele din școala tradițională. E mult de discutat aici, o întreagă filosofie și pedagogie, cu totul diferită de pedagogia tradițională. Cu mult mai multe capcane și

neclarități ce trebuie deslușite și pentru care nu avem încă antrenamentul necesar ca să le decriptăm cu artificiala clipire de ”camera eye”, așa cum am putea-o face în școala tradițională cu o subtilă observare cu ”coada ochiului”. Un ochi educațional format în ani, luni și zile de exersare în activități didactice formale, informale sau nonformale. Credem că nu este necesar să insistăm pe faptul că profesorul din școala tradițională care s-a familiarizat cu internetul, cu laptopul, videoproiectorul, cu power point-ul și filmul didactic (de cele mai multe ori ajutat de elevii lui, așa-zișii digitali nativi), nu este un profesor digital, după cum nici o lecție tradițională înregistrată și transmisă pe internet nu asigură prin ea însăși învățarea online. Nicidecum. Chiar dimpotrivă! După cum nici informaticienii și IT-iști, deși foarte buni și necesari prin ceea ce fac, nu sunt profesori digitali. Profesorul digital și școala online sunt sintagme încă prea puțin analizate și înțelese din punctul de vedere al practicii educaționale la noi. Și chiar din punctul de vedere al teoriei și al pedagogiei specifice a acestor activități. Ne jucăm deocamdată prea mult cu sensul de suprafață al acestor sintagme, inclusiv la nivele înalte de decizie, introducând în regulamente, instrucțiuni și ordine de ministru sarcini și activități pentru care nu sunt încă pregătiți nici cei care le cer și nici cei care ar trebui să le execute.

Iată câteva exemple din recentul OMEC 4135 prin care toate cadrele didactice (indiferent de vârstă, specializare, de mediul urban sau rural dezavantajat în care funcționează, de dotarea cu mijloace pentru învățarea și școala online etc.) trebuie să realizeze în această perioadă următoarele activități:

– să proiecteze activitățile-suport pentru învățarea on-line din perspectiva principiilor didactice și a celor privind învățarea online;

– să desfășoare activități didactice în sistem on-line cu asigurarea calității actului educațional;

– să elaboreze, să adapteze, să selecteze resurse educaționale deschise, sesiuni de învățare pe platforme educaționale, aplicații, precum și alte categorii de resurse și mijloace care pot fi utilizate în procesul de învățare on-line;

– să elaboreze instrumente de evaluare aplicabile online, pentru înregistrarea progresului elevilor;

– să ofere feedback constructiv permanent fiecărui elev, în urma participării la activitățile desfășurate și a rezolvării sarcinilor de lucru;

– să cunoască și să garanteze că în organizarea și desfășurarea activităților în mediul virtual sunt asigurate și respectate cerințele privind protecția datelor cu caracter personal, în conformitate cu Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului Uniunii Europene din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE.

Referitor la aceste ”activități obligatorii”, vreau să fiu bine înțeles. Nu afirm că ”obligațiile” stabilite de ordinul de ministru nu sunt fezabile în România anului 2035, pe când va fi fiind și România educată, cu sau fără programul prezidențial. Nicidecum! Spun doar că ele nu sunt valabile acum. Pentru că profesorilor (și inspectoratelor școlare deopotrivă) li se cere să facă ceea ce nu știu încă să facă, ceva pentru care nu au expertiză, nu au fost pregătite și instruite, nici la facultate și nici prin cursurile de formare continuă.

E suficient să exemplificăm doar cu prima cerință prezentată mai sus, pentru că de aici (de la proiectare) pornește totul: Să proiecteze activitățile-suport pentru învățarea on-line din perspectiva

principiilor didactice și a celor privind învățarea online. Citiți încă o dată cerința, vă rog! Veți constata că, dacă principiile didactice clasice sunt cunoscute (sau ar trebui să fie cunoscute) de către profesori, pentru că li s-au predat în facultate, iar ei le-au materializat prin activitățile directe la clasă, cele pentru învățarea online (unde sunt cu totul alte principii) lipsesc cu desăvârșire. A nu se confunda IAC (instruirea asistată de calculator – o metodă didactică sau de învăţământ care valorifică principiile de modelare şi analiză cibernetică a activităţii de instruire în contextul noilor tehnologii informatice şi de comunicaţii caracteristice societăţii contemporane) cu învățarea și cu școala online. Nu avem cunoștință de vreo metodică a proiectării, organizării și evalării învățării online în școlile din România, deși nu suntem străini de ce se petrece în învățământul nostru și, deopotrivă, în științele educației la nivel global.

Fără a intra acum în detalii ce țin de educație în relație cu noile tehnologii, de convergența sau divergența lor, vom menționa doar că societatea cunoașterii pe care o construim și o trăim parțial și noi datorează enorm digitalizării informației care, la rândul ei, a adus la o uriașă revoluție în sfera comunicațiilor, prin utilizarea sistemelor multimedia și prin expansiunea spectaculoasă a rețelelor informaționale. O revoluție vitală pentru cunoașterea și înțelegerea lumii de azi și, prin urmare, imperios necesară pentru educație și învățământ. O educație care transmite pentru că vrea să păstreze. Și vrea să păstreze pentru a pune în valoare în mod pozitiv anumite cunoștințe, comportamente, abilități, idealuri și tehnologii. Educație care, deși se deosebește de politic, nu este niciodată neutră. Ea alege, verifică, face presupuneri, convinge, elogiază, integrează și, uneori, elimină. Este și cazul relației dintre educație și lumea virtuală creată de supertehnologii în această Ultra Modern Era, cum o numește UNESCO, organizație care a și propus, de altfel, un observator UNESCO pentru aceste noi tehnologii informaționale, dintre care internetul rămâne ”la meilleure et la pire des choses” (Edgar Morin, La Voie. Pour l’avenir de l’humanité, Edition Pluriel, Paris, p. 274). Ceea ce înseamnă că, dacă dorim să fim și să rămânem oamenii acestei educații, va trebui să cunoaștem, să analizăm, să integrăm și chiar să eliminăm secvențe sau părți întregi din ceea ce societatea tehnologică actuală numește în acest areal related topics: e-learning, online learning, virtual learning, distance learning/distance education, mobile learning, technology enhanced learning cu ICT mediated learning, instructional design, media learnig și metacognition in web-based learning activities (lista nu e definitivă). Și, toate acestea ”îmbrăcate” în principiile și supuse metodelor noii pedagogii a activităților virtuale. Desigur, cu trecere prin ceea ce pedagogii numesc faza intermediară a blended learning, adică a îmbinării învățării tradiționale, față în față, cu învățarea online. Numai așa ne vom putea pregăti temeinic pentru adevărata școală românească online.

Mircea Bertea