OPINIE. Radu Nicosevici: Mărirea și DECĂDEREA PSD-ului

Radu Nicosevici este o voce importantă a societăţii civile timişorene, președinte al Asociației Academia de Advocacy şi cadru didactic asociat la Universitatea Politehnică Timişoara, unde conduce masteratul de “Comunicare strategică și Advocacy în societatea digitală”. În rândurile următoare, Radu Nicosevici face o radiografie a celui mai mare partid din România post-decembristă.

Mărirea și decăderea PSD-ului – Un editorial de opinie despre putere, supraviețuire și imposibila reformă

Nicio formațiune politică din România postdecembristă nu a cunoscut mai bine tainele puterii decât Partidul Social Democrat. De la Ion Iliescu la Marcel Ciolacu, PSD a fost, pe rând, garantul stabilității, simbolul tranziției lente și finețea cinică a supraviețuirii politice. A câștigat masiv, a guvernat autoritar, a pierdut spectaculos, doar pentru a reveni – ca un actor bătrân, dar versat, care știe că scena e a celor care rezistă, nu a celor care strălucesc.

Mărirea

PSD-ul a fost, fără îndoială, partidul celor mulți. A înțeles vulnerabilitățile societății și a construit un electorat bazat pe dependență economică, memorie colectivă și frică de schimbare. A livrat promisiuni simple, retorică paternalistă și siguranța unei stabilități iluzorii.

A avut oameni politici sofisticați și strategi redutabili. A controlat administrații, televiziuni, sindicate, bugete și chiar mentalități. Într-o țară bulversată de tranziție, PSD-ul a fost locomotiva grea care n-a mers nici repede, nici curat, dar părea să nu deraieze niciodată.

Decăderea

Dar tocmai această capacitate de a rezista fără să se schimbe a devenit călcâiul lui Ahile. PSD a refuzat reforma internă reală. A ridicat rețelele clientelare la rang de strategie națională. A eliminat meritocrația și a penalizat autonomia internă. Oricine a încercat să schimbe din interior a fost fie marginalizat, fie compromis. De la Grindeanu la Dragnea – istoria recentă a fost un șir de conflicte între „viziune” și „instinct”.

Și, poate cel mai grav: PSD nu a reușit niciodată să inspire, doar să controleze. N-a construit un model aspirațional de societate. A gestionat, dar n-a mobilizat. A manipulat fricile, dar n-a hrănit speranțele. A oferit protecție, dar n-a construit încredere.

Moarte clinică sau reinventare?

Astăzi, PSD pare că încă „merge bine” în sondaje. Dar e un gigant obosit, fără energie ideologică, fără lideri transformaționali, fără proiect de țară. În spatele scorurilor bune stă o criză profundă de sens.

Poate PSD-ul să renască? Da – dar numai dacă renunță la ceea ce l-a făcut invincibil: reflexul de control total. Dacă acceptă că puterea reală vine din colaborare, din societate civilă activă, din dialogul cu generații noi și dintr-o ideologie clară, coerentă și asumată. Până acum, nu a făcut-o.

Concluzie

Mărirea PSD-ului a fost o lecție de adaptare la slăbiciunile României postcomuniste. Decăderea sa este o consecință inevitabilă a refuzului de a evolua împreună cu țara.

Și, poate, istoria acestui partid ne spune mai puțin despre el și mai mult despre noi, ca societate: cât de mult am tolerat, cât de puțin am cerut, cât de rar ne-am implicat.