OPINIE/ Marius Aciu – Sfânta Oaie (pamflet)

Motto: „Eram blând ca mielul şi-am devenit prost ca oaia…” (Gigi Becali)

Dacă stăm şi analizăm istoria umanităţii, că la stat ne pricepem cel mai bine, o să observăm că popoarele, în agitaţia lor browniană de a se emancipa, şi-au ales fiecare câte un animal ca să le reprezinte.

Astfel ursul este simbolul ruşilor (asta pentru că vodca nu e animal, nu de alta), vulturul al americanilor, leul al britanicilor (nu că ar fi plin de lei în Albion, dar au fost mai iuţi ca alţii), delfinul este luat de francezi, boul de moldoveni, vaca de indieni, taurul de spanioli iar italienii au rămas cu broasca (macaroana şi pizza refuzând cu ostentaţie să schimbe regnul). Noi avem oaia! Mirifica, ancestrala, delicata, sfânta Oaie!

Dacă ursul simbolizează putere, leul forţă, delfinul isteţime, broasca… mă rog, broasca… oare ce simbolizează oaia? Ce caracteristică a ei se potriveşte cel mai bine cu poporul român? Isteţimea? Nnnu… Frumuseţea? N-aş zice… Curajul? Nţ… Să fie blândeţea? Poate… Spiritul de turmă? Da, asta ar fi una… Capacitatea de a lăsa în urma ei doar căcăreze şi miros? Şi asta… deşi nu putem pune copyright pe ea că ne-ar sării în cap lumea arabă.

Cu mult înainte ca australienii şi neozeelandezii să-şi aroge titlul de „lord of the sheep”, dacii creşteau oi chiar dacă aveau cultul lupului. Apoi a venit „Balada mioriţei” ca să ne dea peste cap ordinea de valori, punând resemnarea în cap de listă. Nimic mai bun ca exemplu decât „văetuşii” adunaţi ciopor la birt în apă până la genunchi, cu o ţuică-n faţă, strigând deja clasicul „să ni se deie!” în timp ce casele lor se duc la vale.

Se spune despre români că n-au spirit de cuceritori. Aşa este… Dacă ridicam paloşul precum ridicăm paharul aveam de mult graniţă cu China!

Dar asemănarea cu oaia nu se opreşte aici. Când ne e lumea mai dragă vine câte un FMI şi ne tunde în timp ce alţii ne mulg, că tot avem noi o plăcere vinovată în a simţii mâna pe uger. Alţii ne pun capră de câte ori au ocazia, considerând că gradul de rudenie între cele două animale le permite… Culmea e că deşi idolatrizăm oaia, niciodată n-am făcut mare brânză!

Spiritul de turmă este cel care ne caracterizează cel mai bine. De-a lungul timpului, ba eram cu faţa la răsărit ba cu fundul, după cum ne orienta ciobanul. Este o vorbă care zice că niciodată nu-ți faci nevoile acolo unde mănânci. Pentru oaie asta nu reprezintă o problemă. O face chiar cu dezinvoltura şi naivitatea unei blonde care, aflând că e gravidă, se-ntreabă dac-o fi copilul ei…

Da, ne-am fi dorit şi noi să fim nişte lupi… Sau măcar nişte anofeli mai agresivi, mai ales că ne şi place să fim uneori spank-uiţi… Din păcate apăsarea asta a atmosferei specifice spaţiului carpato-danubiano-pontic a lăsat urme asupra circumvoluţiunilor, fapt care a dus la o dulce amorţeală generatoare de nimic… Pentru că cel mai bine asta ştim să facem: nimic! Şi atâta timp cât ne vom lăsa conduşi de berbeci, nu ne vom putea desprinde de statutul de oaie!

Marius Aciu