Connect with us

Editorial Opinii

OPINIE/ Marius Aciu – Sfânta Oaie (pamflet)

Publicat


Motto: „Eram blând ca mielul şi-am devenit prost ca oaia…” (Gigi Becali)

Dacă stăm şi analizăm istoria umanităţii, că la stat ne pricepem cel mai bine, o să observăm că popoarele, în agitaţia lor browniană de a se emancipa, şi-au ales fiecare câte un animal ca să le reprezinte.

Astfel ursul este simbolul ruşilor (asta pentru că vodca nu e animal, nu de alta), vulturul al americanilor, leul al britanicilor (nu că ar fi plin de lei în Albion, dar au fost mai iuţi ca alţii), delfinul este luat de francezi, boul de moldoveni, vaca de indieni, taurul de spanioli iar italienii au rămas cu broasca (macaroana şi pizza refuzând cu ostentaţie să schimbe regnul). Noi avem oaia! Mirifica, ancestrala, delicata, sfânta Oaie!

Dacă ursul simbolizează putere, leul forţă, delfinul isteţime, broasca… mă rog, broasca… oare ce simbolizează oaia? Ce caracteristică a ei se potriveşte cel mai bine cu poporul român? Isteţimea? Nnnu… Frumuseţea? N-aş zice… Curajul? Nţ… Să fie blândeţea? Poate… Spiritul de turmă? Da, asta ar fi una… Capacitatea de a lăsa în urma ei doar căcăreze şi miros? Şi asta… deşi nu putem pune copyright pe ea că ne-ar sării în cap lumea arabă.

Cu mult înainte ca australienii şi neozeelandezii să-şi aroge titlul de „lord of the sheep”, dacii creşteau oi chiar dacă aveau cultul lupului. Apoi a venit „Balada mioriţei” ca să ne dea peste cap ordinea de valori, punând resemnarea în cap de listă. Nimic mai bun ca exemplu decât „văetuşii” adunaţi ciopor la birt în apă până la genunchi, cu o ţuică-n faţă, strigând deja clasicul „să ni se deie!” în timp ce casele lor se duc la vale.

Se spune despre români că n-au spirit de cuceritori. Aşa este… Dacă ridicam paloşul precum ridicăm paharul aveam de mult graniţă cu China!

Dar asemănarea cu oaia nu se opreşte aici. Când ne e lumea mai dragă vine câte un FMI şi ne tunde în timp ce alţii ne mulg, că tot avem noi o plăcere vinovată în a simţii mâna pe uger. Alţii ne pun capră de câte ori au ocazia, considerând că gradul de rudenie între cele două animale le permite… Culmea e că deşi idolatrizăm oaia, niciodată n-am făcut mare brânză!

Spiritul de turmă este cel care ne caracterizează cel mai bine. De-a lungul timpului, ba eram cu faţa la răsărit ba cu fundul, după cum ne orienta ciobanul. Este o vorbă care zice că niciodată nu-ți faci nevoile acolo unde mănânci. Pentru oaie asta nu reprezintă o problemă. O face chiar cu dezinvoltura şi naivitatea unei blonde care, aflând că e gravidă, se-ntreabă dac-o fi copilul ei…

Da, ne-am fi dorit şi noi să fim nişte lupi… Sau măcar nişte anofeli mai agresivi, mai ales că ne şi place să fim uneori spank-uiţi… Din păcate apăsarea asta a atmosferei specifice spaţiului carpato-danubiano-pontic a lăsat urme asupra circumvoluţiunilor, fapt care a dus la o dulce amorţeală generatoare de nimic… Pentru că cel mai bine asta ştim să facem: nimic! Şi atâta timp cât ne vom lăsa conduşi de berbeci, nu ne vom putea desprinde de statutul de oaie!

Marius Aciu


CLUJUL PENTRU TOȚI - Ai o propunere pentru un Cluj mai bun? Ai o problemă în zonele în care îţi trăieşti viaţa? Semnalează-ne-o! Trimite mesajul tău pe email prin ACEST FORMULAR, Whatsapp sau pe Facebook messenger

Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Vezi cele mai interesante video Cluj24.ro


ACTUALITATE

OPINIE. Ioan Lumperdean: Bugetul, între aroganța și păpuşeada parlamentară

Publicat

Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel…

În scena nedumeriri politice, din O scrisoare pierdută, Zaharia Trahanache încercă să lămurească încâlcita situație din partid, în fața lui  Farfuridi și  Brânzovenescu:  ”Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel…”. Cuvinte simple, pline de semnificație, care ar trebui reactivate și astăzi, pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi și ce se va întâmpla mâine în politica economică a României.

Poate era bine  ”să ne tălmăcim noi puţintel” mai de mult, de când se afirma că totul merge ca pe roate, și că toate vor fi bine. Îndeosebi înainte de alegeri. Dar, alegerile băteau la ușă și cum „scopul scuză mijloacele” s-a umblat, cum spune tot conul Zaharia Trahanache, „cu machiavelicuri”!!!

Acum,  s-a ajuns la ceasul adevărului. Cel puțin așa ni se spune, așa se crede și așa se speră. Și în încâlceala încâlcelilor ni se (re)aduce aminte de „renumeraţie mică, după buget”. Bietul Pristanda nu știa el că o să aibă dreptatea și nu numai atunci, în fața lui Conu Fănică, ci și astăzi, în fața altor coconi/ciocoi, vechi și noi.

Amăgirea electoratului

Nu este pentru prima dată și nu este o invenție a actualului guvern. Și sunt sigur că nu va fi ultima. Toți cei care vremelnic dețin puterea, la noi sau aiurea, încercă și uneori chiar și reușesc să amăgească și să păcălească pe cei care le-au încredințat-o. Până să se tălmăcească  puţintel, timpul trece, puterea este putere, opoziția este opoziție și electoratul este electorat. Și atunci, ce mai este democrația?

Nu ar trebui să schimbăm sensul termenului, nu ar trebui să renunțăm la demos care înseamnă „popor” și să rămânem numai cu kratos care înseamnă „putere”? Mai ales că, de atâtea ori în istorie, și la noi parcă mai abitir decât la alții, se va ajunge la „pupat Piața Endependeței” (I.L.Caragiale). Sintagma a devenit atât de uzitată, încât a devenit un clișeu. Și atunci când (re)amintești sau încerci să explici, cu argumente irefutabile, un fenomen sau altul, ți se răspunde: „toți sunt la fel”!!! Păi dacă așa stau lucrurile întreb și eu ca Tănase: „Și cu asta ce am făcut?”

Nu trebuie să ști prea multe ca să înțelegi

Economia este un organism viu. Nu întâmplător, François Quesnay (1694-1774), medic, filosof  și economist francez, asemăna economia cu corpul uman. Mecanismele care le generează și care pun în mișcare economia se reglează și autoreglează, asigurând natura echilibrului economic (Joseph Schumpeter). Cu o singură și de neuitat condiție: asigurarea resurselor și gestionarea lor chibzuită. Ne-o spune încă din antichitate genialul și ilustrul  Aristotel (384-322 î.Hr.): „Cel ce vrea să dea sfaturi în aceste probleme trebuie să cunoască resursele cetății, natura și mărimea lor pentru a adăuga pe cele ce lipsesc și a mări pe cele insuficiente; de asemenea, trebuie să cunoască toate cheltuielile cetății, pentru a suprima pe cele inutile și a micșora pe cele excesive. Căci nu te îmbogățești numai mărindu-ți averea, ci și  reducând cheltuielile (subl.ns.).”

Cu și fără Aristotel trebuie să înțelegem simplu și nu simplist vorba lui Albert Einstein, că încă nu s-au găsit (stabilit) echilibrele între resurse şi nevoi. Putem să previzionăm și să vedem prin raportare la trecutul și la „prezentul în desfășurare” ce se întâmplă și se va întâmpla în viitorul de lângă noi sau mai departe de noi.

Și atunci, cum au fost emise idei de sustenabilitate și prosperitate economică? Un prim ministru (fost ministru de finanțe) care spune că atunci a fost campanie electorală, iar acum realitatea economico-financiară este alta, ar trebui să „dea seama… domnule”. Și ar trebui și alții, din proximitatea sa sau de mai sus, de la Înălțimea Sa, și să nu mai ceară „Capul lui Moțoc”!!! Și ar trebui și alții, „cei de peste drum”, cu păcatele lor mai vechi sau mai noi, să nu mai vândă „pielea ursului din pădure”, din simplul motiv că nu prea mai sunt păduri, adică resursele care, așa cum spunea Aristotel, trebuie să acopere cheltuielile cetății!!!

De la bugetul personal la bugetul public

Multe secole bugetul a fost mai mult unul personal al conducătorilor cetății/țării: tirani, arhonți, militari, dictatori, voievozi, domni, principi, regi, împărați etc. Mulți dintre aceștia foloseau banii visteriei în interese proprii și fără preocuparea pentru… țară și răspunderea față de aceasta, deși era adesea invocată.

Sursele principale ale visteriei erau dările și taxele vamale. Nu de puține ori, atunci când supușii erau trădători, „vicleni” în terminologia românească, veniturile statului era completate, sporite prin confiscări. Nu de puține ori resursele erau asigurate prin expediții de jaf și războaie. Istoria ne oferă numeroase exemple și în această situație. Când banii nu ajungeau, pentru plata legiunilor, recompensarea demnitarilor și asigurarea păcii sociale (prin pâine și circ) se contractau împrumuturi. Erau oferite cu generozitate de cămătarii timpului, cum au fost celebrii Pasion şi Farmion din Grecia antică și alții din epoca medievală și modernă până la bancherii și femeiștii de astăzi.

Timpul a trecut și realitatea economică a impus un instrument modern de colectare și gestionare a veniturilor și cheltuielilor: bugetul public. Modelul a venit și dinspre realitatea familială, când oamenii trebuiau să-și administreze cu chibzuială bunurile, resursele naturale și pecuniare.

Efectele dispreţului faţă de banul public

Bugetele moderne au apărut odată cu statele centralizate din Europa occidentală. Nu a fost un proces lin și ușor. Monarhii/conducătorii timpului s-au lăsat cu greu înduplecați să renunțe la uriașa prerogativă de a dispune discreționar și absolutist de veniturile statului. A trebuit să aibă loc revoluția din Țările de Jos (1566-1609), revoluția din Anglia (1642-1649), revoluția americană (1774-1783), revoluția franceză (1789-1794) ca să se schimbe mentalitatea bugetar-fiscală.

Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea s-a impus filosofia modernă a bugetului. Cu toate imperfecțiunile sale, aceasta funcționează până astăzi.  Completări semnificative au apărut, din motive sociale și economice. Un rol important l-au avut oamenii bogați ai timpului, cum au Alfred Krupp și Otto Eduard Leopold von Bismarck.

Din necesitate economică și financiară a fost și uriașa teamă a dezarticulării echilibrului social. Am mai scris despre aceste politici și despre explicația bismarkiană a protecției sociale prin bugetul public și prin cel al asigurărilor de sănătate și pensii. Poate că nu ar fi lipsit de interes ca toți cei care sunt antrenați, în aceste zile, în „croiala bugetului”, să se uite, puțin, foarte puțin, în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. Să vadă că imperiile au căzut din cauza atitudinii disprețuitoare față de banii publici, din umilirea celor care plăteau impozite. Să vadă că revoluțiile invocate au avut la bază cauze fiscale explozive, că fără concesii și comportamente cerebrale se poate aluneca rapid și ireversibil spre anarhism.

Atunci „păpușeada parlamentară” și reacțiile arogantine ale celor care manevrează, „vremelnic”, butoanele politice, administrative și fiscale pot să genereze fapte explozive și ireconciliabile.

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean

Citește mai departe

Editorial Opinii

Adrian Marian: De mila turnătorului

Publicat

Ana are mere. Maria are Mercedes. Nu plânge, Ana! ar fi o parafrazare abecedaristică, umoristică a unui hit musical. Gluma ascunde însă un fapt de viață perpetuat la multe niveluri.

Vasluiul are un  Centru Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (mai ales a culturii din Vaslui). Clujul are si el un asemenea centru. Timișoara ar plânge dacă nu ar avea.

De regulă, fiecare județ, mai ales în capitala administrativă, are un muzeu al satului. Au existat sate în toate județele acestei frumoase țări. Nu plânge stimate cititorule!

Nu vrem să fim lipsiți de respect, ci doar să subliniem neîncrederea că românii contemporani, mai ales cei tineri, știu că există asemenea instituții sau unde sunt în orașul lor.

În Cluj, am întrebat despre ele mai mulți tineri apropiați, iar tinerii m-au întrebat la rândul lor dacă nu am Google. Dar, toți știau că la Muzeul satului bănățean a fost numit, de un anume partid politic, turnătorul Hertei Muller.

Gimnasta aceea, mai întreb? Cred că da, mi-au răspuns unii, dar oricum nu ne ”intere” gimnastica!

Șef, un turnător

Deci, vorba de început a românului dubitativ, toată lumea știa, la Cluj,că în Timișoara, la o necunoscută instituție, a fost pus șef  un turnător de un cunoscut partid.

O anume satisfacție rezultă din faptul că turnătorul era neamț. Satisfacția este nemotivată fiindcă erau și români turnători destui, iar în acel caz turnătorul trebuia să știe germană. Nu te bucura prietene maghiar. Și voi, și mai ales voi (nu la germană ne referim).

O dictatură, cu cât este mai dură, cu atât are mai mulți turnători. Cea mai dură dictatură dintre cele europene comuniste era aici. Dar procentajul de securiști într-o asemenea țară cum era? Cel mai mare?

Unde sunt marii corupători?

În marile dosare de corupție din România modernă s-a observat un fenomen extraterestru. La noi am descoperit doar mituiții, corupții. Unde sunt marii mituitori, corupătorii? Nu îndrăznim să îi numim speriați de rezonanța numelor…

Analog, în România există turnători. Adică doar despre ei se vorbește! Nu există turnător fără torționarul care l-a șantajat să colaboreze și să toarne! Cel puțin în comunism, (acum se vorbește despre profesionalism).

Motivulpentru care un om a fost compromise și șantajat rămâne toată viața. Eventual, se poate  adăuga și calitatea de turnător/ informator.

Adică torționarul îl va avea la mână mereu. Unii turnători s-au sinucis, nu se poate aproxima câți s-au îmbolnăvit, toți au suferit și/ sau au constituit o masă de manevră colosală în primele alegeri politice post decembriste.

Trahir, a trăda

Regizorul Radu Mihăileanu decriptează excepțional mecanismul în filmul TRAHIR ( A trăda). Sigur, regizorul și filmul ”discreți” tratați în România.

Într-un site de specialitate, Aarc.ro, se spune că Trahir e printre cele mai bune filme politice, și a cucerit mai multe premii la Festivalul cinematografic de la Montreal – Grand Prix of the Americas (pentru celmai bun film), premiul Opera prima cât şi premiul pentru cel mai bun actor; de asemenea, premiile pentru cel mai bun film şi cel mai bun actor la al 10-lea Festival Eurocinema de la Viareggio.

Torturat și terorizat fiind, scriitorul din film semnează angajamentul cu Securitatea și se sinucide pentru că șantajul nu a încetat.

Tragedii de acest gen în România s-au întâmplat mai ales în viața reală pentru că prea multe filme de gen nu au fost încurajate/ finanțate.

Cine știa despre turnătorul de la Timișoara

Cine putea să divulge atât de repede că omul propus la conducerea unui muzeu (nebăgat în seamă) din provincie a avut legături cu Securitatea? Doar cineva care știa? Cine?

Există o sumedenie de funcții publice (la stat) în România cu salarii de mii de euro care fac invidioși pe angajații occidentali. Energie, Finanțe, supravegheri financiare (ce au supravegheat, că băncile românești nu mai există practic), mediu, mass-media, și desigur, Agenția Română de împins vântul în diversele ei forme.

Cunoaștem vreun turnător care a fost numit șef prin aceste ”parfumuri” de birouri? Dar socotit/ repartizat pe partide, oare unde ar trebui să găsim cei mai mulți turnători? Nu ar trebui să plângă (nici să rădă) nimeni, de la nici o grupare.

Dar ofițeri? O întrebare care nu îndrăznește nimeni să o pună, urmărească și să rezolve.

Ce a constatat Pleșu

Permiteți să remarcăm că, vorbim, mai ales despre turnători. Dar pe unde s-au tupilat torționarii, profesioniștii elegant spus ?

Nu vrem să dezbatem despre un anume turnător de la Timișoara, al unei necitite din păcate (în România) laureate Nobel, despre vreun muzeu, ci despre un mechanism atroce care s-a reluat, iar și iar. Am sesizat chiar o anumită voluptate a unora (mai ales în mass-media ) că a fost demascat un turnător pe o gafă a unui partid.

Andrei Pleșu, urmărit de Securitate, a constatat că din Dosarul său de 600 de pagini mai rămăseseră ”la studiat” doar vreo 50. Adică s-a ”periat” și s-a dat în vileag numai ce s-a vrut.

Ce este de făcut

Ce este de făcut într-o țară unde, asta a fost neșansa istorică, să fie cea mai dură dictatură comunistă europeană? Așa cum ai nevoie de noroc ca și individ este de dorit să ai noroc și ca popor, ca țară mai bine, că turnătorul pare neamț.

Personalitățile fac istoria, nu masele, cum declamau marxiștii.

Același popor i-a avut regi pe Carol I modernizatorul, pe Ferdinand cel Loial și pe Carol al II-lea cel cu priapism.

Se putea, se mai poate face ceva într-o țară cu atât de mulți turnători și securiști? Mare greutate. Orice greutate, însă, poate fi mișcată, biruită dacă există un punct de sprijin și o pârghie. Pârghie doar cine nu vrea nu găsește.

Punctul 8 de la Timișoara

”Dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc”, spunea Arhimede, parcă ne amintim din școala nedigitală, cu băncuțe înclinate care țineau spatele drept elevilor.

Asemenea puncte se puteau găsi, se pot găsi și în România, iar în cazul problematicii amintite a existat un punct de sprijin salutar (în sensul corect al cuvântului).

Punctul acesta este Punctul 8. Tot de la Timișoara. Iar spatele nostru ar arăta puțin diferit.

Citește mai departe

ECONOMIE

OPINIE. Ioan Lumperdean/ Zece întrebări pentru „domnul” Bitcoin. Ai dezvoltat scheme piramidale? Ce se va întâmpla?

Publicat

În textul precedent despre Bitcoin am îndemnat cititorii să se informeze și să deceleze informațiile și opiniile despre Bitcoin. Și am promis că o să încerc să găsesc și eu răspunsuri la numeroasele interogații pe care le ridică opțiunile și activitățile criptomonetariste. În acest text, mai întâi, prin zece întrebări adresate  „domnului” Bitcoin.

1. Cine ești tu „domnule” Bitcoin?

În primul rând, nu sunt domn și nici nu doresc să fiu. Apelativul de domn/doamnă a apărut ca o formulă elegantă, manierată de adresare care-și are originile în tradiţionalele formule medievale și (pre)moderne, atunci când predomina  societatea rangurilor și titlurilor nobiliare. S-a păstrat și generalizat atunci când pozițiilor sociale, economice și intelectuale erau specifice și eticii moderne. În fapt, era opțiunea între egalitate și respectabilitate!!!

Poate tocmai din lăuntrul acestei opțiuni a apărut și pentru mine răspunsul la provocarea  „domnule” Bitcoint. Dacă plecăm de la această premisă, vă spun că nu sunt domn, ci doar un însemn monetar virtual. Am fost creat de oameni, în 2008, de un anume Satoshi Nakamoto. Nici eu nu știu dacă este vizibil sau invizibil. Sigur este un pseudonim,  dar nu unul tradițional, ci unul virtual, așa cum sunt și eu. Și nu a fost primul sau singurul.

O dată deschisă cutia pandorei monedei virtuale, tentațiile și impulsurile s-au intensificat. Precum în alte situații din istorie au existat unii factori favorizanți, care mi-au asigurat „nașterea” și existența ulterioară.

În 2008-2009, când omenirea a trecut prin turbulențe economice generate de exuberanța irațională (Alan Greenspan) s-a simțit nevoia unor noi/alte abordări economice, monetare și financiare. Printre acestea a fost și deschiderea mai puternică spre criptomonede. Oamenii au generat criza, oamenii m-au generat și pe mine, iar mai apoi peste 1000 de monede virtuale.

De unde s-au inspirat? Din trecutul economic și monetar. În istoria omenirii, de la scoica monedă până la banii electronici, ori de câte ori s-au inventat însemne monetare, oamenii s-au uitat în jurul lor și de acolo au găsit/descoperit/inventat etaloane care să conserve și să transmită valoarea. Care valoare? Valoarea pe care ei o considerau utilă, funcțională și reprezentativă pentru epoca și necesitățile lor. Să ne aducem aminte de obiectele/etaloanele premonetare (argila şi ceramica, dinţii de delfin, carapacea de broască-ţestoasă, uleiul de măsline, dinţii de mistreţ, vitele, porcii, ceaiul, tutunul, sarea, porumbul, grâul, vinul, scoicile, peştele uscat, blănurile etc) care erau în proximitatea oamenilor.

Să ne mai aducem aminte că în vremea lui Adam Smith, poate cel mai mare economist al tuturor timpurilor, scoțienii, deși cunoșteau banii, foloseau ca etaloane de schimb și cuiele!!! De ce cuiele? Pentru că era epoca revoluției industriale, iar cuiele (inventate încă din antichitate) se confecționau mai ușor, mai rapid și cu întrebuințări multiple.

2. Bitcoin: de ce se spune că ești criptomendă?

Pentru că sunt mai puțin vizibil și concret, așa cum sunt și alte criptomonede care „circulă” prin lume și care încearcă să rezolve numeroasele probleme monetare, financiare și comerciale ale zilelor noastre. Numele vine de la cuvintele grecești: κρυπτός kryptós (ascuns) și γράφειν gráfein (a scrie).

Oamenii, căci tot ei au optat și pentru astfel de forme și formule tainice, le-au folosit în scopuri economice, politice și militare. Nu se știe cu exactitate când și unde s-a folosit prima criptare din lume. Se spune, totuși, că primul mare militar și strateg care ar fi folosit tehnicile de criptare a mesajelor a fost Caius Iulius Caesar. Potrivit lui Suetonius (70-126 d.Hr.), această inovație comunicativă a fost folosită și de nepotul lui Caesar, Octavian Augustus, dar și de alții de după el.

În îndelungata istorie secretă a omenirii, multe evenimente au avut și au deznodăminte neînțelese, datorită spionajului și criptării. Desigur, eu, Bitcoinul de astăzi, nu vreau să fiu de neînțeles, nu fac altceva decât ce vor „părinții mei fondatori” și cei care m-au acceptat. În fapt, este o uriașă experiență de încredere.

3. De ce o uriașă experiență de încredere?

Pentru că din cele mai vechi timpuri, existența și experiența monetară s-au aflat sub semnul acesteia.  Încă din antichitate și evul mediu, oamenii își protejau bunurile de valoare, îndeosebi metalele prețioase, prin cedarea acestora în mâinile mânuitorilor de bani, „bancherii”, și  primeau în schimb un înscris special, o chitanță. Totul se baza pe încredere. Fenomenul s-a menținut până în zilele noastre. Inclusiv creditul este o relație bănească bazată pe încredere. De altfel, denumirea de credit vine de la latinescul creditum, care înseamnă a crede, a avea încredere.

Și acum oamenii acceptă banii fiduciari, pe bază de încredere/convenție. Este adevărat, încrederea garantată de un emitent oficial, statal, de o bancă națională. Dar tot garanție/încredere convențională se numește!!! Dacă această încredere era și este pentru mărfuri, bunuri și bani convenționali, de ce nu ar fi și pentru cei virtuali?

4. Ce argumente ai în susținerea spuselor tale?

În toate manualele de economie, de istorie și istorie economică se spune, cu deplin temei, că oamenii sunt rezultatul naturii divine și/sau a mediului natural și social. În uriașul și îndelungatul drum al antropogenezei, oamenii au descoperit economia. La baza acestui drum s-au aflat resursele și nevoile. După ce le-au identificat și creat, oamenii le-au  păstrat și perfecționat. Unele dintre ele. Altele le-au abandonat și uitat.

Unele au fost, din punct de vedere al timpului și utilității (folosinței), perisabile, neregenerabile, nerecuperabile și limitabile. Altele au fost și sunt reutilizabile, regenerabile, transformabile și cu potențialități multiple. Însemnele monetare de ieri și de astăzi se pot încadra în aceste paradigme. Dar și cele de mâine, cum sunt criptomondele. Pentru simplul motiv că și ele sunt în siajul nevoilor umane. Depinde de oameni și de opțiunile lor consumeriste și nonconsumeriste, de tendințele de minimalizare sau maximizare a resurselor oferite de natură și societate. Depinde de negarea sau acceptarea convenționalismului monetar. Și mai depinde de experiența umană, de progresele științifice și tehnice, de preocupările oamenilor pentru și spre o viață mai bună, și de ce să nu spunem de și spre utilitatea imediată, rapidă și cât mai comodă.

Experiența acumulată în dematerializarea monetară, de la mijlocul secolului al XIX-lea până acum, și cu precădere în și prin online-ul monetar accelerat de astăzi este de netăgăduit!!!  Un reputat economist, John Kennet Galbraith (1908-2006), spunea că sistemul economic există datorită interesului oamenilor pentru nevoile, trebuințele și dorinților lor. Acestea au fost și sunt funcționale și prin opțiuni și întrebuințări alternative.  În era/epoca digitală, criptomonedele pot să fie alternative la tradiționalele însemne monetare.

5. Crezi „domnule” Bitcoin că o să fii mai breaz în comparație cu banii fiduciari?

Nu eu hotărăsc aceasta. Numai oamenii pot face aceasta. Dacă le „pică” sau nu le „pică bine” existența și comportamentul meu. Se știe că de-a lungul timpului s-au întâmplat multe acceptări și negări sociale și economice. Când acestea au fost generate și multiplicate de progresele științifice și tehnice, tentațiile au fost uriașe și greu de stăpânit.

Nu prea avem exemple de înfrânare umană după ce omul a descoperit, inventat și inovat ceva în universul natural și social. Exemplul cel mai concludent: armele nucleare și dureroasele experiențe generate de acestea. După ce le-au creat/inventat, oamenii nu s-au abținut să nu le vadă puterea destructivă.  În consecință, cred că și inventarea mea este și va deveni tot mai tentantă și mai brează!!!

6. De ce crezi aceasta?

Față de antecesoarele mele, monedele convenționale, dispun de mai multă mobilitate. Sunt permanent la dispoziția oamenilor, 24 de ore din 24, în orice colț al Lumii. Nu sunt legat de un centru emitent anume. Până la centralizarea statală și apariția băncilor naționale oare nu exista o realitate policentrică emitentă? Au venit monarhii timpului care au dorit să aibă banii la dispoziția și sub controlul lor.

Realitatea economică era alta și fragmentările monetare contraproductive. Așa s-a ajuns la monedele național/statale. Și acest fenomen a fost apanajul oamenilor. Acum, eu, bitcoinul, doresc o unificare monetară globală. Nu s-au exprimat de atâtea ori oamenii pentru o monedă unică globală!!!? Se înfăptuiește rapid și fără costuri uriașe. Cel puțin așa cred, deși în ultima vreme se spune că sunt un mare consumator de energie și risipitor de resurse.

7. Cum poate fi mai „scumpă” o monedă virtuală?

Unii oameni susțin că întregul proces de concepere, dezvoltare și existență monetară virtuală amplifică costurile. Costurile pentru conceperea, conservarea și transmitere virtuală a datelor și informaților. Costurile pentru producerea, întreținerea și mentenanța  echipamentelor IT, pentru programe, resurse umane și pentru multe altele.

Oare pentru banii tradiționali nu sunt costuri? Să ne gândim de la materiile prime (metale și hârtie specială), utilaje și mașini sofisticate, oameni foarte bine pregătiți în activitățile și tehnicile monetare, formule de transport, păstrare și securizare. Dezvoltarea lanțurilor monetare și comerciale, de la producător la utilizator, de la depozitarul bancar  la comerciant și consumator. Peste tot se nasc verigi intermediare și reversive, pentru că banii vin și revin, circulă și se păstrează în seifuri puternic securizate, în bănci și bancomate. Cu toată migrarea spre banii digitali, costurile numerarului tradițional rămân destul de ridicate.

Mai este o mică mare problemă mare, care există de când sunt banii, dar care a devenit mai acută în aceste vremuri pandemice. Mulțimea de microbi, bacterii și viruși pe care banii tradiționali îi poartă de la un om la altul, de la o comunitate la alta, dintr-un teritoriu în altul. În îndelungata istorie a pandemiilor, din antichitate până astăzi, avem foarte multe exemple despre „banii murdari”. La propriu!!! Încercările de contracarare/decontaminare prin „spălarea” chimică și bio-economică a banilor implică costuri!!!

8. De ce crezi că ai o mobilitate sporită?

Este o întrebare bine venită. Și pot să vin cu un răspuns oferit din istoria banilor fiduciari. Am văzut că banii nu au stat și nu stau pe loc sau într-un loc. Cu excepțiile generate de situațiile speciale din viața și activitatea oamenilor.

Chiar și atunci când au fost păstrați, tezaurizați și scriptualizați. Dacă nu ar mai fi mobilitatea sau circulația banilor nu ar mai fi viață economică.

Mă mișc mai ușor pentru că sunt mai suplu, pentru că  nu sunt supravegheat de instituții guvernamentale și bancare naționale și de organisme financiare internaționale. În acestă situație, multe din fenomenele monetare negative, inflație/deflație, depreciere și devalorizare monetară au mai puțină putere asupra mea.

Toate aceste fenomene sunt cunoscute și de utilizatorii programelor criptomonetare. Ei pot însă predictibiliza, repoziționa și redistribui valoarea. În locul ciocnirilor monetare prin transferul de valoare, dintr-o moneda în alta (leu, euro, liră, dolar etc) se poate ajunge la conciliere monetară. Prin aceasta se activizează tranzacțiile comerciale și indirect sistemul de colectare a taxelor și impozitelor. Nu aceasta este, mereu și mereu, marea dorință a decidenților statali?

Mobilitatea sporită mi-o asigur prin multitudinea de rețele și transmisie virtuală. Aici întâlnim numai tranzacția prin nodurile apropiate care transmit valoarea în rețea. Oare cum se pot mișca mai repede însemnele monetare tradiționale? Desigur, tot virtual, deși se mai „merge” și cu sacul, sacoșa, geanta, cu pachetul de bani.

Pericolul „pierderii” intenționate sau întâmplătoare există. Știrile despre astfel de atacuri, à la diligențelor din vestul sălbatic, nu prea mai sunt, dar nici nu au dispărut în totalitate. Transferul banilor fizici este îngreunat și de greutatea intrinsecă a acestora. S-au întrebat oare oamenii cât cântărește un milion de dolari sau de euro? În bancnote de 20 de dolari este de 52 de kilograme, iar în cele de 100 de dolari greutatea este 10 kilograme, în timp ce un milion de euro ajunge numai la 1,6 kilograme.

9. Ai dezvoltat activități/scheme piramidale?

Aș putea spune că astfel de activități au existat și există de când au apărut însemnele monetare. Desigur, este o mare discuție în acest sens. Însă oamenii au optat și optează pentru activități de colectare, redistribuire sau drenarea a banilor. În forme licite și ilicite.

Sistemele de pensii funcționează pe baza colectărilor de la cei activi spre pensionarii și asistații sociali. Desigur, în baza unei legislații existente. Variantele pecuniare piramidale, ilicite, întâlnim în secolul al XVI-lea, în Germania Casa Höchstetter (poate primul Caritas), în SUA prin celebra schemă Ponzi (1920) și mai nou prin activitatea speculativă a lui  Bernard (Bernie) Lawrence Madoff, care timp de 48 de ani a delapidat peste 65 de miliarde de dolari. Totul depinde de ceea ce fac și doresc oamenii. Și în România, pe lângă celebrul Caritas au mai fost SAFI, FNI. Nu puteau să funcționeze fără oameni.

10. Ce crezi că se va întâmpla în viitor?

În viitor, oamenii vor opta și vor stabili dacă este bine sau nu să existe criptomonde. Există căutări și inițiative în acest sens. Este mai mult decât evident că problema nu trebuie evitată.

Se știe că în ianuarie 2020, băncile centrale din Marea Britanie, Japonia, Suedia, Elveția și țările zonei euro și-au unit forțele pentru stabilirea unei bănci centrale de valută virtuală. Desigur, aceasta este diferită de bitcoin sau alte criptomonde, care sunt controlate de companii private. În schimb, în Suedia a apărut coroana electronică e-krona, aflată sub controlul băncii centrale a Suediei, pentru evitarea speculațiile monetare. Poate nu este întâmplător, dacă ne gândim că în 1668 a luat ființă Banca Regală a Suediei, considerată prima bancă centrală din lume.

Să ne mai gândim că în Japonia se dorește să se introducă Gitcoinul, că  Singapore vrea să experimenteze o monedă virtuală interbancară asiatică.

În România, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, afirma de curând că România este o țară liberă, iar monedele virtuale nu pot fi oprite. Populația trebuie să fie atentă la potențialele riscuri și volatilități!!!

P.S. Într-un text viitor o să încerc să surprind unele din aceste riscuri și volatilități.

Prof.univ. dr. Ioan Lumperdean

Citește mai departe

Editorial Opinii

OPINIE/ Petru Romoșan – Politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu

Publicat

România, preşedintele Klaus Iohannis (el are prerogativa constituţională), prim-ministrul Florin Cîţu, ministrul de Externe Bogdan Aurescu au rechemat 23 de ambasadori (de la Berlin, Washington, Viena, Berna, Varşovia, Vatican, Tokyo, Pretoria, Seul, Astana etc.), asta după ce Klaus Iohannis rechemase la finele anului trecut alţi 26 de ambasadori (Moscova, Budapesta, Londra, New Delhi, Ottawa etc.). Deja în 2016 Iohannis rechemase de la post peste 30 de ambasadori din cei vreo 100 câţi avem (cu consulate şi organizaţii internaţionale cu tot).

Practicile sunt cunoscute : „În momentul în care informaţia a apărut în presă, direcţiile de resort din MAE nici măcar nu fuseseră anunţate despre deciziile preşedintelui. Singura comunicare pe care unii ambasadori au avut-o între momentul difuzării informaţiei în presă şi întoarcerea acasă a fost documentul administrativ prin care era anunţată data-limită a revenirii în ţară. Nu a existat nicio comunicare cu instituţia Preşedintelui României” (dw.com/ro/ziare.com, 16.07.2019).

Încă un heirup sau două şi îi recheamă stahanovist pe toţi. La urma urmei, de ce avem în 2021 atâţia ambasadori şi atâţia diplomaţi ? Dacă tot nu mai avem nici o politică externă, de ce mai întreţinem atâtea ambasade inutile ? Şi de ce avem un minister de Externe supraponderal ? La fel cum avem şi servicii secrete supranumerice, pe lângă un minister de Interne mamut ? Şi, desigur, avem şi cei mai mulţi generali din Europa, dacă nu cumva din lume. Un stat obez pe umerii unei populaţii sărace şi care nu face decât să se împuţineze. Mai ales prin emigrare în masă. Cifrele reale nu sunt cunoscute pentru că ultimul recensământ a fost un rateu jalnic, ruşinos. E limpede însă că listele electorale sunt mult mai bogate decât realitatea din teren.

Se trăieşte bine în ambasadele României ? Se trăieşte excelent, mai ales când nu ai mai nimic de făcut. Mese, cocteiluri, întâlniri fantomatice. Dar secretul vieţii în ambasade e bine păstrat. Nu trebuie vorbit despre asemenea lucruri. Câţi dintre ambasadorii şi diplomaţii noştri se pricep la economie şi comerţ (dincolo de diplome dubioase) şi ce beneficii aduc ei ţării care-i întreţine gras până la moarte ?

România nu mai are o adevărată politică externă de pe vremea lui Nicolae Titulescu (înainte de 1940), pe care-l tot pomenim, dar Ministerul de Externe şi ambasadele nu au făcut decât să crească şi să înflorească, după binecunoscutele legi cancerigene ale organismelor birocratice. Pe când o discuţie deschisă şi sinceră despre politica externă a României ? Şi, în particular, care e politica externă a lui Klaus Iohannis alta decât cea de numiri şi rechemări ? Klaus Iohannis e „cuierul”, „ficusul” cui ? Al SIE sau al unei puteri străine ? E la fel de consistentă politica externă a aceluiaşi Klaus Iohannis ca politica internă pe care o cunosc deja bine toţi românii ?

Interesează doar rotirea „cadrelor” între Berlin, Washington, Viena, Paris, SRI, SIE, Londra, postul de ministru de Externe, sau ar trebui să avem şi nişte rapoarte de activitate, nişte justificări ale cheltuirii banilor publici ? Ambasadele României ar trebui să lucreze şi pentru România, pe lângă ajutorul „graţios” acordat partenerilor noştri mai mari ? Nu ar trebui comasate în continuare ambasade care nu ne mai sunt de nici un folos economic ? Pentru că de vreun interes politic nu mai poate fi vorba, suntem în UE şi în NATO, şi politica noastră externă o decid alţii pentru noi.

Cât de gravă e deprofesionalizarea care a lovit ministerul de Externe în ultimii 30 de ani capitalişti ? S-a schimbat ceva de pe vremea Uniunii Sovietice frăţeşti în afară de schimbarea taberei ? Dacă le citeşti CV-urile măreţilor noştri ambasadori, în frunte cu actualul lor ministru, te cruceşti de câte titluri, doctorate, diplome (unele false ?) au onorabilii. De ce atunci nu avem nici o ştire despre activitatea lor (economică în primul rând !), ca să nu mai vorbim iarăşi de politica externă a ţării noastre ? De ce sunt ei atât de absenţi în afara momentelor festive (specialitatea casei), atât de nuli ? În cap cu preşedintele şi cu prim-ministrul lor, fireşte.

Acum, când lumea se schimbă brutal, noi, românii, dintre ultimii veniţi în NATO şi în UE, avem dreptul să ne punem şi nişte întrebări în legătură cu aceste minunate asocieri ? Sau doar Statul Profund, moştenit de la asocierea forţată cu sovieticii, şi-a salvat pielea prin integrarea în NATO şi în UE, şi asta ar trebui să-i mulţumească pe toţi urmaşii daco-romanilor, ai lui Attila şi ai Sf. Ştefan, şi ai numeroasei minorităţi rome ?

România are voie să aibă relaţii normale şi, mai ales, să facă negoţ cu China, Rusia şi India, sau aceste drepturi sunt rezervate doar partenerilor noştri majori, SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie ? Ce gândesc ambasadorii noştri despre asemenea „chestiuni”, ce instrucţiuni au primit şi ce gândesc, dacă totuşi gândesc ceva, despre aceleaşi „chestiuni” preşedintele, primul-ministru şi ministrul de Externe ? Am aruncat la gunoi lunga experienţă, inclusiv din timpul comunismului, de interconectare multiplă cu Rusia şi China ? De ce ? În folosul cui ?

Pe scurt, ştie cineva în România care e politica externă a lui Klaus Iohannis şi a lui Florin Cîţu ? Poate avem dreptul să aflăm şi noi. Şi nu în binecunoscuta şi găunoasa limbă de lemn, nu în cultul secretului bolnăvicios. (Petru Romoşan)

Cine este Petru Romoșan

Poet, editor, negustor și expert de artă. S-a născut la 30 martie 1957 în comuna Orăştioara de Sus (Hunedoara). A absolvit în 1976 Liceul “George Coșbuc” din Cluj-Napoca, după trei ani la Liceul “Ady Şincai”.

Activează pentru început în cenaclul literar “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Din 1972 devine membru al grupului de scriitori format în jurul revistei culturale “Tribuna” (seria Dumitru Radu Popescu). În anii ’80 se stabileşte în București și lucrează în comerțul de artă ca galerist al Fondului Plastic. Urmează Şcoala de Comerţ de artă a UAP.

Între 1988 și 1998 trăiește la Paris, unde își deschide o galerie şi activează pe piaţa de artă pariziană. Revine în țară în 1998, tot la București. Debutează publicistic în 1972 cu poezie în revista “Tribuna” (Cluj-Napoca). Debutul editorial are loc în 1977 cu volumul de versuri “Ochii lui Homer”, publicat la Editura Dacia din Cluj-Napoca. Au urmat alte două volume de poezie.

A alcătuit cinci antologii de poezie românească, printre care şi cea intitulată “Cele mai frumoase 100 de poezii ale limbii române” (Ed. Compania, 2001). Este deținătorul premiului pentru poezie acordat de revista “Tribuna” din Cluj-Napoca (1976) și al premiului pentru debut în poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România (1977).

Este administrator și editor al Editurii Compania din București, împreună cu soţia sa, Adina Kenereş, scriitoare şi editoare la rândul său.

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate

Știri din Ardeal

Publicitate
Publicitate