Într-un comunicat al Agerpres, din 28 martie a.c. ni se spune că Datoria guvernamentală a României, potrivit Ministerului Finanțelor, a ajuns la 47,8% din PIB. Imediat, site-urile, rețelele sociale și mass media au distribuit informația. Unele luări de poziție au fost vehemente și chiar catastrofice. Altele opinii sunt mai puțin îngrijorătoare. Tema în discuție am abordat-o în mai multe articole. Informațiile din comunicatul Agerpres trebuie analizate cu multă cumpătare, prin comparații în timp și spațiu, prin urmărirea efectelor în economia reală și în abordările teoretice. Consider că dincolo de impactul emoțional al momentului, trebuie să mai așteptăm puțin, să vedem comportamentul piețelor de pe toate meridianele globului. Până atunci putem să adâncim introspecția în istoria datoriei publice, prin exemple și analize succinte.

În secolul XX, în timpul războaielor mondiale și după aceea, până în zilele noastre, statele au continuat să se îndatoreze și să funcționeze cu datoria publică „în sânge”. Cu o particularitate mai particulară. Au intrat în joc și centrele de putere și instituțiile economice internaționale și europene: Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Uniunea Europeană. O succintă radiografie a relației dintre acestea și statele care au trecut prin astfel de experiențe: Mexicul (1994) și Grecia (2004-2015). Mai întâi despre Mexic.

Sub presiunea datoriilor și reparațiilor de război

Inevitabil, trebuie să ne întoarcem în vremea și la sfârșitul Primului Război Mondial. Statele s-au antrenat în marea aventură distructivă, irațional și fără nici o cumpătare pentru resursele umane, materiale și pecuniare. După război, pacea dezarticulată impusă de aliați a generat criza datoriilor și reparațiilor de război. Învinșii trebuiau să plătească tot.

O uriașă criză economică a urmat, iar pericolul basculării sociale spre bolșevism a condus la încercări de reglementare și reeșalonare a datoriilor. Nu s-a ajuns la cea mai bună soluție și unele obligații (decontabile până în anii 1970) s-au reportat, compensat, iertat, uitat.  Însă, pe acest trend a fost înființată, în 1930, Banca Reglementărilor Internaționale (BRI), cu sediul la Basel, în Elveția. Nu era întâmplător. Țara cantoanelor nu fusese implicată în război, era neutră și se bucura de prestigiul suportului și secretului bancar încă din timpul războiului de treizeci de anii (1618-1648). În 1934, prin lege, secretul bancar elvețian a fost consemnat în textul Constituției.

Țări fondatoare BRI: Belgia, Marea Britanie, Elveția, Franța, Germania și Italia. România a subscris la acest proiect. În fapt, BRI este o bancă a băncilor centrale cu scopul colaborării internaționale în domeniile de interes comun. În perioada interbelică a reușit și nu prea a reușit să realizeze acest deziderat. A rămas, însă, ca un exemplu/model pentru decidenții politici postbelici pentru a preveni și corecta derapajele economice.

După Al Doilea Război Mondial,  în organizarea păcii,  s-a impus și înființarea în cadrul sau în afara ONU și mai apoi a Comunității Economice Europene/Uniune Europene a unor instituții economico-financiare care sunt mai mult sau mai puțin prezente și active în serviciul datoriei publice a statelor.

Când Pesosul mexican strică liniștea Crăciunului

Se știe că Mexicul este o țară din America de Nord, dar cu mentalități și comportamente specifice Americii centrale și sudice. Este icul latin înfipt în corpul continentului nord-american. Și americanii și mexicanii nu pot unii fără alții, cu toate conflictele și ciocnirile de civilizație prin care au trecut. Este o temă extrem de vastă și complicată.

Dornici să aibă o viață mai bună, mexicanii s-au întrecut în copierea modelului american. Mai mult la și înspre consum. Unii dintre ei au lucrat și lucrează sau viețuiesc în statele sudice ale SUA. S-au împrumutat și au cheltuit mai mult decât le-a „permis punga”. Au și fost îndemnați să o facă, pe o piață spraabundentă conectată la releele comerciale nord-americane. A făcut aceasta și statul mexican, prin exuberanța împrumuturilor publice, interne și externe.

Dar cum „ulciorul nu merge multă vreme la apă”, înainte cu cinci zile de Crăciunul din 1994, guvernul a anunțat devalorizarea monedei naționale cu 15% față de dolar, iar după trei zile, cu 30%. A fost o lovitură puternică care s-a transmis ca un tsunami în întreg sistemul financiar internațional. Oficialii și bancherii de pe toate meridianele nu și-au mai găsit liniștea. Pentru ei, sărbătorile și concediile de iarnă au devenit greu respirabile. Oamenii obișnuiți, cu gândul și preocuparea cotidiană a Crăciunului și Anului Nou, nu știau și nici nu prea au înțeles ce se întâmplă, chiar dacă știrile agențiilor de presă se rostogoleau și spre ei. Și-au dat seama mai târziu, când au trebuit să accepte și să suporte măsurile de austeritate economică!!!

Declanșatorul crizei… alegerile generale

La 21 august 1994, în Mexic au avut loc alegeri generale. În primăvara și vara anului respectiv, președintele Carlos Salimas de Gorati, „pentru că atunci erau alegeri” (cum s-a exprimat și la noi un fost ministru de finanțe) a deschis larg „baierele pungii”. Au fost crescute salariile și pensiile, au fost acordate bonusuri.  Alegerile au fost însă pierdute. S-a întâmplat și se întâmplă și la alții!!!

Noul președinte, Ernesto Zedillo, a decis să controleze strict cursul valutar. O măsură bruscă, de factură monetaristă, fără alte măsuri structurale, care a dus la o altă devalorizare, de data aceasta cu 80% a pesosului față de dolar. Fuga monedei americane spre locuri mai sigure, prin schimb monetar și  retrageri masive de lichidități a amplifica criza.

Psihoza neîncrederii putea să destabilizeze nu numai economia mexicană, ci și pe cea a vecinilor, nordici și sudici. Mulți oameni, cu banii și valorile lor, s-au pus în mișcare spre SUA, mai ales că nu era un drum nou și necunoscut. Totdeauna, în istorie s-a întâmplat și se întâmplă astfel de situații. Oamenii merg acolo unde este „cald și bine”, acolo unde se vede lumina speranței. Gardurile și paznicii pot să încetinească acest uriaș flux uman, dar nu pot să-l oprească.

Un împrumut cum nu mai fusese acordat până atunci

Înainte de 1994, Mexicul era considerată o țară/piață stabilă. Circulația oamenilor, mărfurilor și banilor era asigurată de Acordul Nord-American de Comerț Liber (NAFTA), semnat la 17 decembrie 1992, de Canada, SUA și Mexic. S-a format o piață uriașă cu o suprafață de 21,3 km² și aproape 400 milioane de consumatori. Se părea că toate „mergeau ca pe roate”.

Economia mexicană a cunoscut o puternică creștere. Uneori, așa cum s-a mai întâmplat în istorie, creșterea nu asigură, obligatoriu, dezvoltarea, ci, dimpotrivă, poate duce și spre sărăcie. Este așa-zisa creștere săracă sau creșterea care sărăcește!!!

Aceasta poate să devină explozivă și dezarticulată printr-un consum excesiv de resurse și bani. Cei mai mulți bani sunt pe datorie, până când generatorii de bani/credite nu mai vreau sau nu mai pot să-i ofere. Elasticitatea cererii și a ofertei se rigidizează, cu efecte nebănuite și imprevizibile la nivel micro și macro economic. Contagiunea regională și continentală este inevitabilă. Circuitele economice și fiscale nu mai asigură resursele bugetare, iar statele sunt în pragul insolvabilității. Soluția cea mai la îndemână: noi credite și noi împrumuturi. Dacă ai de unde și cum să le contractezi.

Capitalul privat devine, însă, mai circumspect și se uită, cu mare atenție, la toți indicatorii care reflectă starea economică a statului  împrumutat. În acea „iarnă fierbinte”, singura posibilitate era pentru Mexic: Fondul Monetar Internațional. Numai că și aici era o problemă. Suma solicitată nu putea să încalce statutul de organizare, funcționare și creditare a organizației. Mai trebuiau alte credite și garanții ca banii să ajungă în Mexic.

Cine putea să îndeplinească aceste cerințe? Statele Unite, cu uriașul lor potențial economic, financiar și militar. dar și cu marile sale interese geoeconomice, geodemografice și geopolitice. Însă și în această situație problemele erau încâlcite.

Executivul american trebuia să ceară acordul legislativului pentru activizarea linilor de creditare. În SUA, democrația, care a statuat și asigurat existența și prosperitatea nord-americană, trebuia respectată.  S-a trecut și peste acest impediment.

În 1994, fără acordul Congresului, fără respectarea statutului FMI, peste 50 de miliarde de dolari au luat drumul spre Mexic. S-au asociat acestui efort Fondul Monetar Internațional, Banca Reglementărilor Internaționale, SUA și Canada. Președintele Bill Clinton a declarat sus și tare că Mexicul își va putea plăti datoriile, iar președintele FMI, francezul Michel Camdessus, susținea că s-a evitat o catastrofă financiară mondială.

Au existat și păreri contrare. Un reputat profesor de economie, Willem Buiter, de la Cambridge și de la alte universități renumite din lume, precum și director la BERD, spunea că toată acțiunea nu a fost altceva decât „un cadou al contribuabilului pentru cei bogați”!!!

Un cadou sau nu, trenul datoriei publice a mers mai departe. Alte țări l-au oprit în gările lor în Asia (1997-1999),  Rusia (1998), Argentina (1999-2001) și în Grecia (2009-2017).  Criza grecească a fost cea mai dură. Se risca nu numai destabilizarea economică a țării mediteranene, ci chiar disoluția Uniunii Europene.  Poate fi pilduitoare și pentru criza din zilele noastre. Cred că se impune un text distinct. Am spus!!!

Prof.univ. dr. Ioan Lumperdean