În urmă cu 155 de ani, la 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen era investit domn al României. Peste 10 ani, în 1877, România devenea independentă, iar în 1881 regat. Un parcurs istoric care a înrâurit până astăzi destinele și poziția europeană a țării. A fost întâmplare, a fost chibzuință sau conjunctură. Părerile sunt încă împărțite, și așa vor rămâne. Certe sunt faptele și traseele lor întortocheate. De la alegerea lui Cuza ca domn (1859) până la opțiunea principatului străin și parcursul României moderne. Și mai este „inspirația” românilor, în unele momente, pentru fapte din care trebuie să învățăm sau, cum spunea un istoric francez, să cunoști „condițiile meteorologice ale istoriei”

 Opțiunea Principelui străin

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, românii încercau să-și (re)gândească identitatea națională și europeană. Aflați în interiorul și/sau la marginea marilor imperii (otoman, țarist și austriac), la porțile Orientului, cum li se spunea și credeau adesea, au încercat să treacă de aceste porți sau, cel puțin, să se descurce în coliziunea dintre lumea orientală și cea occidentală. Cum și ce au făcut se știe. Înainte, în timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu, de la care se împlinesc anul acesta  200 de ani, și după aceea, la Revoluția de la 1848, au fost exprimate idei și opțiuni care au generat fapte și evenimente prin care locuitorii de la Carpați și Dunărea de Jos au fost treziți din somnolența în care au fost ținuți și au trăit veacuri de-a rândul.

Au fost exploatate oportunitățile oferite de geoeconomia și geopolitica secolului al XVIII-lea  și jumătatea secolului următor: eșecul otoman la Viena (1683) și Mohacs (1687), expansiunea răsăriteană austriacă, riposta rusească, interesele marilor puteri europene pentru piețele românești, războiul Crimeei (1853-1856) și pacea de la Paris din 1856. În acest relativ îndelungat hățiș s-a conturat ideea unirii și independenței principatelor Moldova și Țara Românească sub sceptrul unui prinț străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei. Erau „cele mai mari și mai mari dorințe ale țării” exprimate de Mihail Kogălniceanu, la 7 octombrie 1857, în Adunarea ad-hoc de la Iași.

De ce un prinț străin?

Încă din evul mediu, românii au avut domnitori, voievozi și principi, fie că erau autohtoni sau alogeni. Ideea monarhică a fost o realitate a timpurilor medievale și premoderne, chiar dacă a funcționat în entități statale independente sau autonome și sub presiunea integratoare a vecinilor mai puternici. În jocul de șah european, la 1856 și după aceea românii au avut și inspirata mișcare prin mutarea centului de greutate al proiectului românesc spre  prințul străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei.

Opțiunea prințului străin a fost gândită pentru reușita proiectului unificator românesc. Au apărut, ca de multe ori în istorie, susținători și potrivnici, interni și externi. Și așa s-a ajuns la adunările ad-hoc din Moldova și Țara Românească, la falsificarea și anularea alegerilor pentru domnul/principele celor două Principate și la compromisul de la Osborne (august 1857), dintre regina Victoria și împăratul Napoleon al III-lea.

O unire formală, cu doi domni, două capitale, două adunări legiuitoare, două guverne și o comisie centrală la Focșani. Ideea prințului străin a fost pusă, cel puțin temporar, între paranteze în favoarea unui domn pământean. Pentru că nu s-a precizat, nu s-a negat și nici nu a fost exprimată ideea că acest domn putea fi același, în cele două principate, românii au făcut cea mai înțeleaptă mișcare politică în istoria lor: dubla alegere a colonelului Alexandru Cuza la Iași (5 ianuarie 1859) și București (24 ianuarie 1859).

A fost politica faptului împlinit pe care Europa a acceptat-o. Se pare că Franța nu a fost străină de demersul românesc, deși nu s-a confirmat aceasta din surse demne de încredere. Mai mult, paralelismul cu alte evenimente au generat astfel de opinii. A fost sau nu a fost așa, unirea s-a înfăptuit și s-a menținut cu toate vitregiile vremurilor. De ce? Pentru că de la domnul pământean s-a revenit la ideea prințului străin!!!

Prinț străin, dar cine?

Anii au trecut, reformele au început să fie înfăptuite de Alexandru Ioan Cuza. Mulțumiții și nemulțumiții dublei alegeri au acceptat și/sau au dezavuat politicile și comportamentele domnitorului și apropiaților săi. Oamenii politici români au reafirmat ideea prințului străin. S-au pus în mișcare mecanismele pentru reușita proiectului. Mai întâi, detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. Apoi găsirea celui mai convenabil și acceptabil prinț străin, și de cei din „lăuntru” și de cei din „afară”. Însă și  aici au început să apară tensiuni și ciocniri care au marcat istoria românească și europeană mai mult de un secol și chiar după aceea, poate până în zilele noastre!!!

La 1859, unanimitatea a primat, la Iași și la București. La 1866, debarcarea lui Cuza și îndeosebi aducerea prințului străin erau văzute din și prin mai multe unghiuri de vedere și acțiune. Prin Europa pretendenții nu lipseau. Unii știau și nu prea știau de Principatele Unite (România). Unii făceau ce li se oferea și, mai ales, ce li se spunea. Cei vizați erau din dinastiile, vechi și noi, ale Europei.

Argumentele privind legalitatea dinastică, cu cele legate de legitimarea revoluționară se exprimau de la revoluția franceză, epoca napoleoniană, Restaurație, Congresul de la Viena și  perioada pre și postpașoptistă. Principii care au fost „identificați” pentru tronul României se întrupau sau proveneau din  mai multe ramuri, princiare, regale și imperiale.

Mai întâi, gândul unor fruntași politici români s-a îndreptat spre nepotul împăratului Napoleon al III-lea. Era firesc, Franța fiind în acea vreme una din marile puteri europene. Prințul Napoleon (fiul lui Jerome Bonaparte, fratele lui Napoleon I) a refuzat oferta, având alte opțiuni regale europene. Poate a și considerat propunerea prea modestă pentru un reprezentant al dinastiei Bonaparte.

O altă opțiune pentru tronul vacant de la București, exprimată și susținută chiar de Alexandru Ioan Cuza, a fost  Serghei Maximilianovici  duce de Leuchtenberg, cu dublă ascendență rusă și germană. Era foarte apropiat de Curtea din Sankt Petersburg și pregătit, în viziunea țaristă,  pentru a fi regele unui regat balcanic format din România, Bulgaria și Grecia. Era o entitate politică eterogenă, cu implicații geopolitice care, după unele cancelarii,  putea destabiliza echilibrul european. Cuza a fost acuzat de atitudini proslaviste și rusești, Imperiul țarist a făcut un pas înapoi, iar Serghei Maximilianovici  duce de Leuchtenberg a fost „retras”.

Nu după multă vreme și-a găsit sfârșitul, în Balcani, în timpul războiului din 1877-1878, datorită unui „glonț singuratic, fără luptă, fără inamic la orizont”. Comandantul frontului era prințul Carol I al României!!!

Interesant că proiectul regatului balcanic a fost resuscitat, mai târziu, prin persoana domnitorului/prințului  Carol I. Proiectul a eșuat din motive și tensiuni europene, dar și din cumpătarea oamenilor politici de la București.

În sfârșit, cea mai cunoscută opțiune pentru tronul României a fost Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al Belgiei. Fiind din cele două ramuri regale franceze, Bourbon și de Orléans, refuzul lui Napoleon al III-lea a fost categoric. Însă România s-a ales cu una dintre cele mai moderne constituții din Europa, după modelul belgian. Poate prea modernă pentru stările și realitățile de atunci. Așa că s-a ajuns la varianta  Carol,  principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen. Avea legături cu familia regală prusacă și cu cea imperială franceză. Ca un alt paradox al istoriei, sora sa s-a căsătorit cu prințul Filip de Flandra și a devenit cumnatul lui Carol.

De ce un prinț german?

După ce I.C. Brătianu a obținut din partea Puterilor Garante acordul, de principiu, pentru un prinț german în urma abdicării lui Cuza, omul politic român s-a deplasat la Düsseldorf, pentru o discuție cu principele Carol. Acesta, după unele ezitări și consultări cu tatăl său, a acceptat. I.C. Brătianu i-a promis tot sprijinul său. S-a ținut de cuvânt, până la sfârșitul vieții, chiar dacă înainte de a muri, marele liberal a cerut apropiaților săi: „Să fiți cu ochii pe rege, că prea l-am făcut mare”!!!

Prin Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, spațiul german „alimenta” cu un nou vlăstar princiar tronurile statelor estice. Era un obicei vechi, statornicit, mai întâi în Rusia, când din puzderia de principate și ducate germane (peste 360) se alegeau mirese și miri pentru vlăstarele țariste. Unii sau unele dintre acestea s-au redefinit identitar și au scris file glorioase din istoria  Rusiei. Exemplul cel mai elocvent: Ecaterina a II-a a Rusiei (1762-1796).

În unele perioade din secolele  XIX- XX, unele state din Europa sud-estică (Grecia, Bulgaria) și-au întemeiat dinastiile moderne prin aducerea la tron a prinților germani. Nu au lipsit alianțele matrimoniale (Muntengru). Erau formule prin care statele vestice doreau prelungirea intereselor și structurilor europene, în timp ce răsăritenii urmăreau legitimarea  dinastică occidentală. Am spune, printr-o ușoară comparație cu zilele noastre, integrarea europeană se realiza,  atunci, pe cale dinastică. A fost o alegere înțeleaptă care și-a dovedit valabilitatea, în octombrie 1866, când Carol s-a prezentat la Poartă pentru primirea firmanului (decretului) domniei.

Printr-o abilă mișcare protocolară, prințul Carol al României nu s-a așezat pe scaunul ce-i fusese rezervat, ci pe sofaua unde stătea și sultanul. Era un semn de egalitate între doi suverani dinastici „de sânge”.

După cum vedem, astfel de gesturi de poziționare diplomatică s-au făcut și atunci, la fel cum s-a întâmplat recent la întâlinirea dintre președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, preşedintele Consiliului European Charles Michel şi preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Se întâmpla tot în Turcia!!!

De ce erau interesate și au acceptat prințul străin puterile europene?

La vremea aducerii lui Carol în România, interesul pentru spațiul nostru era în creștere. Sume însemnate de bani, mărfuri și capital, forță de muncă calificată trebuiau să se verse spre și pentru alte piețe, iar cele din Principatele Române erau ideale pentru așa ceva. De pe aceste piețe se puteau aduce materii prime, produse agricole, forță de muncă ieftină, iar releele comerciale europene erau (re)activate.

Din statisticile păstrate, chiar dacă le privim cu îngăduința subiectivismului acelor timpuri, se poate vedea că marile puteri: Austria, Germania, Franța, Marea Britanie, Turcia și Rusia aveau interese și activități economice consistente în spațiul românesc. Un principe străin, favorabil acestor interese și activități economice aduce un plus de siguranță capitalurilor, mărfurilor și investițiilor europene în această parte a Europei. Aceasta s-a și confirmat destul de repede prin afacerea Strousberg și prin alte proiecte investiționale susținute și protejate de Carol I. Chiar dacă au apărut unele derapaje în aceste politici economice, chiar dacă au fost acuzații de corupție (dovedite și nedovedite) România și-a urmat cursul dezvoltării economice capitaliste.

Carol, ca prinț german, trebuia să aibă acordul regelui Prusiei și „binecuvântarea” puternicului cancelar Bismark. În acestă vreme, Locotenența Domnească de la București a publicat o proclamație către popor și a organizat un plebiscit (după modelul timpului) pentru alegerea noului domnitor.

Pericolul destrămării unirii nu putea fi eludat, iar consultarea populară era marele argument al menținerii status quo-lui românesc. Deși nu o să știm niciodată cât de precis a fost rezultatul oficial al plebiscitului, rămâne  favorabilitatea pentru noul domnitor. Așa a pornit Carol spre România. Ajuns la București, a fost proclamat domnitor la 10 mai 1866. Începe lunga sa domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României. Ștefan cel Mare a domnit cu un an mai puțin, între 1457-1504.

Incognito spre România și tronul ei

Carol a venit spre România incognito. Prusia era în război cu Austria. Un membru al casei regale prusace putea fi oricând arestat. Cu un pașaport fals, obținut în Elveția pe numele Karl Hettingen, s-au rezolvat problemele, deși din punct de vedere al dreptului internațional și consular, de atunci și de acum, folosirea unor documente false era și este considerată infracțiune frauduloasă.

Este limpede că toată acțiunea a fost sub supravegherea și cu îngăduința unor forțe invizibile, dar puternice. Poate ne gândim, prin analogie cu alte evenimente similare din istoria noastră mai apropiată, când unii opozanți ai regimului comunist sau persoane cu mare vizibilitate culturală sau sportivă mondială „au trecut ca prin brânză…dincolo”!!!

Între dezamăgire, datorie și speranță

După ce a ajuns pe teritoriul României, Carol s-a întâlnit cu I.C. Brătianu și s-au îndreptat spre București. Potrivit mărturiilor sale, imaginea noii țării peste care avea să domnească nu l-a prea încurajat. Sate răsfirate, târguri cu iz oriental și suprafețe imense de terenuri pustii și aride, oameni sărăcăcioși, cu înfățișare tristă, au trecut prin fața ochilor săi. Și-a dat imediat seama de decalajele existente între țara de origine și cea de adopție.

La momentul ajungerii în București, o ploaie torențială  a transformat străzile în afundări noroioase și neprimitoare. Locuitorii se încurcau în glodul bucureștean, iar „râmătorii” (porcii) și alte animale (eternii câini vagabonzi) își „făceau veacul” chiar în fața palatului domnesc. Acesta fusese construit de stolnicul Dinicu Golescu, între 1812-1815 și a servit ca reședință domnească din timpul lui  Alexandru Dimitrie Ghica. Și-a păstrat această utilitate și în vremea lui Alexandru Ioan Cuza.

Casa Golescu era reprezentativă pentru acele vremuri. Era cu un etaj și avea 25 de odăi cu unele dependințe. Era însă departe de rafinamentul urban european și chiar de alte palate românești care aparțineau unor mari boieri și negustori. Carol s-a convins din prima clipă că este „la porțile Orientului”. Și-a dat seama că lucrurile trebuiau schimbate. Și în timpul domnie sale a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru aceasta. Nu i-a fost ușor și l-a bântuit gândul renunțării la tronul României.

A mai avut această tendință și în timpul mișcării republicane de la Ploiești (august 1870).  Sentimentele datoriei și obligației prusace, împletit cu cel al speranței românești au fost mai puternice!!! Poate că  atunci a hotărât să „pună umărul” la schimbarea stărilor din România. Și a făcut atât cât a putut. Nu singur, ci împreună cu sfetnicii și colaboratorii săi.

Împământenire printr-un singur cuvânt: JUR!!!

La 10 mai 1866, Carol a depus jurământul de domn al României. Textul a fost citit de locotenentul domnesc Nicolae Haralambie, iar noul principe  a spus doar „Jur”. A fost prima contestare de către unii contemporani. Neștiind limba română, și în cea mai simplă logică nici nu putea să o învețe într-un timp așa de scurt, Carol a fost acuzat de gânduri ascunse progermane.

A învățat cu destulă greutate limba română, cu ajutorul transilvăneanului August Treboniu Laurian. Cum și acesta folosea o limbă română mai ardelenească, acuzațiile spre Neamțul din fruntea țării nu au lipsit. Se știe că în relațiile cu demnitarii, domnitorul și apoi regele folosea limba natală și franceza. Cu regina Elisabeta a vorbit și și-au scris până ce moarte i-a despărțit, preponderent în aceste două limbi.

Și cu toate acestea și multe altele Carol a rămas în fruntea României și a avut parte de un alt 10 mai, în 1881, când a fost încoronat ca rege. A primit în dar palatul domnesc, pe care l-a modernizat, iar la Sinaia a construit palatul Peleş, reședințe regale reprezentative pentru noua dinastie de sorginte vest-europeană.

De la 10 mai 1866 la 10 mai 1877 și la 1881

După mai mulți ani de dublă adaptare, a României cu Carol și a acestuia cu România, au venit opțiunea și acțiunea independenței de stat. Proclamarea independenței a fost de facto în data de 9 mai 1877, dar de jure în data de 10 mai. De ce așa? Simplu. Potrivit uzanțelor constituționale, sancționarea legii de către domnitor s-a făcut a doua zi. Și tot în acea zi de 10 mai 1877 s-a adoptat primul act legislativ al României independente: Legea privind instituirea decorației „Steaua Românie”.

Din 10 mai 1877, România devenea subiect de drept internațional. Noul context politic a condus la hotărârea Consiliului de Miniștri din 9/21 septembrie 1878 ca domnitorul să poarte titlul de „Alteță Regală”, iar în 14 martie 1881, Parlamentul României a adoptat legea prin care România devenea regat, iar Carol devenea rege. Încoronarea a avut loc la 10 mai același an. Nu a fost o coincidență cu primul și al doilea 10 mai, ci o amânare a festivităților datorită funerariilor țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, înrudit cu casa regală prusacă din care făcea parte și Carol I. Și așa, atentatul unui anarhist rus a schimbat agenda regală al suveranilor europeni, inclusiv  în  României. Nu și unele inițiative reformatoare promovate de Carol și guvernele sale, după exemplul țarului.

Din 10 mai 1881: Ziua Regalității

Un aspect peste care s-a cam trecut în reconstituirea istorică. I.C.Brătianu, artizanul istoriei monarhice românești, și-a dat demisia din funcția de prim-ministru (14 aprilie), din motive de suprasolicitare. L-a propus pe fratele său Dimitrie Brătianu, care a exercitat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri (cum era titulatura oficială) până la 8 iunie 1881.  De ce a fost așa? Părerile sunt împărțite. Nu a vrut să-l expună pe rege unor critici inutile. Nu știm. Oricum ele au fost din partea republicanilor, mai mult sau mai puțin insistente. Sau, tocmai, a vrut să le „închidă” gura acestora, știindu-se unele din legăturile și simpatiile lui Dimitrie Brătianu cu Partidul Republican Francez, din perioada studiilor pariziene. Nu pot fi trecute cu vederea nici opțiunile sale masonice.

Până la urmă, schimbare, potriveală sau luciditate politică, 10 mai a rămas în conștiința publică ca Ziua Regalității. Nu a fost de la început socotită ziua națională a României. A fost însă sărbătoarea națională a României după 1881. Dacă ne comparăm cu alte state, putem observa că majoritatea țărilor și-au simbolizat identitatea printr-o zi națională abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean

*în imagine, încoronarea regelui Carol I, ilustrată London News, 11 iunie 1881