OPINIE. Ioan Lumperdean: Datoria publică: quo vadis? Împrumuturile lăsate moştenire copiilor şi nepoţilor

În ultima vreme se vorbește insistent cu argumente pro și contra de și despre datoria publică a statelor. În emisiunea Pe datorie (3 martie a.c.), realizatorul Daniel Coman ne spune că datoria publică globală, deci datoria tuturor statelor, a ajuns la halucinanta sumă de 281 trilioane de dolari, adică 281 de mii de miliarde. Dacă ar trebui să folosim zerouri pentru reprezentarea scriptică ar fi și mai impresionant.

Și tot Daniel Coman ne informează că România este îndatorată cu aproape 71 de miliarde de dolari. Reprezentată liniar prin punerea „cap la cap” a bancnotelor de 100 de dolari, s-ar ajunge la înconjurul globului pământesc de șapte ori!!!

Alte informații pot fi cu ușurință accesate prin simpla căutare a emisiunii sau a altor linkuri de și despre această problemă. O mică observație: datele se modifică de la un minut la altul. Explicația: criza economică generată și întreținută de cea pandemică.

Ce sunt împrumuturile?

Print-o simplă căutare într-un dicționar sau manual economic, ca să nu mai vorbim de google, ajungem să știm că un om, numit împrumutător, oferă sau predă unui alt om, numit împrumutat, bunuri, mărfuri sau bani pentru a-și satisface anumite trebuințe/necesități pe termen scurt, mediu sau lung. Activitatea se desfășoară între aceștia în baza unor „reguli” preexistente sau acceptate ad-hoc, și de obicei în prezența martorilor și/sau a încrederii reciproce garantate prin cutume și legi. Părțile, cel puțin teoretic, sunt într-o relație de parteneriat cu avantaje reciproce. Împrumutatul își rezolvă deficitul de bani și produse, iar împrumutătorul își sporește averea prin dobânda percepută.

Am putea spune, pe baza izvoarelor care ni s-au păstrat, că împrumuturile sunt aproape de aceiași vârstă cu omenirea. Insuficiența, temporară sau permanentă, a unor resurse i-a determinat pe oameni să ceară cu împrumut, la fel ca în celebra fabulă a lui La Fontaine, (Greierele și furnica) de la cel care a muncit sau nu dar care dispune de un excedent.

Se știe că încă în celebrul Cod de legi a lui Hammurabi (1760 î.Hr.) au fost reglementate și relațiile dintre împrumutător și împrumutat. În Mesopotamia, în Grecia și Roma antică, aceste activități erau foarte bine cunoscute. Treptat s-a născut o legislație specială, care și-a găsit expresia cea mai înaltă în dreptul roman, aflat astăzi la baza dreptului modern. Tot din antichitate, după apariția statelor, foamea pentru bani a fost acoperită și prin apelul la împrumuturi. Așa au apărut împrumuturile de stat și/sau ceea ce numim datoria publică a statelor.

Ce este datoria publică a statelor?

Prin simpla asociere a termenilor găsim răspunsul la această întrebare. Datoria este obligația asumată de o persoană fizică sau juridică (debitor),  față de o alta (creditor), într-o relație bilaterală de transmitere și primire a unor bunuri, bani sau alte valori. În situația datoriei publice a statelor, în relația bilaterală de predare-primire apar statele, fie ca debitor, fie creditor. De cele mai multe ori statele sunt cele care se împrumută, iar emitenții creditelor sunt băncile publice și private, instituțiile și fondurile specializate în gestionarea și desfășurarea de operațiuni specifice.

Pot iniția și promova astfel de transferuri și persoane particulare sau un grup de persoane (prin asociere), direct sau indirect, prin interpuși și anonimi. Relația care se naște este purtătoare de valoare, prin sumele avansate/transmise și dobânzile percepute. Operațiunea este certificată prin documentele încheiate între părți și consemnată contabil. Uneori, informațiile de și despre aceste operațiunii sunt făcute publice, parțial sau in extenso.

Datoria publică internă

Statele nu au avut și nu au suficiente resurse pentru politicile și interesele lor. Motivele sunt numeroase, de la cheltuieli nesustenabile, crize naturale, sociale, economice, pandemice, militare etc. Când statele nu au suficiente resurse se împrumută de pe piața internă sau externă. Formula cea mai comodă este apelul la bănci, indiferent sub ce formă există, case de comerț și cămătărie, bănci private, bănci publice, instituții financiare, unități operative ale trezorerie etc.

De multe ori, statele emit sau pun în circulație obligațiuni sau titluri de stat. În baza unei acoperiri legislative,  prin oficii poștale, casierii ale statului și alte  instituții specializate acestea se pun în vânzare. Au denumiri identitare, valori nominale și de piață. Au elemente de siguranță și control, precum banii fiduciari.

Emisiunile de obligațiuni sau titluri de stat sunt promovate prin afișe, pliante, rețele sociale, spoturi publicitare radio și tv, presă etc. Se precizează valoarea, dobânda și  scadența. Titlurile de stat pot să aibă putere circulatorie, asemenea banilor sau altor însemne purtătoare de valoare, pot să fie nominale sau la purtător. Ele pot fi exprimate în moneda națională sau în una acceptată pe piața statului emitent. De exemplu, titlul de stat FIDELIS este de 100 de lei pentru emisiunea în lei și de 100 de Euro pentru emisiunea în Euro.

Emisiunile pot fi unice sau repetitive. La fel și scadențele. În 4 ianuarie 2021, Ministerul Finanțelor Publice a venit cu trei noi emisiuni de titluri de stat din programul TEZAUR. Condițiile de subscriere sunt mult mai avantajoase în comparație cu cele anterioare prin drepturile de cumpărare, transfer și răscumpărare, și prin eligibilitatea persoanelor care au împlint vârsta de 18 ani!!!

Împrumutul Reîntregirii a rămas neîntregit

Recurgerea la împrumuturile de stat interne a fost și este  o practică specifică perioadelor calamitate, crizelor economice, războaielor. Este adevărat că unele din acestea nu au mai fost onorate, cum a fost împrumutul din timpul guvernului Antonescu pentru susținerea războiului, numit Împrumutul Reîntregirii din 1941. Era pe 30 de ani, iar cupoanele cu dobândă până în 1970-1980. Am în posesie documentul care a fost emis de statul român cu acest prilej. Două cupoane au fost decupate, probabil pentru încasarea sumelor la scadența anuală. După 23 august 1944 plățile au fost suspendate. Problema a fost reluată prin Legea nr. 142 din n 1947  și Decretul nr. 167 din 1958, iar după 1989 prin unele acțiuni civile ale deținătorilor unor astfel de înscrisuri speciale la Tribunalul București.

Din informațiile de care dispunem, creanța nu a fost acoperită potrivit solicitanților. Dar nu se știe niciodată ce va aduce viitorul. În această lume multe împrumuturi au fost uitate pe… vecie. Și totuși au rebătut la ușa emitenților. Așa a fost situația cu titluri de stat din Marea Britanie, emise în timpul Primului Războiului Mondial de Ministerul Finanțelor, condus de Winston Churchill, care s-au plătit mult mai târziu… în 2015!!!

De altfel, Marea Britanie (statul) are o experiență în aceste operațiuni, rostogolind datoria publică internă de la o generație la alta. Unele împrumuturi au finanțat războaiele împotriva lui Napoleon și au fost stinse după un… secol sau mai mult!!!

Datoria publică externă

Când banii oferiți de piața internă sunt insuficienți, statele apelează la împrumuturi externe. Sumele sunt destinate acoperirii deficitelor bugetare, finanțării unor proiecte economice și publice, formării capitalului public  în vederea stimulării investițiilor, pregătirii și ocupării forței de muncă, acces la tehnică și tehnologie, inițierea unor programe pentru modernizare și reconversie economică. De multe ori  împrumuturile externe, îndeosebi cel pe termen scurt și mediu, sunt destinate refinanțării altor împrumuturi. Este o practică la care apelează statele care și-au cronicizat datoria publică și nu reușesc, din motive diverse, rambursarea împrumuturilor și a dobânzilor aferente.

Într-o astfel de situație s-a aflat și România în ultimii ani ai regimului comunist. Împrumuturile publice pentru consum sunt mai volatile. Mai ales dacă bunurile/mărfurile achiziționate au utilități și grade diferite și interemediare de satisfacere umană și nu finală. De exemplu, procurarea și folosirea unor bunuri, de către persoane publice și private, pentru activități necomerciale. De multe ori, statele apelează la astfel de activități pentru asigurarea liniștii sociale sau pentru satisfacerea unor nevoi, individuale și colective, restricționate sau deficitare subiecților sociali din motive subiective și obiective: calamități, războaie, revoluții, politici economice nerealiste și multe altele.

Panem et circenses (Juvenal) reflectă pe deplin această opțiune promovată de împărații romani, începând cu secolul I d.Hr., pentru a-și asigura prin „pâine și circ” adeziunea maselor. De multe ori, banii pentru astfel de distracții proveneau din împrumuturile oferite cu generozitate, dar la dobânzi „usturătoare”, de cămătari celebri, precum Jucundus, Culvius și Rubirius.

O vânzare la pachet: Dacia şi tehnică militară

În aceeași cheie trebuie văzute și împrumuturile contractate de România imediat după decembrie 1989 și care s-au dus în țigări, ciocolată, băuturi alcoolice și răcoritoare, fructe exotice și multe altele produse/mărfuri care fuseseră restricționate, abuziv, de Nicolae Ceaușescu. Bunurile de consum s-au procurat și… consumat, iar datoria publică a început o nouă istorie. Era și explicația că România nu mai are datorii și că se poate îndatora. Până unde și cât, nimeni nu-și mai bătea capul!!!

Apoi a urmat democrația și economia de piață și din nou banii au fost insuficienți și această insuficiență s-a cronicizat. În această situație, banii împrumutați au mers și merg în salarii și bonusuri sau spre alte achiziții de mărfuri și bunuri de consum. Din aceștia se realizează și promovarea acestora pe piață. Sunt situații când emitentul creditelor condiționează cumpărarea unui anumit produs/marfă de pe o anumită piață sau de la o anumită firmă. Cumpărarea patentului Renault, pentru mașinile Dacia, a fost în tandem cu achiziționarea de tehnică militară și aeronautică din Franța, îndeosebi elicopterul Alouette.

Condiţionări, litigii cu Lumea a Treia

De multe ori, împrumuturile externe sunt condiționate de stingerea unor creanțe mai vechi. România (comunistă) a trebuit să-și achite obligațiile financiare interbelice atunci când a demarat programele postbelice de industrializare. Pentru aceasta a încheiat, între 1959-1972, mai multe acorduri cu Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Danemarca, Austria, Turcia, Italia și alte țări. Și România a avut și are astfel de litigii cu alte state, îndeosebi din Lumea a Treia. Deocamdată, ele sunt înghețate.

În multe situații, datoria publică internă se împletește cu cea externă. În timpul Primului Război Mondial, Româna a contractat  9  împrumuturi interne de la Banca Națională a României. La acestea s-au adăugat cele trase de pe piață prin titluri de stat, precum și cele externe, contractate  de la Banca Italiei (10. 012.500 lire) și de la Banca Angliei (12.000.000 lire sterline).

În prezent sunt avantajate în gestionarea datoriei publice statele care au moneda națională nu numai convertibilă ci și acceptabilă pe piețele internaționale, cum sunt dolarul, euro, lira sterlină, coroana daneză, coroana suedeză, francul elvețian, yenul și altele. În aceste situații statele își pot acoperi deficitele externe prin lansarea unor împrumuturi interne sau prin emisiuni monetare suplimentare, precum SUA, chiar dacă acestea generează inflație. România rămâne, atât cât poate și acceptă BNR, numai cu acestă opțiune!!!

Datoria publică nu e a mea, nu e a voastră, ci a urmașilor, urmașilor voștri

Internă, externă sau mixtă, datoria publică este o realitate în viața și activitatea statelor, din antichitate până în zilele noastre. Gradul de îndatorare a fost și este uneori mai presant, alteori mai acceptabil. Uneori, atunci când datoria publică este mai mare, se ajunge la perturbări riscante și dificile, greu gestionat și de depășit. Depinde de decidenții politici și de conjunctura economică care există într-un moment istoric sau altul. Unele împrumuturi se prelungesc și se rostogolesc de la o generație la alta.  Sumele sunt reportate, altele sunt reeșalonate, amortizate, compensate, capitalizate sau stinse/șterse. Sunt situații când după mulți ani ele revin pe agenda publică a statelor, în fapt al oamenilor.

Astăzi ni se spune că  uriașa datorie a statelor (inclusiv a României) va fi plătită de generațiile viitoare. Adaptând cuvintele lui Ștefan cel Mare la această paradigmă, am putea spune că „datoria publică nu e a mea, nu e a voastră, ci a urmașilor, urmașilor voștri”. Ce implică aceasta. E dificil de spus. Nu putem să știm ce vor gândi, cum vor judeca și acționa urmașii și urmașii, urmașilor noștri. Putem, însă, să coborâm în trecutul economic și social și să vedem unele  din năstrușniciile datoriei publice. Aceasta într-un text viitor. Am spus!!!

Prof.univ. dr. Ioan Lumperdean