OPINIE. Ioan Lumperdean: DATORIA publică care a pornit și a îngenuncheat o revoluție

Din 1880 Franța a hotărât ca ziua sa națională să fie 14 iulie. Era ziua căderii Bastiliei din 1789. Și mai era și ziua când, în 1790, regele Ludovic al XVI-lea a jurat credință Națiunii și Legii. Astăzi este ziua Republicii, deși atunci nu se punea problema abolirii monarhiei, ci mai mult reglementarea raporturilor dintre aceasta și  națiune. Ce s-a întâmplat cu adevărat, la 14 iulie nu se mai spune, sau se spune trunchiat și trecător. S-ar știrbi din măreția Franței. În fapt, a fost o zi a exploziei sociale dirijate de bancherii… datoriei publice

Atunci când scapi de variolă și moștenești o revoluție

În istorie multe fapte sunt întortocheate, cu ascunzișurile și criptările lor. La suprafață se vede o anumită realitate, însă în adâncime situația este mult mai  învolburată și greu de limpezit. Așa a fost și în Franța secolului al XVIII-lea, când criza acută a economiei și societății a condus la puternica descătușare socială numită marea revoluție franceză. Ce s-a întâmplat și cum s-a ajuns la acest tumult revoluționar se știe.

Sursele, lucrările, imaginile despre acest subiect sunt numeroase. Uneori parcă „ies din pahar” și  mai mult încâlcesc lucrurile în loc să le deslușească. Este limpede că între agenda regalo-nobiliară și cea populară se căscase o mare prăpastie. Și pentru că Ludovic al XIV-lea (1643-1715)  și Ludovic al XV-lea (1715-1774) nu au știut să o ocolească sau să arunce o punte de legătură socială peste această prăpastie, au lăsat-o pe umerii urmașilor.

S-a spus, pe bună dreptate, că regele Ludovic al XVI-lea a moștenit odată cu tronul, o revoluție!!! Bietul monarh a reușit să scape, prin inoculare/vaccinare, de variolă (boală care făcea ravagii la vremea aceea în Europa), dar nu a găsit vaccinul social potrivit pentru a scăpa de revoluție și de… ghilotină!!!

Necruțătoarea și răzbunătoarea datorie publică

Când a trecut la cele veșnice (1 septembrie 1715), Regele-Soare lăsase o datorie publică uriașă de 3500 de milioane de livre. Cu dobânzile aferente, aceasta putea fi rambursată (țineți-vă bine) după 1.000 de ani!!! Urmașii săi au avut de pătimit, iar supușii de plătit. Atât cât s-a putut și cât s-a vrut, atât cât s-a promis de aventurieri precum John Law și alții.

Prăbușirea statului, prin intrare în insolvență, era inevitabilă. Soluția la care s-a recurs, după o întrerupere de 174 de ani, convocarea  Adunării Stărilor Generale, așa cum era numit Parlamentul, deși după așa stand by nu prea se mai știa ce rol avea un astfel de forum într-o țară absolutistă și falimentară.

Catastrofa financiară nu mai lăsa loc de întors. Jacques Necker, bancherul elvețian care ocupa postul de ministru al finanțelor, nu reușise să găsească răspuns la această situație. După cum nu a reușit nici antecesorul său Robert Jacques Turgot. Nici regele, chiar dacă și-a trimis spre topire și monetarizare argintărie proprie.

În consecință, Adunarea Stărilor Generale a cerut și aprobat contractarea de urgență a unui nou împrumut de 30 de milioane de livre, cu o dobândă de 4,5%, și apoi al doilea, de 80 milioane de livre, cu o dobândă de 5%. Sarabanda datoriei publice mergea mai departe și a condus la declanșarea revoluției.

De la 5 mai,  data deschiderii lucrărilor Adunării, și  până la 14 iulie 1789, când a căzut Bastilia, problema incapacității de plată s-a acutizat. Soluția găsită de rege – demiterea lui Jacques Necker. Era a doua oară, iar acest fapt s-a transmis ca o undă de șoc în lumea finanțelor franceze și europene.

Bancherii care o duceau foarte bine din creditele și dobânzilor împrumuturilor publice au reacționat imediat. Cu bani și influență s-au mobilizat uriașe cohorte de oameni  în sprijinul lui Necker. S-a întâmplat să fie duminică, 12 iulie. Parizienii erau liberi. Era vară și cer senin. Oamenii s-au adunat cu rapiditate în grădinile Palatului Regal (era parcul tradițional al Parisului, aflat în proprietatea ducelui de Orléans, un opozant al regimului). S-a scandat pentru Necker și se cerea punerea lui în libertate. Se răspândise zvonul că ar fi fost arestat și că se află în Bastilia. Era un fake news grosolan. Bancherul era ascuns și teafăr.

Oamenii nu credeau, iar mișcarea unor trupe spre zona fierbinte a evenimentelor a isterizat și mai tare mulțimea. S-a declanșat avalanșa discursivă. În 13 iulie, un jurnalist a luat o frunză din arborii parcului și și-a pus-o la rever. Imediat, mulțimea i-a imitat gestul, iar verdele, asemenea casei lui Necker, a devenit culoarea solidarității și speranței.

În zilele următoare s-a renunțat la acestă simbolistică datorită preponderenței acestei culori în blazonul fratelui regelui. Culorile roșu și albastru din stema Parisului au fost adoptate. Mai târziu, când  s-a încercat o reconciliere cu regalitatea s-a mai adăugat culoarea albă, specifică dinastiei de Bourbon. Așa a apărut simbolistica drapelului Franței: roșu, alb, albastru!!!

După aceste isprăvi, o mulțime amorfă, surescitată de presiunea militară și de dispariția pâinii din brutării, un fenomen specific în astfel de situații, poate și provocat, s-a îndreptat spre Bastilia. Au atacat-o și au cucerit-o. Nu l-au găsit pe Jacques Necker și nici pe alți deținuți politici, numai șase deținuți de drept comun.

Comandantul/guvernatorul fortăreței De Launey a plătit cu viața. În lunile următoare, Bastilia a fost dărmată, iar din materialele dezafectate s-au confecționat și vândut suveniruri. A fost o acțiune simbolică, dar și o „afacere”, precum procedaseră romanii cu Cartagina în 146 î.Hr. și cum au procedat germanii cu zidul Berlinului după căderea comunismului, la 9 noiembrie 1989. Și când te gândești că toate au plecat de la bani și de la năbădăioasa datorie publică!!!

Virusul necruțător al datorie publice rămâne

Bastilia a căzut, revoluția a dus la căderea regimului monarhic și ghilotinarea regelui și a reginei (21 ianuarie 1793). Datoria publică, unul din fermenții acestor evenimente, nu dispare. Dimpotrivă, se amplifică și se acutizează.

De la o datorie la alta, de la un război la altul, de la Napoleon la restaurație și de la revenirea împăratului în Franța la Waterloo și de acolo mai departe până la o nouă revoluție, în iulie 1830, și apoi la o alta, în 1848, și apoi la Comuna din Paris și Primul Război Mondial.

De fiecare dată, vina era a „celor de dinainte”. De fiecare dată se argumenta necesitatea unor noi împrumuturi datorită dezastruoasei moșteniri. De fiecare dată erau invocate interesele patriei și ale națiunii.

Până la urmă, a lăsa urmașilor și urmașilor lor creanțele statului nu era un păcat așa de mare. Prezentul era salvat. A fost bine sau a fost rău. Lăsăm cititorii să judece singuri. Statele au mers și merg braț la braț cu Stimata Doamnă Datorie Publică. Într-un text viitor o să vin cu alte exemple, din proximitatea noastră,  despre (ne)binele acestui mariaj. Am spus!!!

Prof.univ. dr. Ioan Lumperdean