Am sărbătorit Crăciunul și Anul Nou. Suntem încă în prelungirea sărbătorilor prin Sfânta Bobotează și Sfântul Ioan. Pandemia care ne dirijează de multe luni viața ne sfidează prin implacabila sa prezență. Tot ceea ce era firesc a devenit nefiresc. Tot ceea ce făceam altădată nu mai putem face. Sau facem cu mască și dezinfectant. Cu fereală și distanțare. În astfel de situații, ne punem întrebarea: a fost sau mai este bun vinul ghiurghiuliu?

Maria Tănase ar fi tristă!!!

Maria Tănase, autoarea versurilor și a cântecului care a făcut carieră în muzica românească, ar fi cu siguranță tristă și neîmpăcată. Se știe că era o femeie plină de viață. Vulcanică și exuberantă. Poate nu ar fi  înțeles ce se întâmplă în această „lume nebună, nebună de legat”.  Și atunci, culoarea roșu trandafirie a vinului, sugerată de marea noastră cântăreață și descrisă apetisant și sugestiv de Negruzzi și Alecsandri ar păli. Precum frumoasa floare care a inspirat și a dat culoare vinului ghiurghiuliu.

Economia viticolă în vremuri tulburi?

Între struguri, must și vin este tulburelul. Cu o traiectorie mai scurtă sau mai lungă, în funcției de cantitatea și calitatea strugurilor, a tehnicilor viticole și ambientale, a priceperii oamenilor, tulburelul poate să se limpezească și să dea frumoasa și atrăgătoarea culoare și gust vinului.

Se pare că în aceste vremuri,  tulburelul nu s-a limpezit, cum s-ar fi vrut. Iar economia viticolă a fost și este marcată de vremuri tulburi naturale, sanitare și antropice. Supraoferta și nonconsumaţia sunt prezente în vârtejul acestor tulburenţe viticole și turbulențe economice. Instabilitățile climatice, dăunătorii și bolile viticole au  completat și complicat lucrurile. Multe activități au fost restricționate și amânate. Forța de muncă implicată în muncile specifice nu a mai  fost activă sau activată numai parțial. Iar cererea pentru struguri și derivatele sale (stafide, must, compot, sirop și vin) s-a contractat.

Vinul rămâne stocat şi mai puţin căutat

În tancurile viticole, în butoaiele, damigenele și sticlele din depozite, pivnițe și cămări, în magazine și supermarket-uri vinul rămâne stocat. Şi mai puțin căutat, cumpărat și consumat. Oare de ce?

Economia viticolă europeană și mondială a stat și cred, că bine spun, a stat, sub semnul vremurilor pandemice. Incendiile de pădure, inundațiile și fenomenele climaterice nefavorabile din America de Sud și Australia au completat tabloul.  La acestea se adaugă, inevitabil, modificările naturale din economia viticolă a unor țări, precum Africa de Sud. Unde, după mai muți ani secetoși, s-a înregistrat un reviriment viticol. În timp ce în Noua Zeelandă, paradoxal cu „vecina” sa Australia, se pare că sunt producții record.

În Raportul de la finele anului trecut al Organizaţiei Internaţionale a Viei şi Vinului (OIVV) se arată că, la nivel mondial, producţia de vin a fost estimată pentru anul 2020 la 258 milioane hectolitri. Volumul fiind apropiat de cel din 2018 şi uşor mai bun decât cel din 2019, când au fost 256 de milioane de hectolitri. Se pare că din punct de vedere cantitativ stăm bine. Însă din punct de vedere al consumului, incertitudinile rămân, încă, incertitudini!!!

După unele surse, care pot și nu pot fi verificate, se pare că cererea pentru vin s-a contractat cu aproape 30% față de anul anterior. Nu știm dacă s-au avut în vedere și producțiile artizanale, casnice.

A dispărut apetitul multimilenar al oamenilor pentru vin și alte produse viticole?

Nu cred. Apetitul a rămas. Dar piața este puternic marcată de vremurile pe care le traversăm. De restricționarea circulație forței de muncă. De interdicțiile turistice. De regândirea comportamentului oamenilor pentru sărbători și evenimente private, nunți, botezuri, zile de naștere, ceremonii religioase etc.

Mesajele și îndemnurile oficiale ne-au recomandat și ne recomandă, imperativ, să petrecem sărbătorile (Crăciun, Anul Nou, Sfântul Ioan) în sânul familiei sau, mai precis, singuri. Am auzit acest îndemn la radio, chiar când scriam aceste rânduri. Ce înseamnă singuri e dificil de precizat. Oare aceasta presupune și renunțarea la paharul sau paharele cu vin pentru marcarea trecerii de la un an la altul, pentru ziua numelui sau alte aniversări?

Desigur nu. Și este sigur că nimeni nu poate, în singurătatea individuală sau familială, să impună comportamente (non)consumiste. Și aceasta din simplul și irefutabilul motiv că omenirea a mai trecut prin numeroase momente dificile. Pe cele mai multe le-a depășit și a ieșit mai puternică. A supraviețuit și a sperat. Sperare humanum est!!! Să sperăm și noi. Mai ales că vaccinurile au apărut (într-un timp record în comparație cu alte situații) și preocupările pentru vaccinare încep să prindă contur. Chiar dacă mai sunt sceptici și contestatari.

Și mai credem că oamenii nu vor renunța la struguri și la vin, din simplul motiv că istoria viței de vie se împletește cu cea a omenirii.

Îndelungata tradiție viticolă

Nu se poate preciza „cine a fost primul”, omul sau vița de vie. Este limpede că  au o istorie comună. Şi că au trecut împreună de la sălbăticie la civilizație.

Având obârşia în zona caucaziană şi a Mării Caspice, viţa de vie, în îndelungata sa istorie milenară, a „cucerit” teritoriu după teritoriu. De aici ea s-a răspândit în Mesopotamia, Persia, Palestina, Siria, Egipt, de unde fenicienii au adus-o în Grecia, Algeria, Maroc, Peninsula Italică şi în alte ţări europene şi africane.

Odată cu extinderea Imperiului Roman, viţa de vie a fost introdusă în Portugalia şi Spania. Mai târziu, de aici, în epoca marilor descoperiri geografice, negustorii și coloniștii europeni au răspândit cultura viţei de vie în Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud, unde iniţial această specie nu a existat.

În America, deși existau soiuri autohtone înainte de venirea europenilor, presiunea celor euro-asiatice și-a spus cuvântul și pe această cale. Primii care au adus noile soiuri au fost spaniolii, în Mexicul și California de astăzi. Așa s-a ajuns la  răspândirea viței de vie pe aproape întregul mapamond. De la nord la sud și de la est la vest.

Limitele sale geografice se plasează între paralela 25-50 grade latitudine nordică şi 25-40 grade latitudine sudică. Puţine plante se pot „mândri” cu statutul perenității, teritorialității și universalității şi cu interesul constant din partea oamenilor pentru aceasta plantă iubitoare de soare, lumină și căldură.

Pe bună dreptate se spune că „cine consumă struguri, consumă soare concentrat”. Natura climaterică, fitofiziologică şi fitobiologică,  economică şi fiscală, politică, militară şi ecleziastică, dar şi patimi umane conciliabile și ireconciliabile au influenţat extinderea sau restrângerea suprafeţelor cultivate, a producţiilor şi activităţilor viticole.

Utilități multiple

„Domesticirea” și expansiunea viticulturii s-a datorat unor factori naturali și antropici. Tradiția viticolă a fost asigurată de oferta multiplă a plantei „iubitoare de soare”, care a depășit din cele mai vechi timpuri opțiunea strict viticolă. Deși oamenii au reținut și „fug cu gândul” îndeosebi la aceasta.

Însă se știe că vița de vie a fost și este cultivată din motive alimentare pentru struguri și stafide, pentru dulcețuri, compoturi și siropuri, din motive dioniso-bacchusiene (de la cei doi zei ai vinului și viței de vie, Dionisos la greci și Bacchus la romani), pentru vin, șampanie, vin spumos, cognac, lichior și rachiu. Folosirea acestor băuturi în cantități rezonabile are scopuri recreative și festive. Aproape că nu există momente importante din viața oamenilor, de la naștere până la moarte, fără prezența acestora, cumulat sau separat. Împletirea sau combinarea uneori a  alimentelor cu aceste băuturi au fost alte motivații care i-au asigurat viței de vie prezența, trecerea prin istorie și rămânerea în istorie.

Sunt opinii care supralicitează rolul afrodisiac al acestor băuturi. Uneori, în cantități mai mari, băuturile alcoolice din struguri contribuie la deteriorarea sănătății și la instalarea unor comportamente deviante.

Vița de vie a fost cultivată și din motive utilitare. Prin valorificarea părților lemnoase (corzilor și tulpinelor), pentru confecționarea unor obiecte precum coșurile, frânghiile și scările. În timpul răscoalei lui Spartacus (73-71 î.Hr.), aceste ustensile au fost extrem de bine venite pentru „evadarea” de pe Vezuviu și atacarea pe la „spate” a legiunilor conduse de Gaius Claudius Glaber. Și astăzi, în zonele montane și submonate din America Latină, corzile viței de vie sunt folosite pentru confecționarea unor  scări și poduri suspendate.

Împreună cu alte plante lemnoase, arbori și arbuști, resturile viței de vie sunt folosite ca materie primă pentru celuloză. Iar prin incendiere se asigura, mai de mult, căldura pentru locuințe. Iar cenușa devenea un îngrășământ natural, ieftin și ușor accesibil. Puțini dintre noi știm că în industria coloranților, în cea farmaceutică și cosmetică strugurii și mugurii sunt materii prime pentru medicamente, pigmenți și produse cosmetice naturale.

In vino veritas

Oare cine nu a auzit celebra expresie in vino veritas? Şi, completarea, spune din bătrâni un glas. Când eram studenți o spuneam și o cântam ori de câte ori se ivea prilejul. În limba română, dictonul se traducere prin expresia: „în vin e adevărul”. Se pare că era adevărul expus de cei anchetați după ce li se dădea să bea vin.

Poetul liric grec Alceu din Mytilene (secolul I î.Hr.) ne spune că prin folosirea vinului, limba se dezlega mai ușor și se află mai lesnicios „adevărul”, sau cel puțin „adevărul” anchetatorilor. Nu o să știm niciodată dacă acest adevăr era adevărat, după cum nu știm nici astăzi dacă ceea ce s-a spus despre anchetații/condamnații (recte „penalii”) este real.

Sursele istorice ne transmit  informația că Alceu era un iubitor de vin și petreceri. Oricum, a cunoscut efectele vinului, într-o societatea care l-a dat pe zeul Dionisos. Iar băutura extrasă din boabe de struguri era considerată „divină și regală”. Nu trebuie să neglijăm reglementările oficiale pentru cultivarea viței de vie, producerea, păstrarea, transportul, comercializarea și consumul viului.

Dictonul in vino veritas și practicile viticole au fost transmise romanilor. Numeroase combinații cu miere de albine, mirodenii, rășini și fructe mediteraneene au făcut istorie în antichitatea clasică. La masa bogaților, săracilor și chiar a sclavilor vinul era aproape nelipsit. Uneori acesta era amestecat cu apă potabilă. Sau cu apă sărată de mare.

Vinul era considerat și un foarte bun afrodisiac numit, de greci, kottobos. Fresce și reproduceri ceramice din Grecia și Roma antică ne dezvăluie astfel de practici. Imagini erotice și bacchusiene sunt și pe pereții lupanarelor din orașele Pompei și Herculaneum, acoperite de cenușa vulcanică a Vezuviului, care a erupt la 24 august 79 d.Hr.

Grecii și romanii au fost printre primii care au dezvoltat tehnicile de păstrare și transport (terestru și maritim) al vinului în burdufuri din piele de capră și porc, în amfore și chiupuri din lut ars. Și tot de la aceștia ne-a rămas obiceiul garantării vinului prin sigiliul aplicat pe toartele amforelor și vaselor de lut.

Amestecul vinului se făcea într-un vas special numit crater. În cântul al IX–lea din Iliada ni se spune că Ahile, la primirea trimișilor lui Agamemnon, i-a poruncit lui Parocle: „Ia un crater mai mare, fă un amestec tare și dă-l tuturor în cupe”. Textul ne indică modalitățile de păstrare și consum a vinului cu ajutorul cupelor. Dar și obiceiul libațiilor  în cinstea zeilor, simbolistică transmisă în practicile esoterice de mai târziu.

Romanii au preluat multe din activitățile viticole ale orientalilor și grecilor.  Aceștia spuneau: „Calea vieții noastre trece prin vie” .

Vinul și creștinismul

Vinul a fost purtătorul unor puternice mesaje creștine. Iisus Hristos își face simțită prezența și anunță epoca sa prin transformarea apei în vin la Nunta de la Cana Galillei: „Iisus a făcut acest lucru, primul dintre semnele sale, în Cana Galillei și și-a arătat slava și ucenicii săi au crezut în el (Ioan 2:11)”.

Sfânta Euharistie sau Sfânta Împărtăşanie, cum i se mai spune, este cea mai importantă Sfântă Taină dintre toate. Căci prin ea credinciosul se unește cu Hristos prin însăși Trupul și Sângele Mântuitorului, care a pătimit pentru noi oamenii, pentru ca noi să ne mântuim și să dobândim viață veșnică și mântuirea sufletelor noastre. Pentru aceasta au fost alese două din cele mai importante și răspândite și cultivate plante ale pământului: grâul și vița de vie, în fapt pâinea și vinul.

Ele au reprezentat și reprezintă trupul și sângele  Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”(Ioan 6, 56). Este legătura dintre om și divinitate, dintre terestru și ceresc, pe orizontală și pe verticală, în ideea unității creștine. Nu este întâmplător că cele două culturi au străbătut veacurile și și-au păstrat pozițiile cultivative la șes și la podiș, pe pantele line sau înalte ale dealurilor și chiar a munților.

Coabitare, contestare, concurență și pericole

Vița de vie și fructele sale (struguri) au fost într-o permanentă însoțire cu alte plante fructifere, fără să-și piardă identitatea utilitară și spirituală. În combinațiile și meniurile alimentare a fost împreună cu merele, perele, prunele, caisele, căpșunii și multe altele. De gustibus non est disputandum!!! Gustrile nu, dar atitudinile și faptele da. Și este suficient să ne aducem aminte de regele dac Burebista (82-44 î.Hr), care i-a obligat pe daci să se abțină de la vin, distrugând culturile viticole în scopul „ascultării poruncilor”.

Respingeri au fost și sunt și din partea unor populații, popoare, persoane care refuză consumul vinului din motive religioase. Uneori, ciocnirea civilizațiilor o întâlnim și în acest spațiu, vino-viticol.

Dar contestarea și concurența  au venit și din partea altor licori purtătoare de alcool. Prima a fost berea, cunoscută încă de aproximativ 6000 de ani în Mesopotamia și Egiptul antic.  Berea a  încercat să se substituie vinului și în parte a și reușit datorită ciclului relativ restrâns de preparare și a materiilor prime folosite: apă, malț, orz, grâu, hamei și drojdie de bere.  A rămas multă vreme într-o poziție secundară, datorită dificultăților de păstrare, îmbuteliere, refrigerare și transport. Nu de puține ori a fost și rațiunea protejării cerealelor care intrau în componența berii.

Pâinea era mai importantă decât berea, deși se pare că aceasta a fost la originea sa prin întâmplarea umezirii și a fermentației. Prin bere oamenii au găsit varianta rapid accesibilă și ieftină pentru băuturile alcoolice, recreative, iar reglementările nu au întârziat să apară, cum a fost cele din  celebrul cod de legi al lui Hammurabi (1760 î.Hr.).

Vinul a fost concurat după secolul al VIII – lea de alcool distilat din cereale și fructe. La început, acesta se utiliza în scopuri terapeutice și cosmetice. Dar cu timpul „plăcerea” a învins. Iar noul concurent al vinului s-a instalat definitiv în cotidianul alimentar și consumist.

Alcoolul, considerat „apa vie”,  are ca „părinți” alchimiștii  evreii și arabi. În Europa a ajuns pe cale militară (cruciade), religioasă (pelerinaje), comercială (caravane și expediții comerciale). Este drept, la început concurența alcoolului a fost mai modestă. Interdicțiile religioase și practicile artizanale pentru preparare au fost principalele motive ale acestor „întârzieri”.

Abundența fructelor și a cerealelor, începând cu secolul al XVI-lea, a condus la  un reviriment al alcoolului distilat. Se adaugă la aceasta o nouă filosofie fiscală prin care se impuneau taxe și impozite generoase (în comparație cu cele viticole) pentru producția, transportul și consumul băuturilor alcoolice distilate.

Un rol semnificativ l-au avut și în acest caz marile descoperiri geografice. Vinul se transporta și se păstra cu destulă dificultate peste „mări”, iar până la „aclimatizarea” viței de vie euro-asiatice în Lumea Nouă oamenii trebuiau să aibă ceva de băut. Au ales romul, cunoscut încă din antichitate (India și China), dar distilarea sa din trestia de zahăr (adusă de Cristofor Columb) a început în Caraibe, în secolul al XVII-lea. Era relativ ușor de produs, păstrat și transportat și (re)comercializat).

A fost „băutura vedetă” a piraților și marinarilor. În combinație cu frunzele de tutun se folosea în tratarea frigurilor și altor boli tropicale. Nu se știe cu precizie eficiența acestui tratament. Dar se cunoaște că romul a fost folosit ca etalon de schimb (monedă) în comerțul cu sclavi.

Un „atac” puternic asupra vinului a fost din partea vinului însăși, atunci când s-a „inventat” (spontan) șampania. Şi apoi băuturile spirtoase prin distilarea vinului: cognacul și rachiul din vin. Până la urmă, vinul s-a descurcat mai mult decât onorabil prin diversificarea și multiplicarea ofertei. De reținut că și în prezent, datorită restrângerii cererii pentru vin, mulți producători au optat pentru transformarea (prin distilare) a vinului în alcool-dezinfectant.

Viticultura proiectivă, proactivă și redistributivă

„Vânturile și valurile”, opțiunile, acceptările, respingerile și greșelile oamenilor nu au reușit să dărâme vinul de pe piedestalul său. Viticultura a reușit să-și consolideze pozițiile prin aclimatizări, selecții naturale, încrucișări și diversificări. Astăzi există peste 4000 de soiuri de struguri.

În principal s-au impus trei grupe de prolesuri: orientală, occidentală și pontică. Vița de vie sălbatică, în fapt o liană agățătoare, și-a găsit la început suportul „spre înălțimi” în arborii pădurilor: „vița de pădure”. Pretențioasă și iubitoare de căldură și lumină, a părăsit pădurea și a ajuns la marginea ei. Apoi și-a continuat drumul spre zone mai deschise, mai luminoase și mai generoase în nutrienții naturali și apă. A fost și a rămas în apropierea și interiorul așezărilor umane, prin soiuri mai puțin pretențioase și s-a statornicit în mari exploatații agro-viticole.

Treptat, de-a lungul timpului, a devenită o cultură proiectivă, prin simbolistica și realitatea socio-economică, o cultură proactivă prin dinamismul și expansiunea sa și redistributivă prin activitățile lucrative și productive care le generează. Se știe că muncile viticole au complexitatea și specificitatea lor.

Lungul drum al vinului spre… pahar

„Hai să bem un păhărel”, ne îndemnă cântecul. Până la banalul „păhărel” există un drum lung. În culturile artizanale și mai ales în cele moderne, activitățile lucrative și  tehnologiile oenologice sunt multiple, complexe, combinative și pretențioase. Cu mulți ani în urmă, un apropiat, știind că m-am născut la Lechința, îmi spunea să ne preocupăm împreună pentru a pune pe picioare o miniexploatație viticolă. Erau anii romantismului investițional. Dincolo de activitățile noastre profesionale, unde eram validați, era necunoașterea în cultivarea viței de vie pe mari suprafețe viticole. Din ceea ce mai știam din anii copilăriei i-am expus unele din fazele acestor activități. Mi-am amintit de  toate acestea când am scris un text despre civilizația vinului pentru un volum apărut la Brescia sub coordonarea unui reputat istoric al economiei viticole medievale, Gabriele Archetti de la Universitatea Catolică din Milano.

Pentru vinul din paharul nostru se începe cu pregătirea solului, la începutul primăverii. Cu toaletarea (tunderea) părților lenoase. Cu dirijarea viei spre elementele de susținere. Cu erbicidare și prășire, lăstărire, stropire (de mai multe ori) pentru preîntâmpinarea dăunătorilor și a manei. În timpul verii, via trebuie „păzită” de grauri, păsări nesățioase care consumă mari cantități de struguri. Spre toamnă începe culesul, transportul spre tescuri și butoaie sau tancuri, unde are loc fermentația, filtrarea, tratarea și conservarea, cupajarea (combinarea) vinului.

Ambalarea, etichetarea, negocierea, transportul și comercializarea sunt alte faze din uriașul lanț economic al activităților viticole. Înainte sau în timpul acestor activități investitorii trebuie să se asigure de două resurse indispensabile oricărei activități economice: resurse financiare și umane.

Primele se găsesc în bănci și conturi personale. În timp ce cele umane pe o piață a muncii extrem de volatilă. În final vine reglatorul reglatorilor: piața. Locul unde se întâlnesc producătorii și consumatorii. Dacă piața este sub semnul unor factori perturbatori, ca în această perioadă, au loc distorsionări majore în viața, activitatea și mentalul oamenilor.

Oare mai sunt valabile cuvintele lui Baudelaire:  „Dacă vinul ar dispărea din producţia omenirii, s-ar produce în sănătatea şi inteligenţa locuitorilor planetei un gol, o absenţă mult mai înspăimântătoare decât toate excesele de care este făcut răspunzător”.

Am scris aceste rânduri din motive nostalgice și îngrijorare. Într-o lume tot mai complexă și complicată făcută și nefăcută de oameni, vița de vie și derivatele sale au suferit și suferă. De aceea le-am și personalizat!  Oare ce ar fi făcut strămoșii mei care, prin tradiție, „trăgeau” (decantau) pentru prima data vinul în jurul zilei de Sfântul Ioan?

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean