Astralitatea românilor

Academicianul Ioan Aurel Pop vorbeşte, ori de câte ori se ivește prilejul, de generozitatea zilelor astrale ale României în 1918.  O altă zi/dată importantă care nu trebuie să o uităm sau să o ignorăm este 24 ianuarie, când sărbătorim Unirea Principatelor Române.

Ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 162 de ani nu a fost un act simplu. Nu a fost un act întâmplător, nu a fost conjunctural. Nu a fost numai pentru oamenii de atunci, ci și pentru cei de mai târziu. Toate reconstituirile și reluările tematice și/sau încercările de (re)interpretare ne conduc spre aceiași concluzie: la 24 ianuarie 1859 a fost prima mare zi astrală a românilor.

Poate că și până atunci astralitatea a mai fost în istoria noastră, dacă ne gândim la momentul Mihai Viteazul. Și, sigur, și după aceea, dacă reiterăm ziua proclamării independenței (8 sau 9 mai 1877) și, cu siguranță, zilele din 1918, când s-au unit cu România: Basarabia (27 martie/9 aprilie), Bucovina (15/28 noiembrie) și Transilvania (18 noiembrie/1 decembrie 1918).

De ce este bine să ne amintim de 24 ianuarie

Din nefericire,  de-a lungul timpului, au apărut destule voci potrivnice prin care s-a încercat trecerea în derizoriu a momentului istoric când românii au ales ca Alexandru Ioan Cuza să fie domnul lor. Prima dată, s-a întâmplat încă în timpul vieții lui Alexandru Ioan Cuza, când, după abdicarea acestuia, potrivnicii unirii, care acceptaseră „de voie, de nevoie” dubla alegere doar pe timpul vieții lui Cuza, au și sărit cu punerea în aplicare acestei opțiuni. Nu au reușit, pentru simplul motiv că erau și alții care au luptat din răsputeri ca unirea să fie păstrată și chiar să se împlinească.

Au urmat alte și alte „răfuieli” cu făuritorii actului de la 24 ianuarie 1859. În fapt, cu România și tot ceea ce însemna ea în această parte de lume. Cuza, acuzat de autoritarism, încă înainte și după abdicare, a fost aproape uitat și a trebuit să treacă prin experiența amară a exilului.

Abia la moartea sa și aducerea rămășițelor sale pământești în țară avea să se spună: „cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi a lui Alexandru Ioan” (Mihail Kogălniceanu). Mai apoi, printr-o simbolistică multiplă (cărți, memorialistică, imagini, articole,  opere de artă etc) viața și epoca lui Cuza Vodă au fost (re)așezate pe soclul istoriei.

Cuza, Rusia, comunismul

Nici regimul comunist nu a reușit să dărâme acest soclu, chiar dacă multe din mesajele Unirii din 1859 au fost distorsionate și diminuate. Printr-o abilă și inteligentă abordare, cu unele compromisuri și supra dimensionări despre implicarea Rusiei, momentul 1859 a fost conservat în memoria individuală și colectivă a românilor. Au urmat anii unor abordări cerebrale și multiforme, care au oferit imaginea faptelor de atunci și din România modernă. Unele derapaje ideologice nu au reușit să diminueze importanța acelor vremuri.

Astăzi, se vorbește mai mult sau mai puțin apăsat de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și Unirea Principatelor Române. Desigur, față de tumultoasa și accelerata istorie de astăzi, faptele de atunci sunt, după unii, într-un orizont temporal îndepărtat, deși la scara timpului istoric, 162 de ani sunt extrem de puțini.

Să nu uităm că vârsta multor oamenii s-a statornicit în prezent, datorită calității vieții și progreselor medicale, spre 80-90 de ani, și tinde (unii chiar au ajuns) spre 100 și chiar mai mult.

Dezinteresul unora pentru 24 ianuarie 1859 pleacă și de la necunoaștere sau reținere în abordarea disciplinei istoriei în spațiul public și educațional. De peste trei decenii, vorbim și încercăm să ne reconectăm la civilizația occidentală. Și considerăm, cu sau fără discernământ, că aceasta se poate înfăptui prin negarea trecutului și a faptelor care l-au populat. O opțiune care se poate să devină păguboasă și chiar periculoasă, dacă ne uităm la alții, din spațialitatea noastră, mai apropiată sau mai îndepărtată.

Desigur, nici abordările triumfaliste, inclusiv cele despre Unirea din 1859 nu sunt bune.

În atelierul istoriei

Incursiunea în istoria timpului care a fost înainte și după 1859 poate fi realizată prin reluarea sau punctarea faptelor înfăptuite. Literatura uriașă ne arată că nu ducem lipsă de astfel de texte. Nici nu putem face abstracție de ele. Originalitate și noutate despre un subiect atât de generos este dificil de înfăptuit. Unele interpretări și puncte de vedere pot fi exprimate și, cred, și acceptate. În „atelierul istoriei” (François Furet) există încă loc și pentru alte „piese”.

Istoria timpului care a fost înainte și după 1859

Spre deosebire de alte popoare, românii au fost în „bătaia vânturilor”. Și au trebuit să găsească cele mai iscusite mijloace de răspuns și apărare la acesta. Nu de puține ori au greșit sau au mers pe drumuri ocolite. Uneori, atunci când astralitatea a fost cu ei și pentru ei, au găsit calea bună. Poate nu cea mai favorabilă, dar mult mai bună decât s-ar fi putut găsi.

Au știu ca vrerile lor să fie ascultate și corelate, chiar și numai parțial, cu ale altora. Așa s-a întâmplat la finele secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, când românii intră pe scena modernă a istoriei. A fost o întâmplare, a fost conjunctură,  a fost voință și dorință?

Poate una sau unele din acestea, sau toate la un loc!!! Este cert însă că, după secole de nesiguranță și luptă spre și pentru apărarea identității, românii au găsit formulele prin care să se facă mai bine știuți în Europa și în lume. Moștenitori ai romanității orientale, încă din antichitate și evul mediu, românii au reușit să și-o afirme și să și-o revendice. Au făcut aceasta, la marginea și în interiorul imperiilor în care au trăit. Și și-au dat seama că pot să fie iarăși ce au fost și chiar mai mult!!!

Între Ex Oriente și Occidente Lux

Un asediu otoman nereușit la Viena în 1683 și o contraofensivă austriacă au adus mai aproape coliziunea, dar și opțiunea, între Orient și Occident. Prin expansiunea, explorările și cuceririle orientale ale Austriei s-a ajuns la ciocnirea dintre Orient și Occident.

Opțiunile românilor pentru o varianta sau alta au fost extrem de dificile, uneori cu opinteli, respingeri și reveniri. Dar la începutul epocii moderne, după o jumătate de secol (1800-1848), Țările Române au făcut alegerea care trebuia: spre Occidente Lux.

Spre Occident prin Austria și Rusia…

A fost poate cea mai grea alegere: pe unde și cu cine trebuie să ne însoțim ca să ajungem unde doream să ajungem? Se întrebau românii, și nu numai ei, ci și alte popoare din centrul și sud-estul Europei.  O întrebare legitimă atunci când istoria a fost nu de puține ori mai puțin binevoitoare.

Însă, tot istoria are ciudățeniile ei. În siajul acestora regăsim disputele dintre „cei mari”, iar odată cu aceasta, opțiunea occidentală se consolidează. Pentru teritoriile intracarpatice a contat mult impulsul austriac, iar pentru cele extracarpatice, ca un paradox al istoriei, cel rusesc.

Este o istorie extrem de densă și complexă, care nu poate fi expediată în câteva rânduri. Este, însă, mai mult decât obligatoriu să consemnăm rolul generalului rus Pavel Kiseleff, care a condus Principatele Române între 1829-1834. Modernizarea propusă de acesta a fost mai profundă, în comparație cu ceea ce se întâmpla în țara sa și a apropiat și mai mult cele două țări. A fost și deschiderea mai mare spre Franța și lumea occidentală.

Apetitul spre cultura franceză a fost mai mare, dorința pentru educație în această parte a Europei mai accelerată. Limba saloanelor din Principate a devenit franceza. S-a ajuns la folosirea excesivă, cu alterările deșănțate ale limbii române, prin „furculisioanele” coanei Chirța!!! Opțiune modernizatoare, mai mult „în formă” decât „în fond”, care se aseamănă cu englezismele/americanismele de astăzi.

Crimeea favorabilă în comparație cu cea de astăzi

De câțiva ani știm de (re)ocuparea peninsulei Crimeea de către Rusia putiniană și protestul (mai mult formal) al occidentalilor. În fapt, este o altă (nouă) ciocnire între Vest și Est, cu rădăcini adânci în istoria europeană și orientală.

La mijlocul secolului al XIX-lea erau în Europa patru imperii: otoman, habsburgic, țarist, francez și mai multe regate, principate și ducate. În lume mai erau trei imperii coloniale: britanic, spaniol și portughez. Primul, „în mare formă”, iar următoarele în „pierdere de viteză”. Aceste construcții statale încercau să aibă preeminențe, unele față de altele, să obțină poziții economice, politice și militare într-o lume și o piață economică tot mai aglomerată.

Țările occidentale erau la începutul sau în timpul revoluției industriale, iar rezultatele sale s-au concretizat printr-o abundență de mărfuri și lichidități. Acestea trebuiau să se (re)verse și spre spațiul oriental și românesc. Inevitabil, concurența, directă și indirectă, loială și mai puțin loială și-au spus cuvântul. În forma sa explozivă, aceasta a dus la ceea s-a numit războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu pacea de la Paris din 1856. A fost marea șansă a românilor, care a deschis cale Unirii Principatelor Române.

Să înțelegi șansa istoriei

În această conjunctură, într-un colț de Europa, în Carpați și la Dunărea de Jos, o parte din elita românească a înțeles că istoria le „zâmbește”. Își dăduseră seama de această încă de la 1848, și făcuseră tot ceea ce au putut să facă ca „trenul șansei” să oprească și în „gara” lor.

Multe au fost activitățile lor, de la cele politice, economice, militare, diplomatice, culturale, masonice și chiar investiționale și filantropice. Toți cei care doreau, luptau și sperau au „pus mână de la mână” ca proiectul lor să devină realitate.

I.C.Brătianu și-a vândut o moșie ca să asigure promovarea cauzei românești, acolo unde se luau marile decizii ale timpului. Oare când o să vedem astfel de fapte și în zilele noastre?

Ce s-a întâmplat apoi se știe. S-a înfăptuit Unirea Principatelor Române prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Sunt convins că a fost cea mai mare faptă din istoria modernă a României.

Semnificația și importanța actului de la 24 ianuarie 1859 sunt de netăgăduit, din perspectiva coeziunii interne și a exploatării „scăperii” deciziilor europene. Se cunoaște că, după mai multe episoade contorsionate pentru organizarea Principatelor, după Congresul de la Paris, a avut loc întâlnirea dintre împăratul Napoleon al III–lea și regina Victoria, la Osborne (august 1857). S-a găsit formula de compromis, cu doi domnitori, două capitale și instituții guvernamentale și parlamentare paralele. O scăpare (ne)intenționată a fost extrem de abil și cerebral exploatată de fruntașii politici români. Pentru că nu se preciza (im)posibiltatea alegerii aceluiași domn în Moldova și Muntenia, posibiltatea a devenit realitate!!!

Cum a apărut ideea și cum s-a înfăptuit?

La 5 ianuarie 1859, la Iași, colonelul Alexandru Cuza (încă nu era și Ioan) a fost ales domn. La București, disputele și căutările au continuat. În timpul acestora s-a invocat și numele lui Cuza. Se considera o idee himerică și imposibilă, fără șanse de izbândă. Se pare că ea fost exprimată pentru prima dată de Cezar Bolliac, într-o discuție privată cu generalul Barbu Vlădoianu. Acesta a subscris la  propunere și, mai mult, a fost de acord să se întâlnească cu I.C. Brătianu. Cei doi nu-și vorbeau de 15 ani!!!

Au trecut peste orgolii și dubla alegere s-a realizat. Trupele conduse de general au rămas în cazărmi, suţinătorii unirii nu au fost arestați și muţimile pregătite să „năvălească” spre centrul capitalei au putut să-și manifeste entuziasmul. Așa s-a ajuns la Alexandru Ioan I, domnitor al Principatelor Unite. În 1862, dualitatea instituțională a fost înlocuită cu cea unitară. Constituția din 1866 o va consacra.

Prof.univ.dr. Ioan Lumperdean