Medicamente de Dragobete, bune pentru băieţi şi fete

Din cela mai vechi timpuri, oamenii au fost interesaţi de potenţă, în cazul bărbaţilor, dar şi de fertilitate, în cazul femeilor. Pentru combaterea deficienţelor legate de cele două aspecte, de-a lungul timpului au fost inventate diverse medicamente care să îmbunătăţească funcţiile respective. Unele medicamente ajutau, într-adevăr, altele nu ajutau, deşi se vindeau foarte bine şi cele din urmă.
Muzeograful Ana Maria Gruia de la Muzeul Farmaciei din Cluj descrie, pentru Cluj24, câteva dintre aceste medicamente care cu mai mult su mai puţin succes se foloseau odinioară de către înaintaşii noştri.

vezi şi:

FOTO. Medicamente de altădată: Elixirul dragostei, glande anale de castor şi praful de mumie, echivalent în aur şi bun la orice

Secreţia iepelor în călduri

Hippomanes şi Hippocras. Hippomanes este un termen folosit deseori în tradiţia magico-medicală a antichităţii drept substanţă misterioasă cu spectaculoase puteri afrodiziace.

După cum sugerează şi numele, cei mai mulţi autori îi atribuie o origine cabalină, considerând că este fie secreţia iepelor în călduri, fie o bucată de carne, întunecată la culoare, cu care mânjii se nasc pe frunte. De fapt, este vorba despre o formaţiune vâscoasă, de dimensiuni variabile, care se formează uneori în sacul amniotic al erbivorelor.

Chiar atunci când se credea că este o plantă, hippomanes se presupunea a avea un efect asupra cailor, inducând o stare de excitaţie sexuală şi/sau înnebunindu-i. Indiferent de ingredientul folosit, hippomanes apare menţionat drept ingredient în diverse magii negre şi poţiuni ale dragostei.

Hippocras (vīnum Hippocraticum) – vinul aromatizat era popular în lumea romană şi a continuat să fie extrem de apreciat de-a lungul întregului Ev Mediu european şi chiar mai târziu. Era vorba despre o infuzie pe bază de vin îndulcit cu miere (şi mai apoi cu zahăr), în care diverse condimente erau lăsate la macerat şi apoi strecurate printr-un dispozitiv numit „mâneca lui Hipocrate” (manicum hippocraticum).

Acest din urmă „aparat” poartă numele inventatorului său – celebrul medic grec Hipocrat din Cos – care l-a proiectat în secolul al V-lea î.e.n. pentru a filtra apa. În Evul Mediu Hippocras era preparat adeseori şi în farmacii, fiind utilizat ca digestiv, ca bază în care se amestecau alte substanţe active, sau ca afrodiziac.

Reţeta este foarte asemănătoare celei de secol XVIII pentru Elixirul Dragostei”, explică Ana Maria Gruia.

Reţete medievale

Mai târziu, în Evul Mediu, au apărut multa alte reţete cu produse/medicamente afrodiziace.

„Preparatele menite a stârni pasiunea şi a spori fertilitatea au proliferat şi în perioada medievală şi premodernă.

O carte de bucate arabă din jurul anului 1000 include un capitol despre proprietăţile medicinale ale mâncării, oferind reţete afrodiziace pregătite pentru califi precum Harun al-Rasid din O mie şi una de nopţi. Un astfel de preparat utilizează scorţişoară de Ceylon, nard, cuişoare, ghimbir, piper lung, Saussurea costus, seminţe de năsturel (asturtium officinale), praz persan şi morcov amestecate cu miere.

Se recomanda consumarea a câte unui cocoloş de amestec, de mărimea unei migdale, de două ori pe zi, pe stomacul gol. Bucătarul medieval precizează că reţeta funcţionează „cu voia lui Dumnezeu”.

O reţetă occidentală celebră în secolul al XVII-lea se numea Fortuna Veneris şi consta din furnici lăsate la macerat în vin timp de o lună într-un recipient de sticlă etanş. Produsul se distila şi în el se adăugau noi furnici, procedeul fiind repetat de trei ori. Soluţia finală se separa de uleiul care plutea deasupra şi era apoi un preparat excelent pentru a descătuşa pasiunile animalice. Se considera că este nu doar un puternic afrodiziac, dar şi un remediu excelent împotriva fricii şi se recomanda consumarea lui înainte de bătălii, pentru a spori curajul.

Aqua Magnanimitatis (sau Spiritus Formicarum) se prepara identic, doar că se foloseau furnici, ouă de furnici, porcuşori de pământ şi albine”, mai arată istoricul şi muzeograful clujean.

Plante şi condimente exotice

Alte produse sau plante des întrebuinţate astăzi aveau odinioară atribuite şi proprietăţi afodiziace, dar în primul rând pentru că erau exotice, printre aceatea numărându-se cafeau, ceaiul şi tutunul.

„Multe dintre plantele exotice au fost considerate ca având proprietăţi afrodiziace, probabil prin însăşi aura lor de mister şi noutate. Dintre ele, tutunul, cacaua, cafeaua şi ceaiul au trezit un viu interes în epoca premodernă, ca medicamente universale, dar şi datorită presupusului lor efect asupra libidoului. Unele aveau însă proprietăţi contradictorii din punctul de vedere al teoriei umorilor, generând vii dezbateri. Cacaua şi cafeaua în special au fost considerate atât afrodiziace cât şi anti-afrodiziace.

Consumul băuturii din boabe de cacao (măcinată împreună cu ardei iute şi alte condimente) a fost observată prima dată de către conchistadorii spanioli în nou descoperitul continent al Americii. Băutura, numită de către azteci Cacahuatl (de la kakawa şi atl, apă) era administrată ca medicament dar şi ca puternic afrodiziac.

Montezuma însuşi consuma zeci de căni pe zi pentru a obţine putere, curaj, înţelepciune şi potenţă. Boabele de cacao erau atât de preţioase încât se foloseau ca unitate de schimb: 10 boabe echivalau cu un iepure, de exemplu, iar un sclav valora 100 de boabe. Băutura de cacao, tot neîndulcită şi condimentată, a fost mult timp controlată de către spanioli şi preparată în mănăstiri (ca medicament), dar în secolul al XVII-lea s-a răspândit în toată Europa (ca substanţă exotică, scumpă, afrodiziacă).

Cafeaua, introdusă din Orientul Apropiat, era iniţial recomandată drept antidot pentru alcool dar şi băutură care te tine treaz, stimulează intelectul şi reduce libidoul. În secolul al XVII-lea în Anglia femeile protestau împotriva cafelei care îi făcea pe bărbaţi inactivi sexual, deşi poate din cauză că petreceau prea mult timp la cafenele şi nu acasă.

Ceaiul, adus din China, se considera că sporeşte vigilenţa şi pioşenia. În secolul al XVIII-lea i s-au atribuit conotaţii negative, fiind considerat a genera o aură efeminată.

Tutunul a fost considerat şi el afrodiziac, dar se pare că doar datorită aurei de exotism. Oricum, efectele afrodiziace ale tuturor produselor pe bază de plante sunt slabe şi indirecte, prin stimulare circulaţiei sângelui şi prin reducere stresului.

Altele produse exotice, cunoscute în Europa mai demult, dar originare din alte zone, au fost şi ele folosite în prepararea unor parfumuri senzuale sau poţiuni ale dragostei: cardamonul, nucşoara, scorţişoara, cuişoarele, ori au fost considerate anti-afrodiziace, precum camforul”, mai arată muzograful Ana Maria Gruia.