La Muzeul Farmaciei din Cluj-Napoca, în cutiuţe, sticluţe, borcănele şi alte recipiente frumos inscripţionate şi aranjate pe rafturi stau ascunse, parcă în aşteptarea bolnavilor pe care să-i vindece, mii de medicamente cu care, odinioară, înaintaşii îşi tratau sau credeau că îşi tratează diferitele suferinţe ale trupului şi spiritului.

Praful de mumie, echivalent în aur şi bun la orice

Printre miile de medicamente de odinioară sunt câteva despre care se credea că au efecte miraculoase, de la afrodiziace care creşteau pofta de viaţă a femeilor şi bărbaţilor, până la diverse prafuri despre care se credea că pot să vindece orice boală.

„Cap de serie şi în capul mesei, cea mai importantă, este praful de mumie, despre care se credea că prelungeşte viaţa şi că vindecă toate bolile. Era panaceu şi se vindea contra greutăţii sale în aur. Aceste este un exemplu de asociere nebazată pe nimic. Am avut recent un proiect de cercetare şi le-am trimis la spectrometrii de masă şi analiză vreo 14 probe, printre care şi mumia. Aici scrie pulvis mumiae verae şi am trimis-o să vedem dacă e ceea ce se pretinde, dar analiza a ieşit ca neconcludentă”, spune muzeograful Ana Maria Gruia.

Glande anale de castor

Printre medicamentele miraculoase se numără şi glandele anale de castor.

„O altă ciudăţenie sunt glandele anale de castor, care s-au folosit până foarte târziu, adică în secolul XX, în industria parfumurilor. E o substaţă foarte puturoasă, cu care castorii îşi mrcau teritoriul. Se folosea şi în industria alimentară, e vag vanilată. Aceasta era şi pentru isterie, epilepsie, holeră. Pe asta s-au făcut analize şi se pare că e un fel de aspirină; castorii mâncau coajă de salcie, care are salicin, care face ca şi secreţiile glandei respective să fie cu proprietăţi antiinflamatoare şu uşor analgezice. Aveau un oarecare efect deci, dar măcar nu aeau efecte secundare”, arată muzeograful.

Seria de medicamente bizare de la Muzeul Farmaiciei din Cluj continuă cu, printre altele, excremente de pisică, diverse răşini, dar şi cu o serie dea alte medicamente, care, măcar aparent eveau o susţinere logică.

„Aici sunt excremente de pisică civet, e pisica care face Kopi Luwak, cea mai scumpă cafea; ea mănâncă boabele şi boabele excretate şi acidifiate în tractul ei intestinal fac cea mai căutată cafea. Erau folosite ca antispaspoduce şi afrodiziac, stimulant.

Astea arată a excremente, dar nu sunt. E o răşină de plantă. Aşa se vindea, un extrudat care se întărea. Era folosit pentru răceală, tuse, probleme menstruale şi reumatism.

Aci sunt şi medicamente mai „logice”, ca suplimente de calciu şi împotriva acidităţii gastrice: corn de cerb ras, coral, os de sepie, ochi de rac. Racii de râu, când îşi schimbă scheletul, îşi fac depozitele astea de calciu”, explică muzeograful Ana Maria Gruia.

O altă ciudăţenie recomandată ca medicament este Stinkus marinus, o şopârlă anatomic ciudată – i se spunea şarpele cu picioare-, dar care era o ciudăţenie celebră şi, prin urmare, o recomandau şi pe asta ca medicament.

Diversele medicamente -cu cât mai ciudate, cu tât mai mare trecere la pacienţi- puteau să fie vândute fără oprelişti odinioară, însă ulterior au fost instituite şi o serie de reguli pe care farmaciştii trebuiau să le respecte.

„Toate lucrurile exotice aveau la un moment dat faimă vindecătoare. Ging seng mai avem, scorţişoară, cuişoare, cacao, tutunul.
Dintre preparatele celebre avem teriaca, care este cel mai complex medicament pe care îl avem şi cel mai celebru. Din antichitate era, erau reţete secrete, dezvoltate în medieval şi premodern. Veneţia producea teriaca cea mai scumpă, cea mai fină, se făcea cu ritual public, în piaţă, avea până la 64 de ingrediente şi dura doi ani să se macereze cum trebuie. Conţinea tot felul de plante, răşini şi minerale diverse. Elementele importante sunt carne de viperă, dar, de fapt, elementul activ este opiul. Deci, dacă nu vindecă, măcar nu te doare… Era pentru toate: ciumă, holeră, pentru toate incurabilele.
De la argila simplă la pietre nestemate şi la orice îţi imaginezi.

Aceste ciudăţenii se foloseau în farmacie până pe secol 18, la noi 19, până când începe partea de sinteză a substanţelor şi de chimie şi farmacie aşa cum o ştim astăzi.

Cu cât te întorci mai mult în timp, cu atât erau mai scumpe. La început, farmaciştii erau un fel de breslaşi şi nu aveau regulamente, vindeau ce voiau, cu cât voiau, depindea doar să convingă lumea. În Transilvania, în epoca barocă şi imperiul austriac începe reglementarea, îi obligă să meargă să facă studii, le stabileşte preţurile, le verifică calitatea ingredientelor. Erau în general scumpe, unele eru contra greutăţii lor în aur”, punctează muzeograful clujean.

Elixirul dragostei

La loc de cinste în Muzeul Farmaciei, dar şi în preferinţele înaintaşilor, mai ales ale celor cu mai mare dare de mână se afla şi aşa-numitul Elixir al dragostei.

Elixirul dragostei e afrodiziac. Era mai degrabă ca un cadou deosebit, care de fapt e un vin fiert şi condimentat cu scorţişoră, cuişoare, cardamol, nucşoară, piper, coajă de portocală şi zahăr sau miere, dar se vindea în aceste sticulţe produse în Transilvania, la glăjăriile locale, emailate, pictate manual, cu porumbei, cu inimioare, cupluri, iar în spate cu inscripţii. Era un cadou deosebit, putea să fie la ocazii romantice, dar şi la aniversări sau orice alte ocazii”, explică Ana Maria Gruia.

În Muzeul Farmaciei din Cluj-Napoca sunt peste 7.000 de bunuri legate de istoria farmaciei și peste 200 de piese de aparatură medicală veche, iar peste un sfert dintre recipiente păstrează conţinutul vechi.