LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Un vis cu Sfântul Martin

În 1437, Episcopului romano-catolic de Alba, Gheorghe Lepeş, i s-a părut că venise vremea să mărească taxele bisericești. Într-o noapte îi apăruse în vis Sfântul Martin, cel care și-a dăruit straiele celor săraci, și, apropiindu-se de Sfinția Sa, i-a spus cu un glas duios, privindu-l direct în ochi: „– Dă și tu!”

Sărmanul Lepeș s-a trezit buimac. Încă mai simțea ochii limpezi ai sfântului sfredelindu-l cu privirea. Să dea! Dar de unde să dea?! Parcă el n-ar fi vrut să dea mai mult?

Lui nu-i trecuse prin minte, înaintea multor altora, să construiască mai multe biserici, să le înzestreze cu cât mai multe odoare, ca pe niște mirese care îi aparțineau Domnului și erau, zi și noapte, adăpostul sărmanilor, la bine și la rău, loc de consolare și de găsire a salvării sufletelor? Numai că… de unde? Cum să procure Sfânta Biserică banii de care era nevoie?

Ca întotdeauna până atunci, bietul episcop s-a prăbușit la podea în paraclisul său și a început să caute lumina în rugăciune. S-a rugat o oră, s-a rugat două, iar spre dimineață în mintea lui parcă s-a tras o draperie și lucrurile au început să se vadă mai bine…

Biserica nu era el și nici zidurile de piatră și de lemn ale clădirilor unde slujeau preoții sub semnul crucii. Biserica erau chiar oamenii. Ei aveau nevoi, dar tot ei aveau și o brumă de avuție, cât de mică… Erau bogați și săraci, mai puțin bogați și mai puțin săraci… Erau oameni de toate felurile, turma Domnului era pestriță rău… Dar cine era atât de sărac încât să nu poată da și altuia mai sărman decât el?

Moneda cea nouă

… După ce a convocat întrunirea preoților din dieceza transilvană aflați sub autoritatea lui, măria sa episcopul de Alba a pus pecetea pe hrisovul unde diacul episcopal înscrisese hotărârea tuturor celor în sutană care i se alăturaseră. Nu era vorba să pretindă pe seama crucii mai mulți bani, asta ar fi fost o înțelegere greșită a gândului înțelept al preînalților. Era suficient mult mai puțin de atât: să li se ceară bunilor credincioși păstoriți să plătească în moneda cea nouă, de curând bătută de maiestatea sa regele.

… La ceva vreme după cererea decimei adunate în folosul Bisericii numai și numai în moneda cea nouă, mai rară și deci mai scumpă decât cea dinainte, în fața ierarhului catolic s-a înfățișat o mână de oameni veniți la el cu căciulile în mână, care i s-au așezat în genunchi.

– Mărite episcop – a zis unul cu chip fioros, despre care a aflat pe loc că e Ioan Românul și că vine din satul Florești, din ținutul Clujului. – A plăti ce ne cere biserica acum nu e cu putință. Nu e spre binele oamenilor dacă ușurarea inimii înseamnă împovărarea vieții, a trupului. Scapă-ne de năpastă!

– Fiule, nu lăsa Diavolul să vorbească în numele tău! Ceea ce dai Sfintei Biserici Apostolice, tot la tine se întoarce pe altă cale.

Răscoala de la Bobâlna

Degeaba i-au sărit și alte voci într-ajutor, câutând să îi explice măritului episcop amarul și grija lor. Delegația de țărani s-a întors în cele din urmă cum a venit. Și peste câteva zile, flacăra unei răscoale s-a aprins în satul Bobâlna și a ars neîntrerupt o vreme, prinzând în arșița ei și castele nobiliare, sfărâmând oști ale magnaților și umilindu-l pe episcopul îmbrăcat acum în armură și cu spada cea tăioasă în mână.

„– Dă și tu!” ajunsese acum, în mintea lui Lepes, un îndemn ostășesc. Sfântul Martin îl făcea acum să rotească spada pe deasupra capului, crestând de țeastă pe răsculații care se țineau prea aproape de el… Întortocheate sunt căile Domnului…