LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Un poem pentru Apollo

Adrian Wolphard (1491 – 1544), filolog umanist și poet născut într-o familie de sași transilvăneni, a studiat filosofia, teologia și medicina la Universitatea din Viena. El a aparținut, ca și István Taurinus (Ștefan Stieröchsel, 1485 – 1519), generației care și-a dobândit cultura umanistă sub îndrumarea universitarului vienez Joachimus Vadianus (1484 – 1551).

Pe când se afla în reședința imperială de pe Dunăre și avea numai douăzeci și unu de ani i-a dedicat împăratului Maximilian un elogiu publicat sub titlul de Panegyris Ad invictissimum Caesarem Maximilianum. Semper Augustum (Viena, 1512).

Ulterior, s-a întors la Cluj, unde s-a alăturat cercului lui Ferenc Várdai (1474 – 1524), episcopul Transilvaniei. El a trimis eclogele sale și textul scris în hexametri pe tema războiului țărănesc al lui Gheorghe Doja la maestrul său, Vadianus, pentru critici. Din păcate însă, întreagă această producție poetică s-a pierdut.

Câțiva ani mai târziu, în 1516-1517, a ajuns canonic la Alba Regală și paroh al Saxoniei. Pasiunea lui pentru studiu și, fără îndoială, și ambiția de a obține un loc mai reprezentativ pe scara socială a timpului l-au mânat către universitățile italiene. Între 1521 – 1523 a studiat dreptul la Bologna unde a și devenit doctor în drept. Anii de formație în Italia l-au marcat profund și pentru totdeauna.

Paroh la Cluj

S-a stabilit ca paroh la Cluj. Aici a fost predecesorul direct al lui Gáspár Heltai, care se referă la el cu numele maghiarizat de Adorján Enyedi (Adrian Aiudeanul).

Casa lui din Cluj a fost de aceea construită cu maeștri aduși din Italia. Până astăzi ea este considerată cel mai important monument renascentist din oraș. Wolphard a fost un mare iubitor de carte și pasionat de artă.

A făcut demersuri pentru a sluji cultul literar al lui Janus Pannonius care i-au asigurat un îndelungat renume postum.

Legenda spune că, într-una din zilele frământate de după ridicarea la luptă a secuilor și a celorlalți oșteni adunați pentru cruciada împotriva turcilor în tabăra de la Buda, când secuiul Gheorghe Doja a întors armele împotriva magnaților țării, pe când vești tot mai înspăimântătoare veneau cu fiecare ștafetă în goana cailor înspumați, după slujba ținută în biserica cetății de la poalele Feleacului, Adrian Wolphard a ieșit pe poarta templului.

Semn divin

Dintr-o dată sulițele unei lumini de aur i s-au înfipt direct în ochi, orbindu-l o clipă și făcându-l să-și șteargă lacrimile țâșnite spontan. Niciodată soarele nu îl orbise în acest fel.

Când a putut privi din nou împrejur, în față i s-a înfățișat lucrarea Domnului așa cum nu ar fi crezut că o va putea vedea vreodată. Dincolo de turnurile și porțile ce încununau zidul cetății Cluj ca o diademă de piatră, conferindu-i tărie, se înălțau dealurile cu pomi și iarbă sub o lumină caldă, ca a perelor coapte, dar având și ceva din dulceața mierii.

Și iarba, frunzele tremurau vag, unduirea lor strălucind în soare ca un teritoriu paradisiac.

Peisajul acela tihnit dintr-o lume supusă neliniștilor, care aștepta de la o zi la alta să fie prădată, siluită, trecută prin sânge de răsculații dezlănțuiți sau de banderiile nobiliare asmuțite pe urmele lor, i s-a părut a fi un neîndoielnic semn divin.

Cine să facă soarele să strălucească astfel pe deasupra Clujului, binecuvântându-l? Numai Atotputernicul…

Poemul lui Apollo

Dar Wolphard avea o pudoare. El nu își îngăduia să aducă numele lui Dumnezeu în clipă, dincolo de nemurirea și măreția sa veșnică.

Așa că, prins de un elan interior nestăvilit, tânjind și după însorita Italie despre care atâtea auzise și către care visa să se îndrepte, spre a-și duce mai departe știința de carte, a luat pana, odată ajuns în casa parohială, și a așternut un poem, dedicându-l lui Apollo.

Moda umanistă îl obliga să deghizeze realitățile imediate în straiele mult admiratei antichități eline, iar Apollo, zeul luminii și patron al artelor, nu era, în acest caz, decât instrumentul privilegiat al Demiurgului creștin în care credea cu toată tăria.

Așa s-a născut ilustrul poem dedicat lui Apollo.

Dic mihi Castalidum dux optime, Phoebe, Sororum,

Est ubi, qua mulces numina, dia chelys?

Saepe sono cuius rapidus stetit amnis, et altis

Montibus obstupuere ferae.

Dic, rogo, nec causam libeat celasse, quid haeres?

Moestus et in nigram lumina figis humum?

Adrian Wolphard a rămas astfel în istoria literelor umaniste ca poet al zeului luminii și al artelor, simbol al încrederii în viață și în adevăr.