LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Petru Dumitriu la Cluj

Către finalul anilor 1950, un conflict din ce în ce mai ascuțit cu Mihai Beniuc tartorul stalinist al Uniunii Scriitorilor și beneficiar al protecției politice, pe atunci, a lui Chivu Stoica, l-a împins pe prozatorul Petru Dumitriu, anterior om de nădejde al regimului, într-o poziție tot mai marginală, luându-i-se funcțiile și beneficiile financiare substanțiale de până atunci.

Pe durata primului stalinism românesc – socotind că înăsprirea radicală a vieții în ultima parte a „domniei” lui Nicolae Ceaușescu reprezintă, cum cred unii istorici, „al doilea stalinism românesc” – Petru Dumitriu a fost publicat în tiraje enorme, a primit cele mai prestigioase premii literare, a condus o mare editură cu acoperire națională, făcând parte dintre răsfățații regimului și ducând o viață de huzur.

Acum însă, bătăliile ascunse de privirile muritorilor de rând între mai-marii Partidului Comunist, precum și schimbarea unora dintre centrele de putere, dinamică socială și politică despre care a scris mai târziu el însuși în romanul Ne întâlnim la Judecata de Apoi, l-au adus pe talentatul romancier „roșu” într-o situație mult defavorabilă celei dinainte.

Cum a ajuns la Cluj

De aceea, romancierul faimos nu doar pentru rușinoasa carte despre Canalul Dunăre-Marea Neagră (Drum fără pulbere), ci și ca autor al capodoperei Cronică de familie, a preferat să părăsească Bucureștiul și să se retragă în orașul natal al celei de a doua sa soții, Irina Medrea.

Așa a ajuns cuplul cel faimos în lumea mondenă a vremii la Cluj. Răzbunarea plănuită de autor nu s-a lăsat însă așteptată.

El a proiectat o vastă comedie umană, un roman de romane, intitulat Colecția de biografii, autobiografii şi memorii contemporane, unde lumea socialismului real românesc urma să fie pusă în contrast cu realitatea națională interbelică.

Scriitorul, în amintirile lui D.R Popescu și Constantin Cubleșan

Peste ani, prozatorul D.R. Popescu își amintește cu admirație anul 1959, când Petru Dumitriu publicase la Cluj, la Steaua lui A.E. Baconsky, prietenul lui, pagini din Colecţia de biografii, autobiografii şi memorii contemporane:

„… scria câte 35 de pagini pe zi, şedea chiar la Cluj vara, la soacra lui. Nu trebuia să se uite în urmă, nu pierdea personajele pe drum, era perfect”.

Scriitorul Constantin Cubleșan evocă și el o întâmplare hazlie din finalul lui 1959: „În zilele cât a stat prin Cluj a fost și în preajma redactorilor (a unora) de la Tribuna.

Nu urca în redacție ci intra la Continental, unde se întâlnea cu cei câțiva apropiați, la un pahar de coniac sau whisky, nu știu exact. Între aceștia și Nicolae Mărgeanu, pe care îl știa de la București și pe care îl cultiva cu plăcere pentru că știa o mulțime de bârfe din lumea scriitoricească, pe care le povestea cu haz, Petru Dumitriu amânzându-se, firește.

Așa se face că într-o zi i-a solicitat un interviu pentru revistă. «– Măi Nae, i-ar fi zis, acum nu pot să-ți dau niciun interviu, că tot n-o să-l publici degrabă». «– Nu mă cunoști? s-a îmbățoșat Mărgeanu.

Îl public chiar în numărul de sub tipar». «– Ei, vezi. Tocmai asta nu se poate. Dar îți promit că la întoarcere (Pleca într-o documentare în Germania. Asta se știa oficial), primul căruia îi voi acorda vreun interviu, vei fu tu». «– Parol?» «– Parol!»”.

Evadare în vest cu manuscrise, un tablou și o pungă cu aur ascunse în mașină

Și, într-adevăr, în ianuarie 1960, scriitorul și soția lui primeau încuviințarea oficială pentru o vizită de documentare la Praga și în Berlinul „democrat”.

Cu un an înainte de construirea Zidului Berlinului, cei doi au evadat în Vest, la volanul unei maşini împrumutate de la Chivu Stoica. În perinile mașinii lor erau ascunse mai multe manuscrise, un tablou și o pungă cu aur.

Ancheta oficială a debutat cu percheziții la domiciliul scriitorului, care, coroborate cu acțiunile informative din perioada următoare, au dus iute la concluzia că fuga fusese premeditată pas cu pas, căci toate bunurile de valoare ale familiei scriitorului fuseseră vândute sau înstrăinate pe la rude sau cunoștințe.

Acasă la Petru Dumitriu rămăseseră doar mobilierul și alte lucruri voluminoase, a căror evacuare ar fi stârnit suspiciunea vecinilor. Banii obținuți au fost rezervați pentru viața în libertate, pentru rude și mai ales pentru întreținerea copilului soților Dumitriu, fiica Irina Ileana Dumitriu, lăsată în țară.

Peste ani stăruie întrebarea: să fi venit Petru Dumitriu la Cluj doar pentru a scăpa de atmosfera „otrăvită” a Bucureștiului nomenklaturii comuniste, să o fi făcut fiindcă de aici era mai simplu să își premediteze refugiul definitiv în Occident sau fiindcă aerul orașului transilvan, atmosfera și prieteniile lui de aici îi ofereau ambianța necesară scrierii celui mai ambițios roman al său?

Foto: banatulazi.ro