LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Legea lui Gelu Românul

Astăzi istoricii tind să creadă că reședința întărită a voievodului Gelu ar fi putut exista pe locul colinei unde a fost ridicată mai târziu mănăstirea romano-catolică din Cluj-Mănăștur (zona Calvaria), sau în zona dintre cartierul Gheorgheni al aceluiași oraș și dealul Feleacului, de nu cumva chiar în centrul Clujului, în zona castrului roman din zona Pieţei Muzeului.

Se mai crede că ar fi putut fi și la Gilău, numele localității părând derivat de la însuși numele voievodului (de nu cumva este desemnarea așezării de unde conducea un lider militar al vechilor maghiari, un Gyula, cum tot de la un asemenea șef și-a tras numele medieval maghiar și Alba Iulia (Gyulafehérvár).

De fapt, în acele timpuri, când o țară cum era cea a lui Gelu nu avea o întindere cine știe cât de mare, conducătorul ei se muta dintr-o așezare într-alta, fără a avea o capitală propriu-zisă.

Acest lucru se făcea din nevoile concrete ale guvernării, mai ales pentru a împărți dreptate în cazul litigiilor dintre supuși.

Acestea se judecau mai ales la umbra câte unui copac falnic din raza localității, tot așa cum în destule locuri unde oamenii nu aveau destule resurse pentru a ridica biserici, fie și de lemn, preoții țineau slujbele în câte o poiană, adunându-i pe credincioși împrejur.

Preot în fața voievodului

Într-o duminică de sărbătoare în fața scaunului voievodului s-a înfățișat un preot care, închinându-se după cuviință, împreună cu cei doi copii care îl însoțeau, sprijinindu-se în toiagul lui noduros, dar acoperit cu modele făcute din cuțit, îi zise:

– Mărite Gelu, în satele, târgurile și cetățile tale trăiesc și slavi, și români.

– Așa este – încuviință Gelu, privindu-l cu băgare de seamă, vrând să vadă spre ce bate bătrânul.

Tot la fel îl priveau și căpeteniile celelalte adunate în jurul jilțului voievodal așezat sub un fag înalt și rămuros.

– Unii au anumite obiceiuri din străbuni, alții altele, ale părinților și moșilor lor.

– Ce e drept! – fu de acord stăpânul țării.

– Și cu toate astea, tu ești cel care le împarte dreptatea, fiecăruia după obiceiul lui moștenit.

– Așa socotesc că e bine.

– O fi, mărite, dar oricât de diferite ar fi legea bătrânească a românilor de cea a slavilor, tot tu le împarți dreptatea, după socoteala și judecata ta.

– Cum altfel? – recunoscu Gelu.

Obiceiuri sfinte

– Și atunci nu ar fi mai bine și mai chibzuit să existe aceleași obiceiuri și pentru slavii și pentru românii de sub autoritatea ta?

– Acest lucru nu pare cu putință – răspunse Gelu. – Obiceiurile fiecărui neam sunt sfinte, cum le-am primit așa se cuvine să le respectăm și să le transmitem mai departe.

– Nu zic nu. Dar poate că a le aduce, ca pe niște spice, în aceeași mână, nu ar fi cu neputință, dacă asta ai vrea, mărite Gelu.

– Și cum s-ar putea face așa ceva?

– Fă-le biserică și adu-i împreună la rugăciune în fiecare sfântă zi de duminică. Oi sluji eu pentru tine la altar, în cinstea Domnului nostru Isus Hristos, cum am fost menit de Preafericitul Părinte Patriarh de la Constantinopol…

Încă de a doua zi Gelu dădu poruncă să înceapă ridicarea primei biserici din trunchiuri de copac în inima așezării lui principale. Și de atunci slavii și românii lui Gelu începură să asculte predicile însuflețite ale bătrânului ierarh în fiecare duminică.