LEGENDELE CLUJULUI cu Ovidiu Pecican: Constantin Daicoviciu și cofetăria ”verde”

În unicul său roman, apărut postum, pe care criticul Mircea Zaciu l-a numit Luntrea lui Caron, dar căruia autorul însuși i-a spus mereu Robie pământească, robie cerească, Lucian Blaga îl evocă pe istoricul și arheologul Constantin Daicoviciu (1898 – 1973) aproape ca pe un șaman.

El este înfățișat cu prilejul unei excursii în Munții Orăștiei, la cetățile dacice, la care protagonistul romanului – scriitorul Creangă – este invitat de către alter ego-ul viitorului rector al universității clujene, pe nume Daicu.

Aerul șamanic al arheologului nu provine din comportamentul vădit în secvențele romanului. El are de a face cu certitudinea personajului că vizita la ruinele dacice este obligatorie și că are rolul unei inițieri. Totodată, se datorează și modului informat și convins în care Daicu vorbește despre enigmaticii înaintași dacici.

Ocupația sovietică

Rezultatul este că pentru protagonistul poet din Luntrea lui Caron, excursia respectivă joacă rolul unei revigorări esențiale, al unei redescoperiri a celor mai vechi rădăcini, a regăsirii obârșiilor. Faptul este unul fundamental în ordinea biografiei lui, într-un moment istoric – anii 1950, perioada exceselor totalitare ale stalinismului – când România gemea sub ocupația armatei sovietice și sub o guvernare intens și masiv supravegheată de Moscova comunistă prin emisarii ei.

În ce-l privește pe Constantin Daicoviciu, cărturarul a fost o figură de mare complexitate care a dominat cu statura sa Clujul postbelic. Documente mai recent publicate îl dezvăluie ca pe unul dintre intelectualii obedienți și chiar zeloși în a-i sluji pe noii stăpâni ai României. Amintirile multor universitari contemporani, de la Mircea Zaciu însuși până la istoricul Pompiliu Teodor și arheologul Mihai Bărbulescu fac însă referiri la el ca la un apărător al faimei și altitudinii almei mater napocesce.

Cofetăria ”Verde”

Un lucru este sigur. Constantin Daicoviciu a amprentat istoria orașului atât din punct de vedere științific, cât și ca lider puternic al vieții universitare de pe Someș și reprezentant în zonă al puterii comuniste. Omul era un realist cu mare poftă de viață, care putea avea aerul unui cinic. În această calitate este adeseori amintit ca autor al butadei despre… tomată. „Și roșia a fost la început a fost verde”, spunea el – se zice – când i se făcea aluzie la trecutul său legionar (anterior adeziunii la comunism).

Pe când eram student, în anii 1980, și când deja statuia savantului din Piața Muzeului era pe locul ei, mai mergeam uneori la cofetăria „verde” de pe strada Moților unde mobilierul și organizarea spațiului rămăseseră neschimbate de decenii. Acolo mi se arăta unde îi plăcea fostului rector să stea, în desele lui popasuri la localul cu aspect interbelic unde îl atrăgea, mai mult decât amarul unei cafele bine făcute, șefa de unitate de care, se sublinia, bătrânul rector era îndrăgostit.

O fi sau nu o legendă? Dacă este, atunci cu certitudine este una romantică, menită să acrediteze ideea că nici vârsta, nici poziția socială nu dau înapoi în fața iubirii. Mai sigur este însă că în viața universitarilor clujeni, Constantin Daicoviciu poate fi socotit, din anumite puncte de vedere, o prezență legendară.