Connect with us

ACTUALITATE

Jurnalul lui Tavi (10)/ Am devenit călăii unor oameni pe care nu aveam voie de la Dumnezeu să-i judecăm

Publicat


Revad, dimineata pe un canal tv fragmente din conferinta de presa a dlui Orban. O mare de vorbe care nu spun mai nimic. Intotdeauna m-au fascinat oamenii care in public reusesc, cu aceleasi 120 de cuvinte timp de mai bine de o ora sa nu spuna nimic; sa nu raspunda la nici o intrebare, concret. Nu stiu cum te poti simti ca prim ministru al unei tari, sa vorbesti ocolind subiectele, sa vorbesti, ca o masina de vorbit stricata, fara sens, fara nici o picatura de emotie.

Ce faci, ca om, dupa o astfel de conferinta de presa, in care n-ai spus nimic, in care, ca norocul, si intrebarile proaste, dezlanate si vagi, te-au ajutat sa bati pasul pe loc, inseland o buna parte din poporul care astepta, ca prostii, ceva de la tine. Il urmaresc fascinat si cand e filmat, la inceputul sedintelor de Guvern; are loc acolo, intr-o artificialitate si intr-un scenariu gandit si jucat prost, un teatru meschin. Se face „ordinea de zi”, vezi Doamne, fiecare ministru spune ce are de spus in legatura cu „temele” sedintei. Dl Orban, cu privirea pierduta, de parca chiar ar gandi, converseaza cu fiecare, la tema, sa arate lumii ca stie despre ce e vorba; apoi multumeste presei, semn ca ce se va discuta de aici incolo, nu va mai fi public.

Exista, cu siguranta in vietile tuturor oamenilor „cuminti” din Romania, ceva ireal, inefabil, care ii face sa reziste in fata acestui teatru de prost gust pe care il vad la tv, zilnic. Exista ceva care ii face sa reziste, sa mearga inainte, chiar daca stiu ca sunt mintiti, cu nerusinare. Dar candva, intr-o zi, cu totii vor trebui sa paraseasca aceasta pozitie si sa opinieze. Sa aleaga, cumva, pentru ei si pentru copiii lor. Pe zi ce trece totul se degradeaza; cu sau fara Coronavirus se vede intr-o imagine uriasa falimentul clasei politice, si, ce e si mai trist, falimentul democratiei romanesti. E o toropeala placuta, sa traiesti intr-un ireal proteguitor si sa nu vrei, sa nu poti sa alegi; sau, mai precis, sa nu ai de unde sa alegi.

Sunt zile care te coplesesc, cum a fost aceea de ieri, prin substanta lor densa: e deajuns un telefon, un dialog cu un om care, ca si tine, cauta explicatii, traieste, adica. La telefon, indelung cu Serban Marinescu, acest regizor de geniu, despre „cum a fost posibil” si cum e posibil asa ceva… Despre ingenuncherea voluntara, despre acea demnitate care nu se mai poate trai, ca forma de exprimare sufleteasca in Romania. Un minut la telefon cu un om minunat ca Serban este echivalentul aparitiei unei mici luminite, intr-un tunel mult prea lung pentru rabdarea si viata unui om. Echivalentul unor continue minuni, ale revelatiei linistitoare ca mai sunt constiinte in tara asta. Imi incep dimineata rememorand discutia cu el, de aseara, fapt care imi da o buna dispozitie curioasa; cafea cu amintiri, – de ieri si de azi- iata o posibila modalitate de a incepe o zi.

Ieri a fost ziua bucuriilor telefonate: o portie de buna dispozitie, pe care incerc sa o prelungesc si azi a venit tot prin telefon, de la Nicusor Nastase, cu care am ras cateva minute bune evocand „lingusirea” atat de caracteristica politicianului roman de azi. Se tot vorbeste despre oamenii din preajma lui Ceausescu, cum ca ar fi fost etalonul lingusirii, ori asta nu e adevarat. Din partea lor era mai mult o abtinere programatica de a contrazice „linia oficiala”, decat de lingusi si a aproba orice zicea seful. Se tacea mult, pe timpul impuscatului. Se fereau sa se exprime impotriva, dar nici nu se grabeau sa legitimeze prostia. Cei mai inteligenti foloseau chiar linia oficiala interpretand-o si dandu-i sensuri nebanuite, care sa justifice atatea „deraieri” de la linia ideologica, altfel spus, reparau ce se putea repara… Dar nu mai putem face comparatii. Nu mai are sens. Penibilul a devenit atat de grosier si atat de nonsalant exprimat in public, incat chiar nu mai conteaza.

E o placere sa vorbesti detasat cu Nicusor: te poarta printre amintiri reale, cinstite, dintr-o lume pe care ne-am grabit s-o condamnam fara s-o studiem in amanunt. O lume cu dramele, greselile si prostiile ei. Cu tragedii, cu destine de oameni pe care nu i-am cunoscut si nu-i vom cunoaste si in legatura cu care n-am facut niciodata efortul de a-i analiza fara patima. E una din cele mai mizerabile tare aduse prezentului continuu pe care il traim, obligati de politicienii fara idei: aceea de a imparti lumea in buni si rai si de a judeca la repezeala, cand e vorba de oameni… Am crezut ca vom scapa de aceasta schimonosire sufleteasca prin care Lumea a trecut dureros de multe ori: n-a fost sa fie asa. Am devenit calaii unor oameni pe care nu aveam voie de la Dumnezeu sa-i judecam. L-am abandonat pe Dumnezeu, ne-am abandonat tot ce era mai bun in noi, ca sa devenim judecatori strambi. Judecatori care primesc verdictele in plic, sau ne sunt sugerate prin latratorii publici, unelte mizerabile cu care s au distrus vieti.

*

Mi-ar placea un film despre ce traim azi, facut de Seban Marinescu… El are puterea sa „taie” chipuri, sa aseze caramizi de imagine, care sa explice profunzimile, tuturor celor care n-au avut puterea sau nu au avut voie sa inteleaga mizeria in care traim. Pentru ca este un om care isi pastreaza lumina in orice context si cu ea lumineaza sufletele. Sa creezi cu lumina personaje si situatii gri este, orice s-ar spune, o trasatura de geniu. Parca zice: uitati-va la ei, dar nu-i judecati, sunt rai, lacomi, mizerabili, dar nu-i judecati voi. Uitati-va intai in oglinda si luati aminte. Nu e vindicativ, isi iubeste personajele, gasind chiar si numai un simplu gest cald la fiecare monstru. Sunt si ei aici, sunt si ei oameni. Dezumanizarea pe care o vede este, parca atenuanta, palida, patrunsa de intelegere, dar nu de acceptare. Nu-si ucide cu sange rece nici un personaj negativ. Construieste personajul incercand sa inteleaga ce se ascunde in spatele caderii lui in neantul abrutizarii. Si prin asta, filmele lui stralucesc, atinse de pana geniului. Fiindca filmele lui sunt pagini din cea mai buna memorie. Aceea care cantareste si arata, nu cea care judeca semenii cazuti. Fiindca si caderea morala sau etica a unui om e de pastrat in memorie, fiindca un om, mai multi oameni cazuti, distrusi pana la urma de opacitatea unei societati in prea mare graba, care se indreapta spre nicaieri, este o drama uluitoare, de un tragism pe care prea putini pot sa-l inteleaga; abrutizarea este si in cel care nu vrea sau nu poate sa inteleaga caderea, multumindu se doar sa judece si sa condamne.

Un film este, orice s-ar spune, si memorie, iar asta mi se pare important. Sa poti stoca memorie, acum cand cartile care se scriu nu se mai preocupa de sufletul Omului, ci mai ales de ele insele ca obiect, ca valoare de piata, asta mi se pare esential. Imi pare nespus de rau ca nu ma pricep si nu ma tin curelele sa scriu scenarii. d’Annunzio scria inca de la inceputul secolului trecut scenariul pentru „Cabiria”, atunci, cand putini luau in serios scenaristica. E un moment in care spectatorul obisnuit consuma filme americane de trei lei si citeste „best seller”-uri cam de acelasi pret… La Sibiu, in tineretea mea, era bataie pe un abonament la Cinemateca de pe strada „Tribunei” si un moment important al zilei de vineri, seara, cand Ecaterina Oproiu prezenta marile filme ale Lumii, la „Telecinemateca”. Pentru lumea in care traim conteaza foarte putin, insa, prima scoala de film din lume, a lui Eisenstein, se dorea a fi echivalenta cu orice alta scoala de arta sau arhitectura.

Daca filmele care fac sali pline azi sunt mai mult divertisment decat arta, asta se intampla, probabil, fiindca oamenii s-au dezobisnuit sa aiba memorie; si, mai rau, s-au dezobisnuit sa uzeze de memore ca de un instrument al autocunoasterii, in primul rand, si apoi, in al doilea, de memorie ca instrument de descifrare a realitatii. Totul se desfasoara in viata noastra intr-un ritm de o viteza uluitoare, ceea ce ne face, practic sa uitam. Umberto Eco semnaleaza ca accelerarea vietii duce la stergerea memoriei, si o caracterizeaza ca una din cele mai dramatice probleme ale civilizatiei umane. Stergerea memoriei prin incarcarea ei via internet cu tot felul de gunoaie, cred, este ceea ce pur si simplu, prosteste. Ce ma face sa am o unda de pozitivitate in dupa amiaza asta este ca in momentul cand tot acest mizerabil internet, cu tot cu retelele de asa zisa socializare nu vor mai exista (sper din toata inima sa se intample asta, chiar daca eu n-o sa mai fiu pe aici sa ma bucur!), cartile si filmele vor rezista. Stocate intr-un fel sau altul, vom putea citi in biblioteci, chiar la lumina lumanarii si vom redescoperi, poate cinematecile, si marile filme, marea „memorie” artistica a Lumilor dinainte de noi. Va fi un urias pas inainte, fiindca ne vom descotorosi de „gunoaiele” asa zis culturale, redescoperind, in fapt, memoria lucrurilor importante ale vietii si ale sufletului. S-a intamplat ca ultimul film pe care l-am vazut inainte de schimbarea din 1989 sa fie „Principiul dominoului”, cu Gene Hackmann, intr-o sala aproape pustie si fara caldura. Vazusem si Conversatia, si Filiera. Filmele lui imi dadeau o stare de imponderabilitate, un fel de confirmare surda, muta, ca noi, oamenii nu vom putea rezista decat izolandu-ne si protejandu-ne departe de angrenajeje abominabile izvorate din dorinta de putere si bani. Se derula, parca, in fata ochilor mei un proces verbal despre mizeria umana a politicii, a posesiunii si a stapanirii celuilalt.

S a intamplat ca sa vad Salzburgul pentru prima data acum aproape 15 ani, intr-o calatorie de sfarsit de an, cu bani numarati, ca orice roman. Primul afis care mi-a sarit in ochi, pe unul din portalurile masive de piatra ale restaurantului „Till Eulenspiegel” a fost acela al cinematecii salzburgheze. Ei nu renuntasera la aceasta institutie. Neavand o generatie de „mizerabilisti”, care sa produca filme, austriacul se multumea, iata, cu ce i se lasase mostenire: in ziua cand am ajuns eu acolo, cinemateca din Salzburg prezenta un portret Hackmann. Am revazut trei din filmele marelui actor, cu senzatia ca nu le pot pierde, si ca in acel moment inchideam un cerc. „Principiul dominoului” sub Ceausescu, intr-o Romanie inghetata, in noiembrie 89, si „Conversatia”, aici, intr-o lume aparent libera si colorata. In fapt, unul si acelasi mesaj, facandu-mi, prin resuscitarea memoriei, legatura intre doua lumi…

*

Imi amintesc: Salzburgul ma fascinase inca dinainte de 89, din povestile lui Mircea Ivanescu. Nici el nu fusese acolo vreodata, insa unul din scriitorii pe care ii iubea mult, era Georg Trakl, salsburghez autentic; cand am ajuns in fata casei lui, aflata chiar pe pietonala care traverseaza centrul era spre seara, iar casa in care s-a nascut Mozart, unde se inghesuiau zeci de straini cu aparatele de fotografiat pregatite, aproape ca nu mi-a atras atentia. Mergeam agale, printre oameni, in aglomeratia tipica dinainte de Craciun: de o parte si de alta magazine frumos luminate, cu vitrinele stralucitoare pareau desprinse dintr-un basm cu regine si cavaleri, ma anesteziau cu fiecare metru parcurs. Deodata, in stanga, pe peretele mohorat o placa de metal, care poate trece usor neobservata mi-a atras atentia ca ma aflam chiar in fata casei in care acest fiu de comerciant, la masa lui de lucru a schimbat din temelii poezia germana moderna. Era tarziu s-o vizitez, nici nu cred ca mi-am dorit asta. Incercam, mai degraba sa implinesc cumva un vis al lui Mircea Ivanescu, care nu ajunsese in acest loc; voiam doar sa stiu ca merg pe acelasi trotuar pe care trecea in fiecare zi Trakl, chiar si in ziua cand ajuns acasa de la celebra cafenea unde petrecea o buna parte din zi, avea sa scrie ca „Numai celui ce isi dispretuieste fericirea ii va fi data cunoasterea.”.

Din fata casei poetului m-am intors, trecand pe langa un frumos magazin „Mont Blanc” in care lumea cumpara minunate unelte de scris; ma cuprinsese un tremurat usor, imi era frig. Cativa zeci de pasi pe o straduta luminata a giorno, printre chipuri vesele ale oamenilor din toata lumea, care asteptau marea sarbatoare a Craciunului in acel oras, rataciti prin magazine, si-am ajuns in fata celebrei cafenele „Tomaselli”, unde Trakl obisnuia sa se „piarda” in fata aromei de cafea si a fumului de tutun. Cafeneaua baroca, care functiona inca din anii 1400, cu doua etaje era aproape plina. Ciudat, nu erau prea multi tineri: oameni intre doua varste, citind ziarele prinse intre doua baghete de lemn cu maner si carlig, ziare din toata lumea, de la El Pais pana la die Welt si de la Corriere de la Sera la Le Monde. Figuri serioase, impunatoare, femei la varsta a doua, cu inele grele pe degete si blănuri lungi de Chinchilla, barbati cu haine fine cusute pretios la croitoria casei „Habsburg”, fumatori de pipa si cigar, cu totii petreceau un timp al linistii si al micii placeri oferite de cafeaua cu arome de chocolata sau ale unei prajituri somptuoase, oferite de chelneritele care se plimbau printre mese multiplicandu-se in oglinzile vechi, lasand delicat pe mesele clientilor prajituri sofisticate, atunci scoase din mainile chocolatierilor din spatele usilor batante.

Nu stiam care a fost masa preferata a poetului, dar m-am gandit ca poate fi cea din partea stanga a intrarii, la parter, lipita de geamul prin care puteai vedea piata si furnicarul de oameni. In fiecare din cele trei zile, la ore diferite am stat la acea masa, „a lui Trakl” de la Tomaselli si am cautat sa-mi iau in suflet toata atmosfera aceea de cafenea austriaca, toate chipurile localnicilor, sa intru in automatismul poetului salzburghez, sa strabat cei cateva sute de metri de la casa memoriala pana la cafenea, dupa chiar obiceiul sau, al omului si poetului de geniu, care a trecut voit prin toate fericirile lui fara sa se opreasca, coborand voluntar spre un infern pe care il anticipase.

*

„10 AMR”!, imi scrie Bogdan Comaroni, si ma trimite iarasi inspre amintiri. Ultimele zece zile de armata. Eram aproape civili, ne desparteam, paradoxal, de una din cele mai sigure perioade ale vietii. Nici prin cap nu ne trecea ca suntem in armata, fiindca armata se ocupa cu lupta, cu razboiul. Un razboi parea, atunci un fapt imposibil. Traiam acea siguranta in care nu ni se putea intampla nimic, nici bine si nici rau, o liniste imponderabila, in care traiam fiecare zi ca pe urmatoarea si atat. Ne obisnuisem sa respectam reguli, chiar daca erau idioate, ne obisnuiseram sa fim condusi de analfabeti, de oameni rai, vanitosi si decerebrati. Armata noastra nu era o scoala in care sa fi invatat sa luptam, ci mai degraba un instrument de descifrare a absurdului si o scoala in care unii invatau sa se spele pe dinti si sa se barbiereasca dimineata, iar altii sa inteleaga ca uneori prostia poate sa conduca prin ordine absurde, scurte si precise si ca de multe ori nu poti face nimic pentru restabilirea ordinii normale.

*

Ce frumoase sunt dialogurile, chiar si la telefon, cu oamenii pe care, in timp i-am luat in inima, si care si-au gasit cumva un loc pe veci in structura noastra intima; fiecare fraza, fiecare cuvant pe care il auzim de la ei este cumva o piatra care asteapta deasupra ei alta piatra, la fel ca in constructii. Constructia unui edificiu se facea altadata greu, in timp, cu multe incercari, cu ganduri spre viitor, cu revenirea la amintiri, la origini, la baza zidului; vorbeai despre o constructie, fara sa uiti cum arata campul inainte de a trasa fundatia, de a pune jaloanele. E un noroc ca avem printre noi astfel de oameni, chiar daca foarte putini. Ei sunt cei care ne ajuta sa mergem inainte, dar sa pastram vie imaginea noastra dinainte. Aici memoria ne ajuta sa nu ametim, sa ramanem cu picioarele pe pamant. Fiecare cuvant, fiecare stare pe care un astfel de om nepretuit ne-o ofera, chiar si intr-o convorbire la telefon este, pana la urma o piatra cu care sufletul nostru mai ridica un nivel la ampla constructie din care ne luam zilnic „apa vie”, fara de care nu putem trai.

Imi povesteste profesorul Banu, despre o inregistrare alb-negru pe care o urmarise inainte de a vorbi cu mine. „Caligula” pusa in scena de Maniutiu acum multi ani – exceptionala. Recursul la memorie este sau e pe cale sa devina chiar inefabilul. Vin din spate generatii ciudate, pentru care memoria va fi un „stick” si pentru care nu vor mai exista jaloane. Ce va ramane important pentru generatiile viitoare din istoria teatrului, a filmului, a literaturii?

De care dintre actorii romani imensi, care nu mai sunt, isi vor amintii tinerii de maine?  Ajungem cu vorba la Ionesco, pe care l-a cunoscut si imi povesteste despre finalul vietii lui cand picta, si cand intr-o expozitie, la Paris, acesta expusese niste admirabile aquarele in tonuri foarte intense, de rosu si albastru, ca un ultim strigat de despartire al celui care pleca, inspre Lumea care avea sa ramana…

*

Ma tot gandesc sa renunt la acest pseudo-jurnal. M-am cam plictisit de mine (am ras cu maestrul Banu pe chestiunea asta – el zicea ca, da, un timp poti sa stau doar cu tine, dar nu mult! Un timp, merge aceasta coabitare, dar daca se prelungeste, nu e bine !), si daca n-as putea scrie din amintiri, despre oamenii care de-a lungul vietii m-au format, oameni pe care ii iubesc si pe care i-am luat in mine, n-as prea avea despre ce scrie… Nu sunt foarte multi, au loc cu totii in sufletul meu, stau comod acolo, si e de ajuns un cuvant, un telefon, o intalnire pe strada, la o cafenea, ca toata lumina lor sa ma inunde, sa ma „salveze”, sa ma faca sa nu uit. Dar nu ca personajul lui Borges, Funes, din „Funes cel ce nu uita”, acel personaj care evoca, parca, chiar aceasta noua dimensiune a vietii noastre sub otravitorul aer al computerului. Un Funes care si a pierdut capacitatea de a uita, un om care ar corespunde azi acestui calculator portabil pe care il are majoritatea dintre noi asupra lui.

Noi avem cate un computer, sau computerul are in posesie cate un om? Sper sa nu mai fiu prezent pe aici in momentul in care se va da acest raspuns… „Vous etes une generation perdue”, ii spunea Gertrude Stein lui Hemingway, dar adevaratele generatii pierdute sunt acelea care n-or sa-si mai stapaneasca propriile amintiri. Noi mai avem memorie, o memorie care nu e „salvata” sau „stearsa” cu un „save” sau „delete”. Mai avem o limba, cea romaneasca, mai avem o istorie a devenirii. Dar nici limba nu mai e ceva important. Se scrie prost, se vorbeste prost si incorect, de la politicieni la jurnalisti si de la profesori la elevi. Imi povesteste George Banu cum Cioran, cu care era bun prieten i-a spus intr-o zi: „Limba materna creste ca iarba rea!” si cum, cu cat se apropia de „marea trecere”, Cioran vorbea tot mai mult romaneste. Dar pare ca acum, la noi, nici iarba rea nu mai razbate…

Diferenta intre memoria bolnavicioasa a computerului si memoria noastra afectiva este esenta trecerii noastre pe acest pamant. Din nefericire nici limba romana, nici cultura, oamenii, intamplarile care ar merita sa ramana in memorie nu mai sunt de mare importanta. Vin generatii care vorbesc si scriu o romgleza puturoasa, si care reusesc cu usurinta sa-si „selecteze” si sa-si stocheze amintirile asa cum ai executa pe computer comanda „Save as…”.

In ce ne vom transforma, noi, oamenii? Ce vom mai sti despre Peter Brook, despre Cioran, despre George Banu, despre Serban Marinescu, despre Antonioni, despre „La Dolce Vita” a lui Fellini? Dar despre Fritz Lang, de Sica, Milos Forman? Cine ne va orandui de acum inainte memoria? Se va face totul dupa comanda „Select all…”? Si cine va fi cel care va da comenzile pentru noi, cei care ne vom fi pierdut posibilitatea de a alege, asa cum am pierdut respectul fara de „Drepturile fundamentale ale Omului”? Sunt unii care intuiesc si care mai vorbesc, pe unde mai apuca, despre imensa dorinta a unora de aici, de a ne „orienta” memoria (si deci gandurile!) in directia in care doresc ei. Cine „se prinde” si spune public ca albul e alb si negrul e negru, mai devreme sau mai tarziu e indepartat din scena, daca nu cumva si arestat si compromis. Cine are timp sa verifice daca e adevarat sau nu? Nimeni nu vrea adevarul, toti se concentreaza pe salvarea personala.

„Cand statul este prea puternic, poezia tace. Cand statul cunoaste o criza profunda, (cazul Italiei dupa razboi), arta e libera sa spuna ceea ce are de spus. Neorealismul infloreste intr-o Italie aflata la pamant.”, spune Umberto Eco. Cum este, atunci, statul nostru de azi? Nu vad cum arta contemporana ar spune ce are de spus. Sau, poate, doar atata are de spus, din moment ce vedem atat de putin.

O scena povestita de Tudor Octavian petrecuta la teatru, la una din piesele lui Shakespeare: „Publicul freamata de bucurie la intrarea in scena a actorilor: ‘Uite-o pe aia care joaca in reclama cu matreata!’, ‘Ia uite-l si pe frumosul ala din reclama cu detergentii la televizor!’ In scena apare si batranul rege Lear. Sala este in extaz: ‘Mai, frate, asta nu-i ala care face reclama la ratele fara giranti? Ce bun e, dom’le, rad de el de ma stric, cand il gaseste barbatul lu’ aia in baie!”

Octavian Hoandră



Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:


CLUJUL PENTRU TOȚI - Ai o propunere pentru un Cluj mai bun? Ai o problemă în zonele în care îţi trăieşti viaţa? Semnalează-ne-o! Trimite mesajul tău pe email prin ACEST FORMULAR, Whatsapp sau pe Facebook messenger




Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Publicitate

ACTUALITATE

Dosarul de diplome false de la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) Cluj-Napoca, torpilat de judecătorii clujeni

Publicat

În toamna lui 2019, procurorii clujeni au cerut, fără succes, arestarea preventivă a cinci cadre didactice de la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) Cluj-Napoca, printre care se afla și fostul rector Marius Bojiță, sub acuzații de abuz în serviciu și instigare la fals. Vineri au fost analizate probele din dosar, iar judecătorii nu au fost încântați de modul în care au lucrat procurorii. 

Practic au fost emise 30 de diplome de participare la cursuri de formare profesională pentru farmaciști, fără ca aceștia să fi fost examinați.

Alături de Marius Bojiță mai sunt inculpate în dosar Miere Doina, Hegheș Simona Codruța, Banc Roxana și Filip Lorena.

Potrivit procurorilor, „în perioada 16.11.2016-29.11.2016, UMF Cluj-Napoca a fost organizat la disciplina Analiza medicamentului cursul de perfecţionare postuniversitară cu titlul ,,Calitatea medicamentului – Metode moderne aplicate în studii de stabilitate” cod 439 curs la care figurează ca şi participante un număr de 30 de persoane.

Concluzionând asupra faptelor numiţilor Bojița Marius şi Hegheduș Simona Codruța rezultă că activitatea didactică a acestora se caracterizează de îndeplinirea în mod necorespunzător a atribuţiilor de serviciu ale acestora, fie prin nesusţinerea activităţii didactice, fie prin susţinerea acesteia într-un mod parţial, fie prin neevaluarea persoanelor înscrise, fie prin evaluarea neriguroasă a acestora materializată prin discuţii libere sau chiar schimb de opinii.

Acest mod de exercitare a atribuţiilor de serviciu de cadru didactic în cadrul UMF Cluj-Napoca a condus la vătămarea intereselor legitime ale universităţii prin neoferirea serviciilor de educaţie pentru care aceasta a fost înfiinţată şi a societăţii prin oferirea creditelor EFC necesare obţinerii avizului anual de liberă practică a farmaciştilor, fiind astfel lăsate să activeze în domeniul farmaceutic persoane care nu şi-au dovedit cunoştinţele de specialitate”, se arată în referatul de arestare preventivă.

Totodată, niciunul dintre participanţi nu a achitat taxa de înscriere anterior datei începerii cursurilor.

”Dintre cele 9 persoane care au fost înscrise la curs, doar 2 dintre acestea au achitat taxa de înscriere înainte de prima zi a cursului, respectiv F.A.O. şi T.L.R. însă ambele persoana au achitat taxa de înscriere de 100 de lei în data de 22.11.2016, adică la o zi după prima dată de evaluare.

Concluzionând asupra faptelor numitelor D.M., F.L. şi B.R. rezultă că activitatea didactică a acestora se caracterizează de îndeplinirea în mod necorespunzător a atribuţiilor de serviciu ale acestora, fie prin nesusţinerea activităţii didactice, fie prin susţinerea acesteia într-un mod parţial, fie prin neevaluarea persoanelor înscrise.

Acest mod de exercitare a atribuţiilor de serviciu de cadru didactic în cadrul UMF Cluj-Napoca a condus la vătămarea intereselor legitime ale universităţii prin neoferirea serviciilor de educaţie pentru care aceasta a fost înfiinţată şi a societăţii prin oferirea creditelor EFC necesare obţinerii avizului anual de liberă practică a farmaciştilor, fiind astfel lăsate să activeze în domeniul farmaceutic persoane care nu şi-au dovedit cunoştinţele de specialitate.

De asemenea, modalitatea de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către numitele D.M., F.L. şi B.R. a condus la obţinerea pentru persoanele participante la curs a unui folos necuvenit constând în 20 de credite EFC. Dovada acestor credite s-a efectuat prin emiterea de către UMF Cluj-Napoca a 9 diplome de participare care atestă o împrejurare mincinoasă, respectiv că persoanele în cauză au obţinut 20 de credite EFC ca urmare a parcurgerii unui curs de formare profesională prin care au dobândit cunoştinţe şi abilităţi în vederea asigurării unui act farmaceutic de calitate”, arată procurorii.

Dosar retrimis procurorului

Judecătorii au decis, vineri, să admită în parte contestaţiile formulate de inculpați împotriva încheierii penale nr. 237/09.04.2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca  în ceea ce priveşte greşita respingere a excepţiilor vizând nulitatea actelor efectuate anterior sesizării din oficiu şi nulitatea declaraţiei martorei M. I. şi dispoziţia de începere a judecăţii.

S-a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate şi obţinute anterior sesizării din oficiu din data de 12.12.2017 de către IPJ Cluj Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economice.

Au fost respinse mai multe note explicative și înscrisuri depuse la dosar.

Decizia de vineri a fost transmisă Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, procurorul urmând a comunica judecătorilor de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.

Citește mai departe
Publicitate

EVENIMENT

Tânăr clujean de 19 ani, AGRESAT de doi bărbați într-o stație CTP. A fost transportat la SPITAL

Publicat

Jaf de 10,000 de euro la Florești

Un tânăr de 19 ani din Cluj a fost agresat cu un obiect contondent, sâmbătă, de doi bărbați, într-o stație CTP de pe str. Teodor Mihali. Se pare că cearta ar fi început într-un mijloc de transport în comun. Tânărul a fost transportat ulterior la spital.

„La data de 15 iunie a.c., în jurul orei 15.00, polițiștii Secției 3 Poliție Cluj-Napoca au fost sesizați despre o stare conflictuală înregistrată pe strada Teodor Mihali, din municipiul Cluj-Napoca.

Tânăr clujean de 19 ani, AGRESAT de doi bărbați într-o stație CTP. A fost transportat la SPITAL

Din primele verificări efectuate la fața locului, polițiștii au constatat că, un tânăr de 19 ani, în timp ce se deplasa cu un mijloc de transport în comun, pe motive ce urmează a fi stabilite de polițiști în cadrul cercetărilor, ar fi fost abordat în mod agresiv de către doi bărbați, iar ulterior, la părăsirea mijlocului de transport în comun, ar fi fost agresat de către cei doi bărbați cu un obiect contondent.

În urma evenimentului tânărul a fost transportat la o unitate medicală pentru acordarea îngrijirilor medicale.

În aceste momente sunt efectuate cercetări de amploare pentru depistarea cu celeritate a persoanelor bănuite și dispunerea măsurilor legale, față de acestea”, a transmis IPJ Cluj.

Citește mai departe

CULTURA

CRONICĂ DE FILM TIFF. Doru Pop: Un film ca un PARAVAN pictat

Publicat

tiff

Anul acesta TIFF-ul are o secțiune specială, dedicată filmului japonez. Secțiunea „Focus Japonia” include mai multe producții producții recente, dar filme etalon ale cinematografiei nipone, cum este Tokyo Story (1953) al lui Yasujirō Ozu. Așa cum observa David Bordwell în „Poetics of Cinema”, există un mod de a face filme „în stil japonez”, care presupune un dialog între „japonezitate” și asimilarea tehnicilor narative ori cinematografice „occidentale”. Paradigma cinemaului japonez, bazată pe o „poetică a existenței”, vine din tradiția benshi, a filmelor fără sonor, ce poate fi regăsită și în moștenirea lui Yasujirō Ozu, pentru care tăcerea are un rol la fel de important ca și acțiunea sau dialogurile.

Unele dintre filmele ce pot fi vizionate la Cluj, realizate de tineri regizori japonezi, cum este Yui Kiyohara (Îmi amintesc de fiecare noapte, 2023), continuă această tradiție a cinemaului vieții cotidiene, susținut de un mod neconvențional de a face cinema. Dacă Kiyohara, care a fost studenta lui Kurosawa, spune o poveste despre femei, filmul lui Kei Ishikawa (Un bărbat, 2023) este despre un bărbat mort, ale cărui secrete sunt descoperite de soție după ce acesta are un accident.

CRONICĂ DE FILM TIFF. Doru Pop: Un film ca un PARAVAN pictat

Iubitorii de comedie pot să vadă filmul lui Junta Yamaguchi care, chiar dacă nu mai este atât de tânăr, face parte din noua generație. Umorul din Ribâ, nagarenaide yo (tradus prea simplu cu Râul, 2023) se bazează pe ideea din Groundhog Day. Iar cei care preferă animațiile pot viziona Primul Slam Dunk (2022) regizat de Takehiko Inoue.

Preferatele mele sunt filmele lui Ryusuke Hamaguchi Răul nu există (2023), care a câștigat marele premiu al juriului la Veneția, Drive My Car (2021), care a candidat din partea Japoniei la premiile Oscar și Perfect Days, al lui Wim Wenders. La Wenders și la Evil Does Not Exist voi reveni după vizonare, dar Drive My Car, multiplu nominalizat la Oscaruri pentru cel mai bun film, cel mai bun film internațional, cel mai bun scenariu adaptat și cel mai bun regizor, este o bijuterie japoneză, reprezentativ pentru modul cum a evoluat acest cinema de la Rashōmon (1951), care a primit Leul de aur la Veneția în 1951, declanșând japono-mania cinematografică, la Ozu, care a făcut în Tokyo monogatari (1953), o replică la „orientalismul” confratelui său.

„Hamaguchi a vrut să folosească piesa trupei britanice”

Ryūsuke Hamaguchi e unul dintre regizorii japonezi contemporani care au reușit să combine starea interioară a unei societăți cu tradiții ancestrale și influențele occidentale. Drive My Car e remarcabil, de altfel criticii americani de la Hollywood Reporter l-au pus printre cele mai influente 50 de filme ale secolului 21, poate și pentru că transpune în mod autentic tensiunea dintre lumea modernă, cu atributele sale mecanice, cu telefoane mobile și automobile, și modul de a vedea această lume prin ochii omului japonez. Între atitudinea aproape retractilă față de semeni și sentimente, lucrul în tăcere și austeritate, și adoptarea obiceiurilor, a valorilor și a culturii din Vest.

De altfel titlul conține aceste tensiuni, prezente și în proza lui Haruki Murakami, pe care o adaptează. De aceea nici nu poate fi tradus cu românescul „Condu-mi mașina”, pentru că nu este un film de aventuri în stilul „Băi, care mi-ați șutit mașina”, ci este o referință la melodia The Beatles „Drive My Car”, din povestea omonimă.

Deși Hamaguchi a vrut să folosească piesa trupei britanice nu a obținut drepturile de autor, însă referințele la ideea lui Murakami rămân intacte. Harukiștii, iubitorii lui Murakami, știu cât de importante sunt aceste referințe, așa cum este și în Norwegian Wood, care funcționează ca niște chei de lectură.

„Hamaguchi și-a dezvoltat o tehnică cinematografică ce include tot ce este mai bun în paradigma cinematografică japoneză”

Povestea lui Yusuke Kafuku, actor și regizor de teatru, care vine de la Tokyo la Hiroshima pentru a pune în scenă piesa lui Anton Pavlovici Cehov, „Unchiul Vanea”, ea însăși despre multe prea complicatele relații dintre oameni, e aparent simplă. Regizorul japonez (jucat de Hidetoshi Nishijima), a cărui soție a murit recent, beneficiază de serviciile unei șoferițe, numită Misaki, care conduce Saab-ul 900 de culoare roșie al bărbatului, din rațiuni de asigurări.

Referința aici e indirectă la Kurosawa, care a condus el însuși o trupă ambulantă de teatru, punând în scenă lucrările lui Cehov și care a fost fascinat de scriitorii ruși ca Tolstoi, Dostoievski sau Gorki.

Deși nu are „orientalismul” lui Kurosawa, nici „senzualismul” lui Mizoguchi, Hamaguchi și-a dezvoltat o tehnică cinematografică ce include tot ce este mai bun în paradigma cinematografică japoneză. Imaginile lui au intimismul lui Ozu, personajele au stranietatea lui Kobayashi, dar și preocuparea pentru profunzimile sufletului omenesc care caracterizează operele lui Mizoguchi, precum și natura enigmatică care există în filmele recente ale lui Hirokazu Kore-eda.

„Mișcările aparatului de filmare aduc aminte de (…) Kurosawa”

Drive My Car a reprezentat o premieră pentru cinemaul japonez contemporan, deoarece au trecut peste 36 de ani de când Akira Kurosawa a fost nominalizat la Oscaruri, pentru inegalabila versiune a tragediei regelui Lear, intitulată „Ran”, tânărul regizor japonez reușind să readucă pe scena internațională o stilistică demonetizată de atâtea „Godzille” (dintre care cea mai recentă este Godzilla X Kong: The New Empire, o caricatură atroce, dar de dimensiuni colosale).

Relația dintre regizor și șoferița amatoare îmi amintește de relația dintre Watanabe și Toyo, din Ikiru (1952), de altfel întreaga atmosferă, chiar și mișcările aparatului de filmare aduc aminte de această capodoperă a lui Kurosawa. Legătura dintre cei doi autori nu constă doar în preocuparea pentru teatralitate și pentru tema „teatrului în film”, care domină și modul de a povesti al lui Hamaguchi, cât într-o explorare a acelei dimensiuni a vieții care nu se vede imediat, care este la intersecția dintre realitate și imaginație.

„De fapt asistăm la două filme separate”

Construcția filmului punctează această ruptură -într-un mod neașteptat, genericul filmului („creditele” pentru romglezi) apare pe ecran după 40 de minute, informațiile tehnice despre film separă existența lui Yusuke alături de fosta lui soție, de momentul actual.

De fapt asistăm la două filme separate, după informațiile tehnice tipice, Yusuke începe o nouă viață la Hiroshima și o întâlnește pe Misaki. Atitudinea sumbră a lui Yusuke este amplificată de garajul unde are loc contactul cu tânăra femeie, cu atitudine de băiețoi. Saab-ul roșu are, evident, funcție simbolică, în acea mașină, unde am asistat la relația dintre Yusuke și soția lui, regizorul își repetă replicile din „Unchiul Vania”.

„Regizorul reușește să suprindă ceea ce Murakami conturează discret în prozele sale”

O mare parte din acțiunea filmului are loc fie în mașină, unde regizorul repetă replicile, fie în timpul repetițiilor pentru punerea în scenă a piesei lui Cehov, iar replicile din piesele în care joacă personajul sau cele doar auzite ori rememorate, devin explicații pentru trăirile acestuia în lumea reală.

După ce asistăm la celebrul monolog al Soniei, în care aceasta spune „Da, vom trăi unchiule Vania”, vedem cum pătrunde moartea în viața personajului din povestea cinematografică. La fel este trecerea de la momentul când Yusuke îl joacă pe Didi în „Așteptându-l pe Godot”, la instaurarea tragediei personale, pe care episodul teatral o contextualizează.

„Intimitatea și erotismul, narațiunea și stranietatea se îmbină în mod natural”

Deși nu este o adaptare „literală” a povestirii lui Haruki Murakami inspirată de atmosfera piesei Beatles-ilor, o altă mare calitatea acestui film decurge din faptul că regizorul reușește să suprindă ceea ce Murakami conturează discret în prozele sale. Filmul chiar începe cu o scenă tipic „murakamiană”, în care intimitatea și erotismul, narațiunea și stranietatea se îmbină în mod natural.

Otu, care este scenaristă de televiziune și scriitoare de proze construite tocmai în toiul orgasmelor, se află în pat cu soțul ei, eroul principal, Yusuke. Poveștile inventate de ea în toiul partidelor de sex sunt memorate de soț, care apoi îi reproduce dimineața ceea ce ea creează, dar uită.

Toate aceste discuții, învăluite într-o senzualitate tandră și calmă, ne generează iluzia unei intimități domestice. Numai că, pe măsură ce ne cuplăm cu personajele, începem să descoperim elemente de inflexiune tragică în existența lui Yusuke. El martor al unui moment neașteptat, soția îl înșală cu tânărul actor Takatsuki, care joacă în filmele ei de televiziune, apoi află că are glaucom, ne dăm seama că și-a pierdut fiica, moartă de pneumonie la doar 4 ani. Toate aceste înlănțuiri de evenimente culminează cu momentul când Yusuke revine acasă și își găsește soția moartă pe podea, în urma unei hemoragii cerebrale.

„Această tăcere devine mai grăitoare decât toate replicile și toate dialogurile din lume”

Narațiunea face un salt, după doi ani îl regăsim pe Yusuke, acum este regizor el însuși, dorind să pună în scenă tot „Unchiului Vania”, aceeași piesă în care jucase atunci când a murit Oto, soția lui. Deși e cazat la Hiroshima, nu întâmplător o referință tragică, unde are loc într-o vilă cu vedere spre mare, aproape extrasă din filmele lui Ozu, regizorul nu vrea să rămână acolo. Așa că este obligat să o accepte pe Misaki Watari, o tânără șoferiță care să îl transporte în siguranță.

În timp ce dezvoltă o relație cu Misaki, Yusuke interacționează și cu fostul amant al lui Otu, care este actor în piesa la care regizorul lucrează. Tensiunile mute dintre cei doi nu escaladează, însă, chiar în timpul repetițiilor, tânărul este arestat pentru uciderea unui bărbat, iar repetițiile la piesă sunt puse în pericol. Într-o răsturnare de situație și de emoții, Yusuke trebuie să preia rolul fostului amant.

Poezia vizuală a existenței personajelor într-un obiect cotidian, cum este Saab-ul roșu 900, care iese mereu în evidență pe fundalul spațiilor urbane gri și terne, subliniază amestecul despre care vorbeam, dintre real și subiectiv, dintre existența urbană și conflictele viscerale. Mijlocul prin care Hamaguchi ne conduce în lumea personajelor sale e ilustrat perfect printr-o scenă centrală din Drive My Car. Pe drum spre casă, Yusuke ascultă replica Elenei, care îi spune lui Ivan: „Ești cult și inteligent, înțelegi că lumea nu este distrusă de răufăcători și conflagrații, ci de ură și răutate”.

„Finalul ne aduce noi necunoscute”

Pe casetă este vocea fostei soții a lui Yusuke, iar Misaki îi povestește despre propria ei mamă, moment în care cele două personaje sunt cuplate vizual. Saab-ul roșu rulează în noapte, în tăcere, iar această tăcere devine mai grăitoare decât toate replicile și toate dialogurile din lume.

Pe măsură ce relația dintre regizor și tânăra femeie se dezvoltă, iar aici trimiterile la Alain Resnais și memorabilul Hiroshima, mon amour (1959) sunt inevitabile, se lămuresc o parte din necunoscutele relației dintre acesta și soția moartă, dintre Misaki și trecutul ei.

După aproape trei ore de film, finalul ne aduce noi necunoscute, pe care fiecare dintre noi trebuie să le procesăm în afara timpului filmic. De ce Saab-ul are alte numere de înmatriculare, de ce Misaki este în Coreea și nu în Japonia, de ce în mașină este un câine și nu Yusuke? Pentru că adevăratul cinema nu are loc în sala de cinematograf, ci în mintea spectatorilor, filmul continuă și după ce filmul s-a terminat, așa cum viața va continua și după viețile se vor fi încheiat.

Citește mai departe

EVENIMENT

FOTO. Sports Festival: Andre Agassi, Steffi Graf, Simona Halep și Andrei Pavel au făcut SHOW la Cluj

Publicat

sports festival

Seară plină de magie la Cluj-Napoca, în cadrul celei de-a cincea ediții Sports Festival, cu Andre Agassi, Steffi Graf, Simona Halep și Andrei Pavel. Cei patru jucători de tenis legendari au făcut un show memorabil în cadrul demonstrativului de tenis organizat în BTarena. Meciul-spectacol s-a jucat cu casa închisă.

sports festival

„Peste 8.500 de spectatori s-au bucurat de un joc de tenis presărat cu multe glume și scheme făcute de jucătorii care au arătat că sportul este spectacol. Evenimentul a început cu un show impresionant de lasere și s-a încheiat cu artificii și surprize pentru cele două jucatoare. Fiecare a primit câte un trofeu din flori cu numărul 1, o referință la cel primit de Simona Halep în 2017, la Beijing, Graff pentru cea mai bună jucătoare all-time, iar Simona, pentru jucătoarea care are primul loc în sufletele românilor.

sports festival

FOTO. Sports Festival: Andre Agassi, Steffi Graf, Simona Halep și Andrei Pavel au făcut SHOW la Cluj

Simona Halep: ”Publicul de aici mi-a spus în trecut că mă va susține mereu. Așa a făcut și astăzi. Vreau să vă mulțumesc din suflet. Mereu am avut parte de o primire aparte la Cluj. Astăzi sunt aici, bucuroasă să fiu din nou prezentă pe un teren de tenis, prezentă aici pentru a simți iubirea care mi-a lipsit în acești doi ani.”

sports festival

Steffi Graf a mulțumit și ea publicului, iar Andre Agassi a vorbit despre cât de încântat a fost de prima zi petrecută în România, pe terenul de joc, alături de fanii tenisului de aici. Cei doi se află pentru prima oară în România.

Andre Agassi: ”Este o bucurie să fiu aici, să joc, să împărtășesc cu voi și cu prieteni dragi această seară. A fost o onoare pentru noi să fim aici. Am vrea să nu mai plecăm niciodată!

sports festival

„Sports Festival continuă duminică cu inițiere și multe competiții”

Meciul a fost arbitrat de Raluca Olaru, iar înainte de dublul mixt anunțat a avut loc un dublu masculin. Marele campion Andre Agassi a făcut echipă cu prietenul său Justin Gimelstob, iar Andrei Pavel, cu Horia Tecău, invitații surpriză ai serii.

sports festival

Sports Festival continuă duminică cu inițiere și multe competiții. Ultima zi a celui mai mare eveniment multi-sport din România va începe cu Crosul Supereroilor. Participanții vor avea din nou șansa de a-și încerca forțele într-un cadru organizat, dar și de a susține o cauză nobilă: renovarea secției de Neonatologie a Maternității Stanca din Cluj-Napoca prin campania „Spitale Publice din Bani Privați” (Fundația Metropolis). Vor fi organizate 4 probe: 10K OPEN feminin/masculin, 5K OPEN feminin/masculin și FAMILY 5 KM și 2 KM. Startul se va da de pe pista de alergare a Cluj Arena.

sports festival

Mai multe vedete vin la Cluj să alerge și să susțină cauza umanitară: Georgiana Vlădescu, Andra Ghiță, Andra Pirvan, Giulia Huidu-Anghelescu, Vlad Huidu, Mikael Huidu, Ioana State, Sebastian Dobrincu, Andrei Niculae, Claudia Cirjan, Bianca Giurcanu, Alex Ticrea, Sandra Bendre, Ioana Grama, Cipri Pop, Elena Adegbuyi, Patrick Adegbuyi, Benny Adegbuyi, Vlad Burghelea.

sports festival

„30 de sporturi disponibile”

Tot duminică va avea loc și canicross, new entry la Sports Festival. Cățeii vor deveni oficial participanți ai competițiilor. Iubitorii sportului care au acasă un prieten patruped și care s-au înscris în concurs vor concura la două probe: OBSTACLE RUN, tandem om și câine pe un circuit cu obstacole de aproximativ 300m, și DOG SPEED RUN, o probă de alergare a cățelului spre stăpân pe un culoar de 50m. Competiția va avea loc în Parcul Central din Cluj-Napoca.

Zona de inițiere va fi deschisă între orele 10:00-19:00. Cei care vin în festival pot să încerce gratuit cele 30 de sporturi disponibile: aikido, atletism, baschet, bocce, caiac, ciclism, cross training, functional training, dance, escaladă, fotbal, gimnastică ritmică, gimnastică aerobică, kyokushin, handbal, majorete, roundnet, rugby, șah, schi fond, tenis de câmp, volei, judo, patinaj pe role, fitness Worldclass, golf, tenis de masă, canicross, evaluare motrice și badminton.

Sports Talks aduce în fața publicului noi personalități importante din lumea sportului care vor vorbi despre tema acestei ediții: motivația. Participanții vor putea descoperi povești fascinante de culise. Moderatori: Cristian Mîndru și Mihnea Măruță.

sports festival

Duminică, 16 iunie

● 11:00 – 11:30 – Andrei Pavel, antrenor de tenis, considerat cel mai valoros tenismen român de la Ilie Năstase (BEST: 18 ATP)

● 11:45 – 12:15 – Robert Glință, fost înotător olimpic, record mondial la juniori și record național pentru seniori 100m spate în bazin scurt

● 12:30 – 13:00 – Omer Tetik, director general Banca Transilvania

13:00 – 15:15 – Coffee Break

● 15:15 – 15:45 – Ciprian Lupu, primul pilot român în scaun cu rotile, a intrat în Cartea Recordurilor ca prima persoană din lume care obține un titlu de Campionat Național al unei categorii, în competițiile automobilistice

● 16:00 – 16:30 – Alisia Perșa, campioană mondială la Street Workout, Cristian Sandru & Adi Lupu, practicanți Street Workout și Calisthenics

● 16:45 – 17:15 – Cătălin Sprînceană, Președintele Federației Române de Ciclism, manager al echipei de ciclism MTB BikeXpert Racing Team, comentator sportiv

La scena mare a festivalului vor fi organizate diverse clase de aerobic, fitness și dans, iar seara, de la ora 20:00, atmosfera va fi întreținută de Otravă și Andreea Esca.

sports festival

Sports Festival, cel mai mare eveniment multi-sport din România, a ajuns anul acesta la cea de-a cincea ediție. În 2023, a atras un număr record de participanți: peste 150.000 de copii și adulți au descoperit și s-au bucurat de un întreg univers al sportului. Festivalul înseamnă 4 zile dedicate sportului care includ activități de inițiere, provocări sportive, super campioni față în față cu fanii, la Sports Talks, masterclassuri dedicate profesioniștilor, Crosul Supereroilor, competiții, parada cluburilor sportive și evenimente demonstrative care transformă sportul într-un adevărat spectacol”, au transmis organizatorii.

sports festival

Citește mai departe

EVENIMENT

Cum s-a votat la Cluj la alegerile pentru Parlamentul European din 9 iunie. Ce listă de candidați a primit cele mai multe voturi

Publicat

De

Parlamentul European

La alegerile pentru Parlamentul European, desfășurate în 9 iunie împreună cu cele locale, au fost înregistrate aproape 325.000 de voturi valabil exprimate la nivelul județului Cluj, arată rezultatele finale comunicate de Biroul Electoral Județean (BEJ) Cluj.

Astfel, cele mai mult au mers către Alianța PSD – PNL – 107785 voturi (33,23%), AUR – 45438 voturi (14,02%), UDMR – 43334 voturi (13,37%), ADU – 36175 voturi (11,16%), REPER – 26213 voturi (8,08%), Nicu Ștefănuță (independent) – 21839 voturi (6,73%),  Vlad Gheorghe – 11366 voturi (3,50%), SOS – 10274 voturi (3,17%), Partidul Diaspora Unită – 6152 voturi (1,89%), PUSL – 3296 voturi (1,01%), PRM – 2319 voturi (0,71%) , Partidul Alternativa Dreaptă – 2259 voturi (0,69%) , Paula Pîrvănescu (independent) – 2121 voturi (0,65%), Șoșoacă Silvestru – 1891 voturi (0,58%), Partidul Patrioților – 1875 voturi (0,55%) și Partidul România Socialistă – 1037 voturi (0,31%).

De asemenea, au fost înregistrate 38.051 de voturi pe listele suplimentare, ceea ce înseamnă peste 10% din voturi.

Pe lista comună PSD – PNL figurează pe locuri eligibile și trei clujeni: Rareș Bogdan și Daniel Buda (PNL) și Vasile Dîncu (PSD).

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate

Știri din Ardeal

Publicitate

Știri din Alba

Publicitate
Publicitate
Publicitate

Parteneri Alba24.ro , România24.ro, Ardeal24.ro, Botosani24.ro Copyright © 2022 Cluj24.ro powered by MEDIA CLUJ24 SRL Cluj Napoca & INDEPENDENT MEDIA Alba Iulia. Cluj24.ro folosește fluxurile de știri ale agențiilor Agerpres și Mediafax