Jurnalul lui Tavi (1)/ STRĂIN ÎN PREAJMA POLITICII (note fără pretenții din vremea coronavirusului)

Scrisul ca formă de terapie. Asta ne propune Octavian Hoandră în ineditul său Jurnal pe care îl publicăm începând de astăzi. Sunt texte aparent disparate ca tematică, Tavi jucându-se cu locurile și timpurile, dar cred că în asta constă puterea de seducție a Jurnalului.

Autorul nu se ferește de actualitate dar se întoarce nonșalant în Sibiul cultural al anilor ‘80, în Clujul ultimelor trei decenii dar și în… Cuba contemporană pe care pare a o iubi necondiționat. Snobismul său asumat și bine temperat pare a intra în coliziune cu pasaje din text de un patriotism aproape dramatic! Este una dintre surprize… mai sunt și altele, dar va trebui să le descoperiți și să vă bucurați și să vă întristați și să vă lăsați, uneori, transportați de nostalgii. Este bucuria de a citi un minunat și cinic povestitor.(F.D.)

Viata mea povestita n-ar prezenta interes daca n-ar semana cat de cat cu cele ale miilor de oameni, ale tuturor oamenilor care vor fi impartasit sperantele, idealurile si deceptiile mele.

JULIEN GREEN

Eram tineri si aveam de unde muri. O notatie pe o manseta de ziar vechi. Un 22, unde de mult, scrisesem un reportaj de razboi. Serbia, cu toate ororile ei… eram tanar si aveam de unde muri. Adevarat.

Atmosfera cenusie. Ninge cu fulgi mici si urati. E un gand greu de suportat, acela ca Bucovina va deveni o noua Lombardia. Si acolo totul a pornit de la infectarea medicilor, la spitalul din Codogno. Năvala necontrolata a “diasporei”. Nimic de facut. “Nu sunt si ei romani?” il intreb pe prietenul M., care spune ca trebuiau închise granitele. “Dar noi, cei care ne imbolnavim de la ei, ce suntem? Rusi?.”

Constat ca marea problema, a dramei din Romania este faptul ca Gheorghe Flutur, gasit pozitiv, are duş in rezerva de spital unde e internat. Intr-adevar. E inadmisibil. Trebuia impuscat, probabil. Mi-e mila de formele acestea de viata care traiesc pentru a “ínvestiga” si a pedepsi. Procurori ratati, niste nedescoperiti, “portocala” sau Kovesi. Oameni frumosi, altfel, cu suflet si educatie. Crestini. Oameni ca si noi, care nu mai pot trai fiindca Flutur are duş la spital.

Imi amintesc emisiunea Romania 2019 pe care o facea Cozmin Gusa la Realitatea si la care eram invitat permanent, din vara, de la Suceava. Niciodata n-am vazut un om mai iubit decat Flutur. Am putut vedea un judet infloritor, cu oameni gospodari. Flutur ne-a prezentat planurile de viitor si am ramas cu totii impresionati de anvergura ideilor pentru comunitate. Acum, acelasi Flutur a ajuns o problema pentru opinia publica. O societate infirma. Gust amar. Atata am putut noi, ziaristii. Sa luam urma procurorilor lui Kovesi. Orbiti de castigarea gloriei si de propria noastra vanitate gaunoasa.

M-a ingretosat profund imensa bucurie a tuturor cand au aparut tab-urile pe strazi. Ne place dictatura, supravegherea, forta si posibilitatea de a pedepsi. De a vedea oameni chinuindu se, de a calca pe cei cazuti. Nu pot sa ma simt aproape de astfel de ”invingator”. Nu pot aplauda victoria unor oameni decat daca aceasta vine ca efect al unei vocatii. Ori salbaticia care se poarta in Romania de azi nu poate fi o vocatie, ci doar o boala, care a inceput acum mai bine de zece ani. O boala care a momit o buna parte din societate, care nu s-a mai obosit sa priveasca si spre cei care s au opus acestui tip de salbaticie si de apetenta pentru distrugerea finitei umane. S-au alaturat cohortei care ajunsesera sa iubeasca delatiunea si pe delatori; un fapt oribil. Astazi delatorul oficial, apare pretutindeni. El e si delator, si procuror, si jurnalist si judecator. Si toti cei care ii cad in raza de actiune sunt, cu totii, doar VINOVATI…

________________

De unde atata bucurie pentru imaginea tancurilor pe strazi? Daca scapam cu viata poate vom gasi timp sa ne intrebam…

____________________

Intre Aciduzzu si Pipistrello… Aici se desfasoara viata noastra interioara, desi istoria noastra recenta e una tragica, noi suntem departe de a asuma experienta interioara pe care ne ar da o spiritual tragic. Pentru ca nu suntem in stare sa asumam pana la capat existenta tragica ape care in mare masura ne-am construit-o prin chiar modul nostru de a fi. Am ras de Aciduzzu, facem bascalie si de Pipistrello… Stam in casa pentru ca un amarat de chinez n-a fiert suficient un liliac.

Radem. Cu rost sau fara. Fiindca ne fofilam sa ne traim tragedia pana la capat. Caci a-ti duce crucea inseamna sa ai puterea sa te sacrifice, chiar daca telul nu poate fi atins…

________________________________

Sunt momente grele. Dar desi vorbim foarte des despre prietenie dar nu mai suntem in stare sa dam spre cei pe care fals ii numim prieteni nici un fel de energie. Suntem doar NOI, singuri, dand din colt in colt sa ne salvam destinele mici, insignifiante. Cel mai vizibil, ca o scena a falsitatii, este ceea ce se intampla in politica si in presa. Vizibilitate totala a celor mai mici destine, aratate in toata splendoarea, in lumina reflectoarelor. Majoritatea suntem oameni comuni, mai buni sau mai rai, care si ar fi consumat vietile benigne undeva, intr-un colt de tara.

O familie, doi copii, o masina. Weekend-uri impreuna cu alte familii, la Halkidiki, bere, mici, etc. Nimic rau. Dar a aparut, din senin dorinta de a iesi la rampa. Dorinta de a avea. Nu doar mai mult, ci totul. Dorinta de a fi sus. Primul. Seful. Probabil ca in toata Europa politicienii vor cadea si vor aparea oameni de alta factură. E in firea lucrurilor. La noi nu. Vor continua sa defileze pe ecrane acesti oameni simpli, suficienti care ne vor distruge vietile. Iar noi vom rade… Vom face bancuri.

__________________________________

Medic militar: ca sa va putem salva, nu ne mai mintiti! Ma gandesc ca si celor din politica le am putea cere sa nu ne mai minta, ca sa se poata salva… Dar, ca si cei bolnavi care ii mint pe medici, nici cei care conduc ilegitim soarta romanilor, nu vor inceta sa minta. Johannis inaugureaza spitalul militar de la Ana Aslan. Orban intr-o rana, cu burta iesind in afara, privind tamp spre camerele de televiziune… Doamne fereste!

____________________________

Se pare ca dl. Vela a rezolvat problema coronavirusului in Romania: primesc pe whazup un ordin al numitului prin care se va impune sa se cante imnul national pe strazi, la megafoane. Oare si noaptea? Cred ca ar fi bine… Poate trimite si echipe de militieni sa verifice, din casa in casa, daca suntem toti in picioare, cu mana la inima.

________________________

Imi staruie in minte o zicere a lui Cioran :”Si nici un viitor nu-I al tau. In timp nu mai ai loc, in timp zace groaza.”

_______________________

E de vazut, pana la urma, cat de multa sinceritate putem suporta. Daca si dupa ceea ce ni se intampla noua, oamenilor, romanilor, pana la urma, vom putea continua cu egoismul, ura si cruzimea pe care pe care am practicat o, desigur, cu o anume discretie care pana la urma era menita sa ne asigure o oarecare onorabilitate. Daca nu vom putea recastiga umanismul, solidaritatea, bunatatea, probabil ca vom pierde tot.

Octavian Hoandră