Jozsef Hăinală este un tânăr de 24 de ani, student al Facultații de Științe Politice Administrative și ale Comunicării, secția Jurnalism din Cluj-Napoca. Apropiații îi spun Ioțo, și se bazează pe el atunci când au nevoie de ajutor cu depanarea calculatoarelor, dar și atunci când au nevoie de un om care să îi asculte.

Pasionat de tehnologie

Ioțo se consideră un om timid și mai ales pasionat de ceea ce face, atribut care l-a ajutat să ducă la bun sfârșit tot ceea ce și-a propus, după cum povestește chiar el.

Lucrează ca tipograf, însă ceea ce îi aduce cea mai multă bucurie e pasiunea lui pentru radio și producție audio, dar și interesul de a ține pasul cu evoluția tehnologiei.

În spatele ambiției, o dizabilitate purtată zilnic pe umeri

La prima vedere, ai crede că Jozsef este un tânăr ca oricare altul, ambițios și pasionat, însă în spatele acestor calități se află un om care își poartă zilnic pe umeri deficiența de vedere, care îl face să depună de câteva ori mai mult efort decât un om fără dizabilități, pentru a-și putea trăi pasiunile, sau pur și simplu pentru a duce la capăt activitățile de zi cu zi.

Jozsef a acceptat să ofere un interviu pentru Cluj24.ro, povestind cum se vede viața prin ochii unei persoane cu deficiențe de vedere.

„Retina mi-a fost afectată complet la un ochi, iar la celelalt, pot să spun că atârnă”

„Deficiența mea de vedere este cauzată de neglijența medicilor care nu mi-au protejat ochii corespunzător în momentul în care m-au băgat în incubator.

Totodată, m-au ținut mai mult decât trebuia în acel loc, așa că retina mi-a fost afectată complet la un ochi, iar la celelalt, pot să spun că atârnă”, povestește Jozsef.

Cu toate acestea, a reușit să își construiască propria viață în așa fel încât să se simtă un om „normal”, urmând cursurile Liceului Special pentru Deficienți de Vedere din Cluj-Napoca, și ulterior hotărând că își dorește să își continue studiile în cadrul unei facultăți în care învață oameni fără deficiențe.

Așa a ajuns să fie student la jurnalism.

Adaptarea în mediul universitar, o provocare grea

„Jurnalismul este o meserie care îți deschide ochii. Odată ce ești mai informat, ești mult mai greu de prostit, iar oamenii trebuie să fie conștienți de treaba asta.

Pasiunea pentru radio și tot ce ține de producție audio m-a făcut să aleg această facultate.

Plecând dintr-un mediu mai protectiv, așa cum este liceul unde am fost, tranziția la facultate a fost una dură. Neștiind cum să mă comport sau să interacționez cu lumea, i-am lăsat pe cei care erau curioși să facă primul pas”, spune Ioțo.

Cine spune că dizabilitatea nu-l afectează, minte!

Rep.: Jozsef, care este povestea ta?

J.H.: Am crescut la țară. Legat de familie nu aș spune foarte multe. Din cauza problemei de vedere nu am putut să fiu exploatat cu munca fizică.

Astfel, pe măsură ce am crescut, am observat că relația noastră devine cam instabilă, așa că am ales să mă mențin la distanță, ca să nu aibă prea mult control asupra mea. Așa am început să mă dezvolt la Cluj, loc unde am trecut prin toate, cu bune și cu rele.

Locuiesc singur, iar asta îmi dă oportunitatea de a-mi dezvolta abilitățile. Cine spune că dizabilitatea nu-l afectează, minte!

Ne deranjează într-o măsură sau alta, în funcție de situație, dar ne obișnuim. Cel mai mult îmi limitează independența, fiind nevoit să mă bazez prea mult pe tehnologie sau pe unele persoane.

Tocmai de asta, consider că orice nevăzător sau slab văzător care are idee pe ce lume trăiește, ar trebui să-și ia viața-n mâini și să înceapă să se dezvolte.

”Îmi iau multe puncte de reper pentru orientare”

Rep.: Cum te descurci în viața de zi cu zi?

J.H.: Legat de vedere, pot să spun că nu văd detalii, unele nici de aproape. Îmi iau foarte multe puncte de reper ca să mă orientez, îmi accesibilizez obiectele pe care le folosesc în viața de zi cu zi, preferând ca acestea să fie cât mai intuitive.

Aș putea să dau exemplul mașinii de spălat, pe care o pot programa de pe smartphone din aplicație, datorită  softurilor de accesibilitate de pe dispozitiv. Evident, mai există și varianta clasică de a învăța mecanic toate funcțiile oricărui aparat pe care îl folosesc, dar e mai greu.

 Rep.: E greu să faci o facultate în aceste condiții?

J.H,: Adevărul dur este că dacă ești nevăzător și vrei la facultate, trebuie să fii avansat în utilizarea mijloacelor tehnologice, să ții pasul cu tot ce apare nou în domeniul screen readerelor, al softurilor și să ai abilități de orientare superioare, pentru a te deplasa în clădirile facultății.

„Este de prost gust să ceri ajutorul colegilor și profesorilor”

Nimeni n-o să stea după tine zi de zi să te care dintr-o parte în alta, este de prost gust să ceri întruna ajutorul colegilor sau al profesorilor când ceva nu merge cum ar trebui, așa că trebuie să ai și un plan B pe care să-l pui în aplicare din mers.

Cele 3 obiecte pe care mă bazez în totalitate sunt telefonul, bastonul alb cu care pot să intru oriunde și să nu fiu oprit, și laptop-ul.

Tot ceea ce înseamnă studiu se desfășoară în format electronic. Am cărți de citit pentru facultate și unele nu sunt disponibile în format electronic.

Așa că trebuie să le scanez, proces care durează în medie 2-3 ore, în funcție de mărimea cărții. După acest proces, cu ajutorul unui screen reader care enunță textul de pe ecran, pot parcurge conținutul scanat. Aceste softuri nu stau pe loc, ele evoluează, iar eu trebuie să țin pasul cu ele pentru a mă descurca.

„Facultatea ar trebui să scaneze toata biblioteca”

Rep.; Ce crezi că îi lipsește școlii în a-ți oferi condițiile necesare pentru a putea studia?

J.H.: Bună întrebare! Dacă în facultate n-aș fi dat peste câteva persoane minunate, aș fi avut motive să mă plâng că nu am materiale accesibilizate la timp.

Au fost câțiva profesori care s-au oferit să-mi dea suportul de curs în format electronic, lucru pentru care le sunt recunoscător.

Părerea mea este că facultatea ar trebui să scaneze toată biblioteca, mai ales acum că suntem cu școala online.

Toți studenții ar trebui să aibă acces la resursele acesteia, fără să stea la coadă la bibliotecă.

Mentalitatea profesorilor mei m-a surprins într-un mod foarte plăcut, însă am prieteni nevăzători care sunt la alte facultăți, iar ceea ce îmi povestesc mă face să mă simt  norocos cu facultatea mea.

„Integrarea unei persoane cu dizabilități s-ar putea să aibă beneficii în ambele tabere”

Rep.: Ce ți-ar plăcea să schimbi la oamenii care te înconjoară atât la facultate, cât și in viața de zi cu zi?

J.H.: Oamenii nu-i poți schimba sub nicio formă. Este alegerea lor dacă te bagă în seamă sau nu, însă ar trebui să înțeleagă că integrarea în societate a unei persoane cu dizabilități s-ar putea să aducă într-un final beneficii ambelor tabere.

Lipsa unei șanse de muncă a persoanelor cu dizabiliăți

În privința angajatorilor, aceștia ar trebui să ofere șanse unei persoane cu dizabilități care are niște studii superioare.

Cunosc pe cineva care a terminat facultatea cu 10 și încă n-are loc de muncă, persoana respectivă fiind refuzată de fiecare dată când și-a depus CV-ul, din cauza faptului că nu vede.

„Rușinea te face să te blochezi”

Rep.: Care a fost cel mai greu moment din facultate și cum ai reușit să îl depășești?

J.H.: Momentul cel mai greu este când o dai în bară, iar rușinea te face să te blochezi. Consider că cel mai bine e ca în acele momente să faci o pauză, să te aduni, apoi să reiei facultatea.

Din câte am observat, în familiile unde există un nevăzător, acesta este crescut cu ideea că nu ar trebui să se facă de râs, că n-are voie să greșească, să nu-i facă pe părinți să se simtă stânjeniți că au un copil cu dizabilități.

Am cunoscut persoane care mi-au spus astfel de lucruri, care de altfel, s-au întâmplat și în cazul meu.

Am avut momente când mă simțeam ciudat din cauza dizabilității și la facultate, nu mă simțeam de-al locului.

Mi-am dat seama, însă, că atitudinea contează cel mai mult dacă vrei să meargă lucrurile bine.

„Unii nu pot concepe ideea de dezabilitate”

Rep.: Cum te-au tratat profesorii și colegii în cadrul facultății, raportat la deficiența ta de vedere?

J.H.: Unii dintre profesori m-au făcut să mă simt integrat, fără să mă gândesc la dizabilitate. Au știut să facă lucrurile astfel încât să mă simt foarte bine, ba mai mult, m-au implicat în diverse activități, lucru pe care l-am apreciat.

În privința studenților, am învățat că multe nu le poți cere. Unii nu pot concepe ideea de dizabilitate, așa că de cele mai multe ori, cu puține excepții, aleg să se ferească.

Am observat că cei mai empatici sunt dispuși să stea cu tine de vorbă, să vadă omul dincolo de dizabilitate, eventual să lege o prietenie.

Am avut tentative de a mă integra în diverse grupuri, dar văzând atmosfera, n-am mai insistat.

Rep.: Într-o notă mai pozitivă, povestește-ne puțin despre pasiunea ta pentru radio și tehnologie.

J.H.: Pasiunea pentru tehnologie o am de mic. Pe vremea când verișorii mei erau pe afară și aveau jocurile lor pe care eu nu le înțelegeam, am descoperit radioul de care mă atașasem foarte mult.

Pentru mine, cea mai frumoasă jucărie nu era o mașinuță cu telecomandă sau un avion, ci un radio mic pe care îl puteam lua după mine oricând, oriunde.

Desenele animate mi s-au părut niște prostii, așa că tot la radio mă întorceam.

„A ști este întotdeauna un avantaj”

Pe măsură ce am crescut, am descoperit tehnologiile cu procesor, dispozitive care astăzi mă ajută în cea mai mare parte să-mi fac treaba.

Legat de realizarea montajului video și audio, fiecare pas trebuie plănuit, dacă vreau să iasă ceva ok. În unele situații, mai găsesc câte-un colaborator care îmi mai dă o mână de ajutor, uneori contracost.

Nu pot să spun că e cea mai mare pasiune a mea, dar știu cum se face. A ști este întotdeauna un avantaj!

„Trebuie să avem mai mult curaj, ca persoane cu dizabilități”

Rep.: Ce mesaj ai vrea să transmiți tuturor persoanelor cu anumite dizabilități din România, dar și oamenilor cu care voi conviețuiți?

J.H.: Este greu cu transmiterea mesajelor de tip speach-uri încurajatoare, suntem cu toții sătui până peste cap!

Ideea este că trebuie să avem mai mult curaj și să ne unim, ca vocea noastră să se facă auzită atunci când avem o problemă, când suntem, poate, discriminați.

Și dacă avem un vis, să încercăm să-l îndeplinim cu ajutorul propriilor forțe, fără să cerșim atenție sau finanțări pentru diferite „mofturi”.

În privința voastră, cei cu care trăim sub același soare: Încercați să vă mai deschideți mintea și să nu plecați de acasă cu prejudecăți în privința noastră.

„Angajatorii care refuză să acorde o șansă celor cu dizabilități ar trebui să fie pedepsiți legal”

Rep.: Ai avea un mesaj și pentru autoritățile din România? Ce crezi că ar putea să facă în plus pentru persoanele cu anumite deficiențe?

J.H.: Autoritățile ar trebui să se ocupe în primul rând de o integrare mai sporită a persoanelor cu dizabilități în câmpul muncii.

Să-i instruiască pe angajatori cum să se raporteze la diferitele dizabilități, iar angajatorii care refuză să angajeze o persoană cu studii superioare din cauza dizabilității, fără a i se acorda măcar o șansă de a demonstra ce poate, să fie pedepsiți legal.

„Am avut și gânduri de a fi supărat pe viață”

În final, am mai simțit nevoia de a-l întreba pe Ioțo dacă în ciuda optimismului și a forței de care dă dovadă în fiecare zi, are totuși momente în care este supărat pe viață.

„Am avut și gânduri de genul, să fiu supărat pe viață, dar întotdeauna am încercat să îmi găsesc un refugiu ca să uit de respectivul gând și de motivele care m-au întristat, mai ales în momentele în care nu reușeam să găsesc răspuns la întrebările mele”, a răspuns Ioțo, cu aceeași forță care ne este lecție de viață.

Un nevăzător care privește viața cu optimism

Așadar, cum reușește oare un om cu probleme de vedere să vadă viața cu mai mult optimism și determinare decât cei cu o viață normală?

Rămâne doar să ne întrebăm fiecare dintre noi acest lucru, odată ce am cunoscut povestea omului pentru care singura dezamăgire este reprezentată de lipsa capacității lui de a-i putea privi în ochi pe oamenii din jurul său, pentru a-i putea înțelege mai bine, după cum povestește chiar el.

Narcisa Corina Bud