Pe oamenii care au construit mari business-uri nu îi auzim peste tot la televiziuni, în presă, emițând mereu opinii despre orice. Sunt foarte atenți cu timpul lor și, de cele mai multe ori, aleg să lase echipele de comunicare, PR și marketing să gestioneze valurile de întrebări și curiozități care vin spre ei.

Uneori par izolați, sunt adesea criticați, invidiați, bârfiți pentru nivelul la care au ajuns. Faptul că nu apar foarte des în public și nu simt nevoia să dea explicații lasă loc imaginației, presupunerilor; speculațiilor, dacă vreți.

Dincolo de toate acestea, ei poartă pe umeri responsabilitatea sutelor sau miilor de angajați și a familiilor lor, dar și a celor cu care colaborează afacerile pe care le-au construit. Nu-i putem condamna de fiecare dată că preferă să stea departe de noi și să se concentreze pe prosperitatea afacerii lor.

Cred că e un privilegiu să ai ocazia să asculți și apoi să dai mai departe povestea unui astfel de om. Am avut această șansă cu dl Dorel Goia, care, aflat în perioada în care se ocupa de înființarea Fundației „Ioan și Maria”, a fost de acord să îmi spună, fie și parțial, povestea lui – a profesorului de istorie de la un liceu din Cluj Napoca, care astăzi este unul dintre fondatorii capitalismului din România și unul dintre marii industriași ai țării.

(Dorel Goia este unul dintre fondatorii Astral Telecom, acționarul majoritar al Grupului TeraPlast, cu activități și fabrici în România (Bistrița), Republica Moldova, Croația, Ungaria și Austria. Deține lanțul alimentar La Casa din Cluj Napoca, precum și companii în imobiliare, construcții și în industria extractivă. Afacerile pe care le conduce au în jur de 2.000 de angajați.)

– Este prima dată când explicați cum ați făcut primul milion. De ce nu ați mai făcut asta până acum, domnule Dorel Goia?

–  Pentru că refuz să fiu o persoană foarte vizibilă, neavând ambiții politice sau administrative, nedorind să candidez pentru nicio funcție.

 

– Domnule Goia, se spune despre antreprenoriat că este ori șansă, ori predestinare sau talent. Dumneavoastră, care ați ajuns în stratosfera business-ului românesc, care credeți că ar trebui să fie însușirile  antreprenorului? Este vorba de noroc, este predestinare sau este un talent?

– Câte un pic din fiecare. Și mai trebuie adăugat ceva: educație financiară și educație în general. De asemenea, atenție la detalii și mai ales dorința de a-i vedea și de a-i asculta pe alții care au realizat ceva în viață, fără resentimente și fără invidie, de a lua partea bună a ceea ce a făcut cel de la care ți-ai propus să înveți și să copiezi în sensul bun al cuvântului.

 

– Sunteți profesor de istorie la bază. Nu prea am văzut mulți profesori de istorie care să facă business-uri. De unde această pornire spre afaceri?

– Pentru că mi-a plăcut întotdeauna istoria economică și i-am ascultat cu mare atenție pe profesorii remarcabili pe care i-am avut la universitate, în expunerile lor, încercând să mă detașez de datele exacte, precum 24 ianuarie sau 1 decembrie, și mă concentrez pe fapte și context istoric.

 

– Cum ați început? Erați profesor de istorie la Liceul Industrial Numărul 8 din Cluj. În ce an ați început cariera didactică?

– În 1978, când am ajuns la un liceu recent înființat atunci, datorită mediei de absolvire. În vremea respectivă era o competiție intensă între studenți pentru a lua note cât mai bune, pentru a nu ajunge la licee prost cotate sau la țară.

 

– Ați venit la liceu, erați în Cluj profesor de istorie și cum v-ați apucat sau ce ați făcut? Ați predat istorie până în 1989? Brusc v-ați apucat de afaceri? Dar până în 1989 n-ați făcut niciun fel de demersuri antreprenoriale?

– Bineînțeles că am făcut. Pentru că trebuia să ne completăm veniturile și să avem acces la produsele de lux. Un deodorant mai bun decât cel de la Farmec, o țigară mai bună decât Snagov sau o cafea naturală, nu cicoare. De exemplu, am lucrat în vânzări, angajat al unui prieten, Aurel Gavrea, care era absolvent al Facultății de Drept. Am vândut jaluzele.

 

– Și ce consta lucratul ăsta în vânzări înainte de 1989?

– Însemna să îți sacrifici weekend-urile, care sunt și plăcerea fiecărui profesor, nu numai a fiecărui elev. În aceste intervale libere, de două-trei zile, mergeam în județele învecinate Clujului, în județul Alba, sau chiar mai departe, în Hunedoara sau Sibiu. Mergeam până acolo de teamă să nu mă fac de râs dacă mă întâlnesc cu foști colegi de facultate, pentru că lăsând la o parte lozincile, comuniștii au împământenit percepția că munca, dacă nu este în domeniul în care ai fost pregătit, este o rușine.

Mergeam din apartament în apartament, precum comis voiajorii din filmele americane și lămuream oamenii, de regulă gospodinele, să cumpere jaluzele. Și pentru că știam că fiecare avea diverse preferințe, purtam cu mine o geantă diplomat cu mostre de culoare. Era, de exemplu, destul de ușor de anticipat că persoanele de origine maghiară preferau combinațiile de roșu, alb și verde.

 

– Asta v-a permis să aveți în 89 un anumit capital?

-Nu, pentru că nu m-am gândit atât de departe. Am preferat să-mi cresc calitatea vieții în anii respectivi.

 

– Iar la Revoluție?

-Când a venit Revoluția în 1989, m-a prins cu un capital de 300 de dolari. Atât aveam bani în casă. Și-am plecat direct la Viena.

 

– Asta fiind în 1990?

– În 1990, în 4 ianuarie. Am plecat și m-am cazat în prima noapte la niște români, pe care am sperat mereu să-i reîntâlnesc, să le întorc și eu ospitalitatea, să-i pot invita la mine acasă sau măcar la un restaurant.

 

– Dar ați vrut să vedeți Viena sau aveați un scop în minte?

– Aveam un scop. Știam din istorie că, dacă au plecat Ceaușescu și Partidul Comunist de la putere, succesiunea firească este revenirea la capitalism. Nu puteam reveni la feudalism și știam că cel mai apropiat model capitalist era Austria, respectiv la Viena. Nefiind nevoie de vize m-am urcat în Oltcit-ul personal și am plecat. Ca să oferim o imagine și mai clară generațiilor tinere, mașina avea patru cauciucuri diferite pe cele patru roți, nici vorbă de cauciucuri de iarnă sau de vară, pentru că atunci era important să ai cauciucuri.

 

– Aveați o idee de business atunci?

– N-aveam nicio idee. Din filme și din literatura citită, știam că business-urile cele mai accesibile sunt cele care presupun o investiție mică și care sunt legate de consum alimentar.

  

<< În 1990, în fiecare zi de joi plecam de la școală direct la Viena, pentru că m-am apucat de micul business. >>

 

 – Și care a fost prima dumneavoastră investiție, primul business?

– Primul business pe care m-am lămurit că e posibil să îl replic la Cluj a fost o pizzerie pe care am văzut-o în Viena. Era la parterul blocului unde locuiau cunoștințele respective, fugite din România. Eu aveam o imagine din cărți asupra Vienei. Știam Palatele Vieneze, știam Viena, dar cu ochii minții, din diapozitivele pe care le-am văzut la istoria artei sau de prin albumele pe care am avut ocazia să le consult.

 

–  Acum aveți firmă în Austria…

– Am cumpărat un grup industrial austriac pentru că are sens economic. Produsele care până acum erau fabricate în Bistrița și ar fi trebuit transportate cel puțin 800 de kilometri până în Austria sau și mai mult până în Germania, Olanda sau Franța, acum ajung mult mai ușor în această parte a Europei de la Grupul Wolfgang Freiler.

 

– A fost un fel de dorință de revanșă

– Nu revanșă, ci din nostalgie pentru că acolo am stat, la familia respectivă, după care am hotărât să ne ducem în lagărul de refugiați de la Traiskirchen.

 

– Dar nu voiați să plecați din România!

– Nu, nici vorbă! Țin minte că am dus cu mine, acolo în lagăr, primele ziare de după Revoluție. Erau ziarele în format fizic printate pe hârtie. Am luat toate ziarele din casă, la care eram abonat. Lagărul era sub administrarea Organizației Națiunilor Unite și, bineînțeles, acolo erau și ofițeri de contrainformații americani și austrieci. Aceștia m-au luat la un interogatoriu ca să vadă de-ai cui suntem, unde am lucrat și ce intenții am putea să avem. După aceea, l-am întrebat pe respectivul ofițer dacă pot să le arăt românilor din lagăr ziarele din țară, care pe prima pagină aveau mesaje anticomuniste; titlurile pe care probabil vi le amintiți.

 

– Și acolo erau cazați toți fugarii de prin Est?

-Toți fugarii din tot estul Europei! Era firesc să nu fie lăsați pe stradă, mai ales fiind iarnă. Era până la urmă și o măsură de protecție, pentru că nu puteau avea control asupra tipologiilor de oameni care ajungeau acolo. Pe lângă oameni onești, care veneau cu intenția de a vizita pentru prima dată lumea liberă, cu siguranță veneau și persoane care aveau ceva de ascuns în țara lor, care nu erau cei mai sfinți de pe lume.

 

– Și cât ați stat la Viena atunci?

– După cele câteva zile petrecute acolo în ianuarie 1990, în fiecare zi de joi plecam de la școală direct la Viena, pentru că m-am apucat de micul business.

 

– Ce înseamnă micul business?

– De exemplu, duceam mănuși cumpărate din Sebeș sau Târgu Mureș, din piele fină. Prețurile erau încă cele de dinainte de Revoluție, adică artificial create, și care nu aveau nicio legătură cu cererea și cu oferta.

 

– Ați început să acumulați primul capital să zic?

– Așa am reușit să adun bani fără muncă multă și fără riscuri prea mari. Atunci am avut timp să vizitez Stephansdom și galeriile Albertina.

 

– Deci ați îmbinat business-ul cu turismul cultural. Cât timp ați făcut treaba asta?

– Am făcut-o până în martie, când am avut un accident oribil în Ungaria, pentru că am respectat regula numărul 1 din business: consumă, cheltuie mai puțin decât câștigi dacă vrei să faci ceva în viață. Așadar, nu mi-am luat mașină nouă, pentru că mi-ar fi afectat capitalul și tot cu Oltcit-ul am mers până în martie când am reușit, în Ungaria, să ies de pe șosea.

 

 << Primul credit pe care l-am luat a fost de 600.000 lei – sumă care pe atunci însemna prețul a 3 apartamente de câte 3 camere. >>

  

– Să revenim domnul Goia, să revenim la primul business pe care l-ați făcut în România, pizzeria New Croco.

– Totul a plecat de la ce am văzut în Viena. Singurele restaurante pline erau cele ieftine, la care mâncarea era bună, gustoasă și deloc scumpă, adică pizzerii sau restaurante tradiționale. Și mi-am zis că asta o să fac în Cluj! Atâta tot că n-aveam bani suficienți pentru așa ceva. Este adevărat că fiecare drum în Viena însemna câteva mii de dolari profit, pentru că eu cumpăram mănușile cu un preț românesc în lei și le vindeam cam de 10 ori mai scump acolo. Dar tot îmi mai trebuia capital pentru restaurant.

 

– Bun business!

– Da, foarte bun! Rata profitului a fost formidabilă și am multiplicat profitul cumpărând televizoare recondiționate pe care apoi le vindeam în România. New Croco a apărut în 1990, în 6 august. Acesta a fost primul business. Nu aș fi putut sa îl fac dacă nu aveam curaj să merg la bancă. Primul credit pe care l-am luat a fost de 600.000 lei – sumă care pe atunci însemna prețul a 3 apartamente de câte 3 camere.

 

– Ați garantat cu ceva acel credit?

– Am garantat cu planul de business și cu faptul că directorul Potolea, de la banca de investiții, a simțit că nu voi cheltui banii pe prostii. A mers pe încredere în antreprenorul Dorel Goia de la vremea aceea. A considerat că nu riscă împrumutându-mă cu 600.000 de lei să cumpăr o casă veche, unde funcționează și acum pizzeria, după renovări succesive.

Ghinionul a fost că, după ce mi-a dat împrumutul, domnul director Potolea a regretat, probabil gândindu-se la lipsa mea de experiență în domeniu, iar a doua zi a blocat suma. Norocul meu a fost că îl avea subaltern pe Mircea Horea Hossu, viitor prim-vicepreședinte al Băncii Dacia Felix. Acesta a profitat de faptul că a doua zi dl. Potolea era plecat la o întâlnire cu guvernatorul BNR și, pe propria semnătură, a deblocat banii și am plătit facturile.

După câteva săptămâni, când a trebuit să dăm drumul la pizzerie, a trebuit să ne aprobe domnul director Potolea un alt credit pentru capital de lucru, pentru că altfel nu o puteam deschide.

 

– Dar simțeați că va fi un business bun, adică nu vă gândeați, „dacă pierd banii”?

– Nu m-am gândit la treaba asta pentru că știam deja regulile și când am văzut că rata profitului e de 200% m-am liniștit. Puteam greși doar dacă îmi băteam joc de clienți!

 

– Și la cât timp ați dat înapoi creditul?

– L-am returnat în timp, conform contractului. M-a ajutat și inflația galopantă. Întotdeauna lumea se uită la faptul că băncile pretind dobândă, dar o parte din dobândă e măcinată de inflație, iar alta de cheltuitele operaționale ale băncii.

 

 Mugur Isărescu << sigur va rămâne o figură luminoasă în istoria României >>

 

– După aceea ați făcut o casă de schimb valutar celebră în Clujul anilor ‘90. De unde ideea?

– Am citit, la un moment dat, că guvernatorul BNR, care este și acum în aceeași funcție și care sigur va rămâne o figură luminoasă în istoria României, a anunțat că trebuie să se legalizeze schimbul valutar. Adică să nu mai fie doar apanajul bișnițarilor care schimbau la colț de stradă, ci trebuie ca acest business să se instituționalizeze, să funcționeze sub controlul BNR-ului și al organelor de poliție. Așa au apărut casele de schimb valutar private.

 

-Și ați făcut-o pe prima?

– Am făcut-o prima, da! Pe loc am închiriat un spațiu și i-am dat drumul împrumutând bani, pentru că n-aveam capital. Astfel, am împrumutat sume enorme de la Banca Dacia Felix. Însă, spre deosebire de mulți alți clienți ai băncii, eu i-am dat înapoi și i-am dat cu dobândă. În 3 ani, din 1990-‘91 până în 1993-‘94, am ajuns la 220 de angajați și 44 de sucursale la nivel național.

 

– Cum v-a venit ideea sau cum a început unul dintre cele mai importante, cele mai spectaculoase business-uri din România în anilor ‘90, televiziunea prin cablu?

–  Deja făceam importuri și exporturi, dar problema era că la exporturi, dacă nu aveai conexiuni politice, nu puteai să obții marfă ieftină românească, exportabilă din fabricile românești. Ceva ce eu nu am avut, pentru că instinctiv m-am ferit de a fi în subordinea cuiva.

Partea drăguță a fost că, printr-un angajat pe care îl aveam în Chișinău, care căuta potențiali clienți pentru import și export pe piețele din Republica Moldova și fostul URSS, am reușit să găsim un importator de produse alimentare din Rusia. Culmea norocului, pentru că am spus de la început că business-ul este o combinație de noroc inspirație, transpirație, un pic de cultură economică și, probabil, talent. Respectivul comerciant rus a dorit exact ceea ce exista în exces în România: conserve de legume și fructe, borcane cu murături, cu gogonele, cu fasole cu cârnați!

 

– Să înțeleg că ați ajuns la televiziunea prin cablu datorită borcanelor cu murături?

– Este până la urmă o înlănțuire de fapte. Am avut norocul să îl cunosc pe unul dintre viitorii acționari de la televiziune prin cablu, care era client al aceleiași bănci, al băncii românești de dezvoltare, actualul BRD. Îl întâlneam în fiecare zi la bancă, pentru că și eu mergeam zilnic pentru a face plăți.

 

– Trebuia să semnați plățile la bancă și pentru asta mergeați acolo zilnic?

– Da, pentru că nu era on-line banking ca acum. Și îl întreb: cu ce te ocupi Sorine (Sorin Ghite, unul dintre fondatorii Astral Telecom, n.a.)?

„Cu televiziune prin cablu”, mi-a spus. „Dar ce e aia, că eu nu mă uit la televizor că n-am timp?” Iar el îmi zice: tragem cabluri între blocuri, prin interiorul blocului, după aceea prin interiorul apartamentului și le dăm oamenilor programe mai multe și mai fără „pureci”. Și am zis ok, și ce vă lipsește? „Păi, cablu coaxial.”

La vremea aceea era un singur producător de cablu coaxial în România. Așa că le-am făcut rost de cablu coaxial.

 

– De unde ați adus acel cablu coaxial atât de prețios?

-Noi eram, după cum spuneam, exportatori de conserve alimentare în Rusia. Ne-am umplut de ruble, pentru că încă funcționa sistemul vechi de decontare între țările membre CAER, iar noi plăteam conservele în lei și încasam ruble transferabile.

 

 << Am mers cu Horia Ciorcilă până la mama naibii, în inima Rusiei, să căutăm cablu coaxial pentru televiziune >>

 

-Și ați adus cablul ăsta din Rusia?

– Da, l-am adus din Rusia pentru că ei aveau deja un fel de sistem informatic. Nu aveau internet, dar aveau un sistem pentru armată, dezvoltat pentru aprovizionare și, prin angajatul din Chișinău, am dat de un furnizor de cabluri pentru armată.

Atunci, împreună cu domnul Horia Ciorcilă (fondator al Astral Telecom și actual președinte al Băncii Transilvania, n.a.) ne-am dus cu avionul până în Moscova. De acolo, cu un taxi, până la fabrica de la câteva sute de kilometri de capitala Rusiei, pentru a sta de vorbă cu directorul. Acesta trebuia să vândă pentru a putea să țină fabrica funcțională și n-avea cui.

Cum la ei materiile prime, ca în toate țările foste socialiste, n-aveau nicio legătură cu prețul de bursă din Londra, am cumpărat vreo patru tiruri de cablu. Partea hazlie a business-ului este că eu, știind că trebuie să-mi dezvolt gama de produse dacă tot m-am dus până la mama naibii, am întrebat ce aș mai putea lua de la ei. Și zic, cu candoarea de profesor de istorie fără legătură cu tehnica: bun, dar cabluri, altele, de care mai faceți? Zice directorul rus „facem ce ni se cere prin specificații”. „Dați-ne pentru Electrica”, zic eu având cele mai bune intenții. Directorul îmi spune că ei fac cabluri pentru submarine atomice și, dacă vrem, cabluri pentru avioane supersonice – „Facem 12.000 de tipuri de cabluri”. Eu, cu experiența mea de vânzător de jaluzele, am zis: dați-mi niște mostre, să le ducem în România. Răspunsul: „nu puteți că vă trebuie un microbuz”. Și așa au ajuns în Cluj primele trei tiruri de cablu coaxial pentru televiziunea prin cablu.

 

– După care v-ați apucat de întins cabluri printre blocuri?

– Nevoia te învață. Noi voiam de fapt să-l vindem. După ce a ajuns cablul în Cluj, l-am căutat pe viitorul asociat de la Astral, pe Sorin Ghite. I-am zis „Sorin, a sosit cablul și vreau să vi-l vindem”. Mi-a spus să merg să vorbesc cu Puiu, Puiu Popbaldi ( fondator al Astral Telecom, n.a.), acesta fiind mai cunoscător al business-ului decât Sorin. Și Puiu a zis „bun, dar ăsta ne ajunge pe vreo doi ani”. Atunci i-am zis lui Horia Ciorcilă, „Horia, am încurcat-o. Ca să-l putem folosi și să ne recuperăm banii, pentru că urmează să vină restul de tiruri, trebuie să ne apucăm de afaceri cu cablu coaxial”.

 

– Obligați fiind de fapt că aveați pe stoc cablu coaxial!

– Da, și atunci am angajat un fost director de la o firmă concurentă de cablu pentru consultanță. Acesta venea în biroul meu și, pe o tablă luată împrumut de la fostul liceu unde am predat, ne-a învățat modelul de business. De exemplu, că pentru un apartament e nevoie de atâția metri de cablu, de distribuitoare, de altele, și așa a apărut Astral Telecom! L-am dezvoltat treptat și, după ce l-am crescut suficient de bine și am ajuns la un milion de abonați, am reușit performanța de a vinde compania numărului unu mondial din domeniu.

 

– Aceea a fost tranzacția deceniului în România, pentru că Astral s-a vândut cu 421 milioane de dolari, o sumă fabuloasă și atunci și acum!

-Atunci am simțit că mă pot pensiona!

 

După ce a vândut Astral Telecom: << mi-am zis că nu mă pot retrage în munți sau la mare. Trebuie sa fac ceva. >>

 

-Dar nu ați făcut-o, mai mult, ați ajuns acționar majoritar la Rombat și la Teraplast, ambele mari firme din Bistrița.

– Pentru că am văzut că sunt firme care au potențial de a crește și am considerat că este o afacere bună să cumpăr acțiuni acolo. Acesta a fost următorul pas pentru că, mi-am zis, nu mă pot retrage în munți sau la mare. Trebuie să fac ceva.

 

-Asta e o întrebare pe care și-o pun mulți  oameni, care nu ajung și nu o să ajungă niciodată la performanța dumneavoastră economică, ce-i mână în luptă pe cei bogați? Pentru că mulți zic, dacă am 100 de mii de dolari sunt fericit. Ce-i mână în luptă pe oameni ca dumneavoastră după ce au făcut un exit cum a fost cel de la Astral Telecom?

– În continuare dorința de a face ceva, de a mai realiza câteva lucruri în viață. Iar asta pentru că i-am văzut pe cei care s-au retras prea devreme, atunci când încă erau capabili să mai muncească câteva ore alături de oamenii de care s-au înconjurat, de cei cu care și-au dezvoltat afacerile, de echipele pe care le-au format. Pentru mine a fost evident că nu sunt fericiți deloc.

 

 <<Am luat și decizii greșite, cum ar fi aceea de a nu intra acționar la Banca Transilvania>>

  

– Dar cum de nu ați devenit acționar și la Banca Transilvania, fiind foarte bun prieten cu actualul președinte și fondator al băncii, asociatul dumneavoastră din Astral Telecom, Horia Ciorcilă? Oricum, multă  lume are percepția că sunteți și fondator al Băncii Transilvania.

– Asta nu înseamnă că, dacă am avut succes în multe afaceri, n-am luat și decizii greșite.

 

-Acesta, deci, e un exemplu de decizie greșită, că nu ați intrat la Banca Transilvania?

-N-am intrat, deși banii pe care trebuia să-i pun la capital erau nimic pentru mine atunci. N-am intrat pentru că am văzut prea multe la Banca Dacia Felix, de altfel o inițiativă foarte generoasă venită mai devreme decât cea a inițiatorilor proiectului Băncii Transilvania.

N-am intrat și am greșit, pentru că echipa face diferența. Echipa pe care și-au construit-o antreprenorii de la BT a pornit cu principii diferite de a face business și s-au și ținut de ele.

 

– Dar în schimb ați avut și aveți succes la Bistrița, ați avut și Rombat la un moment dat și TeraPlast, erați principalul acționar la ambele companii.

– Da, la Rombat până când am văzut că Obama, care va rămâne în istoria Statelor Unite ca un președinte ineficient, a semnat în prima zi a mandatului său un grant, adică o donație a statului american de 2 miliarde de dolari, pentru producătorii de baterii din Statele Unite, care erau printre cei mai mari din lume.

 

-Asta v-a determinat să cumpărați acțiuni la Rombat?

-Nu, asta m-a determinat să vând acțiunile pe care le aveam la Rombat. M-am întrebat ce mă fac eu cu cei 600 de mii de euro pe care îi investim în cercetare, când președintele SUA a dat două miliarde? Noi suntem ca o frunză pe Dunăre. Nu era rău să sperăm că vom avea vreo idee genială pentru a revoluționa producția de baterii auto, dar mai bine am predat ștafeta altora, să se ocupe ei de acest business. Și mi-am vândut acțiunile.

 

– Ca om de afaceri dețineți, de fapt mai corect spus, sunteți acționarul majoritar al TeraPlast, care este una dintre bijuteriile industriei românești. Dar ați fost mereu, de când vă știu eu, ați fost mereu un susținător al societății civile și al organizațiilor de caritate, dar cu mare discreție, cum de altfel sunteți și în viața publică. O căutare pe Google arată o singură fotografie cu dumneavoastră și foarte puține referiri la persoana Dorel Goia.

– Pentru că nu vreau să devin vedetă. Nu-mi doresc să fiu altcineva, să fiu altul decât cel pe care apropiații mei îl cunosc.

 

<< Am înființat Fundația pentru a da ceva înapoi cartierului în care am trăit. Se numește „Ioan și Maria” în onoarea părinților mei >>

 

 –  Ați acceptat această discuție mai degrabă pentru a face public un demers social, caritabil, pe care îl inițiați, și anume Fundația „Ioan și Maria”.

– Am înființat Fundația pentru a da ceva înapoi cartierului în care am trăit. Se numește „Ioan și Maria” în onoarea părinților mei. La baza fundației stă terenul care a aparținut familiei mele și care ne-a fost luat, prin expropriere, în vremea comunismului. Am recuperat terenul, prin retrocedare, după 12 ani de procese cu statul român. Am considerat imoral să rămână al statului.

 

– Ce va face fundația asta, care e scopul ei, domnule Goia?

– Ceea ce ar trebui să facă statul român. Adică va organiza, cu învățători și profesori specializați, cursuri și activități educative pentru copiii din Mănăștur. Astfel, atunci când elevii termină orele la școlile din cartier, pot veni la fundație unde noi îi vom ajuta să își consolideze informațiile obținute la ore. Practic, va fi ceea ce astăzi numim afterschool, susținut integral de Fundația „Ioan și Maria”.

 

– Vreți să dezvoltați, pe viitor, activitățile și preocupările fundației?

– Treptat, pentru că pofta vine mâncând. Prima dată am vrut să vedem cât e de complicat. Și m-am lămurit că nu e simplu deloc. De exemplu, când am cerut autorizația de construire a clădirii, pe care practic nici nu o vezi. Este o clădire cât casa în care am locuit eu, adică are aspectul unei case, nu a unui bloc. Atunci, în Consiliul Local, în Comisia de Urbanism, un înțelept a votat împotrivă, pentru că e prea mică clădirea. Iar eu intenționat nu am vrut o clădire mai mare. Clădirile mari vin cu costuri mai mari. Uneori e mai bine să începi cu o clădire mai mică și după ce înțelegi filozofia – nu a afacerii, ci a facerii de bine – următoarea o faci mai mare.

 

– Deci nu vă veți  opri aici, la acest prim proiect caritabil?

– Sper că nu! Iar la restul lucrurilor care au rămas neclare, vom răspunde prin fapte în momentul în care părinții, bunicii sau frații mai mari, îi vor aduce pe beneficiarii actului acesta de educație la fundația noastră. Sau când copiii vor veni singuri, pentru că sper să vină și singuri, văzând că primesc ceva gratuit, din inimă. Începând cu faptul că înăuntru va fi cald, când afară va fi frig și înăuntru va fi răcoare, când afară va fi o vară toridă, vom oferi condițiile optime pentru dezvoltarea copiilor.

Și pentru că am fost mănășturean 29 de ani și toți vecinii aveau pomi fructiferi, am început prin a planta 40 de cireși, donați de un om de afaceri din Făgăraș, căruia vreau să-i mulțumesc public pentru că ne-a dat cel mai bun soi de cireși. Apropos de aceștia, nota bene: într-o țară în care multe lucruri se fură, nu a încercat nimeni să-i fure după plantare.

Florin Danciu