Îl știți pe Bogdan Bob Rădulescu din multe locuri. Îl știți de la Epic Show, îl știți întruchipându-l pe Haurențiu și, cine știe, poate îl știți de pe stradă. La fel de bine s-ar putea să nu îl știți, că nu chiar toată lumea trebuie să știe pe toată lumea.

Cert este că omul ne-a răspuns la niște întrebări. Și-așa poate că îl veți cunoaște, dacă nu-l știți și poate îl veți cunoaște mai bine, dacă-l știți.

Rep.: Cum îți „merge” în pandemie? Cronologic, de la debutul ei și pînă acum, cum ți-ai descrie viața aceasta de un an trăită în viața ta de pînă acum?

B.R.: Îmi merge extraordinar în pandemie. Extraordinar de echilibrat. Cu bune si rele, cum e și viața de altfel, cu lecții pe care trebuie să le învăț la 40 de ani, cu provocări, cu adaptarea asta care a ajuns să fie cuvântul zilei, cu reinventarea, cu nesiguranța vis a vis de ce tulpină apare mâine, cu bucuria de a nu mai alerga toată ziua ca nebunul de la un eveniment la altul cum era in vremurile (normale) de demult…

Strategii după pandemie

Rep.: Cât de departe e visul oricărui actor, acela de a fi cât mai cunoscut, de a juca în cât mai multe spectacole, de spectrul acesta sumbru al pauzei forțate? Ce strategii ai tu, ce vei face?

B.R.: Din nefericire, e destul de departe. Sau poate e aproape, dar e pus în așteptare. Dar depinde și de fiecare actor în parte. Nu toți își doresc să joace foarte mult, și vorbesc foarte serios.

Da, majoritatea suferă enorm că nu mai joacă, se sting și le lipsește actoria, publicul, jocul, joaca, scena și colegii, toate acestea fiind elementele esențiale ale vieții lor de artiști.

Alții, mai pragmatici, poate se bucură că trece anul fără muncă, vine salariul neîntrerupt și au timp să se ocupe de viața lor în afara teatrului.

Sunt actori care se adaptează și fac ce pot fie online, repetă, recită poezii, citesc piese, fie o fac pentru ei, acasă, fie se pregătesc pentru întoarcerea la normalitate, cum și când o mai fi și aia…

Strategia mea e să fiu pregătit și să aștept, să sper. Eu oricum jucam pe scenă destul de puțin, deși este una dintre cele mai minunate experiențe pe care le poți trăi. Scena are ceva ce ecranul și internetul nu vor avea niciodată. Scena e vie.

Așadar, pentru mine, închiderea teatrului m-a afectat cumva în plan secundar, așadar m-am concentrat și mai mult pe partea de on-line care te expune foarte mult și te ține cumva în atenția și în memoria oamenilor. Și e foarte important să stai acolo, însă doar dacă îți dorești asta și vrei să ai un cuvânt de spus, dar mai ales de auzit și ascultat.

Etapele devenirii ca actor

Rep.: Tu te-ai inventat și reinventat continuu. Care au fost etapele acestei deveniri?

B.R.: Daca tu zici că asta am făcut, probabil așa e. Dar sincer, nu am făcut-o conștient. Da, am făcut-o asumat, dar nu neapărat conștient, rațional.

Mi-am dorit să fiu actor de când auzeam lumea în jurul meu spunând că asta ar trebui să fiu. Aveam 6 ani dar nu aveam habar ce e un actor. Dar felul meu de a fi, ca si copil, îi determina pe oameni să facă recomandarea asta părinților mei. Iar părinții mei, cei mai deștepți și înțelepți oameni simpli, nu ne-au spus niciodată în viață „Nu”. Ne-au dat libertate condiționată cu răspunsul „Da, dar…”.

Așadar, când le-am zis că vreau să mă fac actor mi-au zis să fac ce vreau eu, la ce mă pricep și ce-mi place. Dar să-mi asum responsabilitatea.

Am terminat liceul in Cluj deși nu era la vremea respectivă liceu de artă dramatică, de teatru, cum e acum. Am făcut un liceu industrial și-am luat Bac-ul în același timp cu diploma-atestatul de mecanic-frigotehnist. Aveam 18 ani și eram un adolescent care știa o meserie, dar gândul și sufletul erau tot la teatru.

Am dat admitere la facultate, nu am intrat. M-am orientat ca alternativă și am făcut 3 ani finanțe-conta-bănci. M-am întâlnit acolo cu programele studențești work and travel. După un periplu de 6 ani in America, la 25 de ani am dat admitere din nou la teatru. Eram cu un an mai bătrân decât asistenții care îmi predau la cursuri.

Am început la UBB, unde nici nu exista Facultatea de teatru și televiziune, era doar secția de actorie a Facultății de Litere.

Prin anul 3 am prins nașterea oficială a FTT din cadrul UBB și am absolvit facultatea în 2008, cu o diplomă de actor în buzunar, în mijlocul unei crize economice în care posturile din teatre erau blocate.

Iar de aici, viața mi-a scos în cale alternativele fără ca eu să alerg după ele, să le caut.

În 2010 am primit un telefon de la colegul actor Dragoș Pop de la TNC, care-mi spunea că postul local de televiziune Antena 1 Cluj, pregătea o emisiune de sâmbătă la prânz, un format de talk show family friendly, în care prezentatoarea Cristina Pintilie avea nevoie de un coleg de platou.

Am acceptat propunerea, m-am întâlnit cu oamenii de acolo și am pășit pentru prima dată într-o emisiune în direct.

De acolo, viața m-a plimbat tot în direcția asta a televiziunii, cu popas pe la teatru și pe scenă, dar nefiind angajat al unei instituții, teatru, am devenit ceea ce se numește „freelancer”. Un fel de mercenar artistic/muritor de foame /antreprenor /one man show/ impresar /pișcotar/ pomanagiu/ libero.

Toate astea in funcție de cât talent ai, de cât noroc, de cât ești de bun, de cât te zbați sau de cât de mult îți dorești ceva.

Răni de nedreptate din copilărie

Rep.: Nu pari deloc „cuminte”. Ești o voce și în afara scenei, în afara aparițiilor legate de profesie. De unde această pornire?

B.R.: Oh, mulțumesc frumos pentru compliment. Nu par, sunt! Adică nu sunt! Nu sunt cuminte, dar sunt cu minte și asta îmi dă putere. Mă rog…și cu suflet. Mai mult decât minte, dar încă sper la echilibrul perfect.

Am întrebat psiholoaga de ce sunt așa. Printre altele, mi-am descoperit multe răni de nedreptate ale copilăriei și tinereții. Și rana de nedreptate a copilăriei va crește un adult „justițiar”, cum spune terminologia de specialitate. Un om care vede nedreptatea și o penalizează.

Dacă omul ăla se potrivește pe un caracter care are ca și valoare de bază libertatea, te-ai ales cu mine. Puterea mea este cuvântul și cuvântul e o armă foarte puternică. Armă care poate, din nefericire, să rănească.

Dar tot cuvântul, în același spirit al echilibrului de la începutul poveștii, cuvântul este mângâiere și medicament, este alinare și confort, este povață și poveste, umor și voie bună. Da, cuvântul poate fi și omor și umor.

Despre prieteni

Rep.: Când ești pe val, și tu ești pe val, ai mulți prieteni. Unii de conjunctură poate. Ție care îți sunt prietenii? Ce faci cu ei?

B.R.: Când ești pe val trebuie să ai foarte mare grijă cum îl călărești, asta o știu de la cei care fac surf. Și tot de la ei am aflat că acolo sus, pe val, ești singur. Tu, pe picioarele tale, pe placa ta, dar singur. Prietenii sunt ceilalți care fac surf pe lângă tine călărind valul lor, iar prietenii adevărați sunt cei care sar să te scoată din valuri atunci când ai căzut de pe placă.

Sunt un om destul de singuratic și probabil asta sună foarte ciudat. Dar sunt. Și puținii mei prieteni adevărați suntem cam la fel. Niște singuratici care ne întâlnim să ne tratăm singurătatea prin umor.

Puțin hobby

Rep.: Vorbești de garajul tău în care cioplești niște lemne când și când. De ce faci asta?

B.R.: Cred că fiecare om are un loc al lui în care e el cu el și doar atât. La mine garajul mi-e cel mai la îndemână, deși nu mă pricep la reparat mașini, în garaj am sculele cu care mă joc cu lemnul. Eu cred și simt că lemnul este cel mai minunat lucru pe care l-a dat Dumnezeu bărbatului, după femeie.

Și îl iubesc. Chiar dacă e vechi și putrezit și pregătit de foc simt că are o poveste…

Îi mai dau viață încă o dată. E o joacă, un hobby, îmi mai consum din energie, să nu crezi acu’ că-s ceva mare meșter tâmplar, sunt doar un om cu o grămadă de lemne vechi pe care vreau să le văd făcute frumos, dar neavând tot timpul vreme de ele, le strâng ca o asigurare pentru bătrânețe, să știu că o să am de lucru…

Haurențiu – terapeut

Rep.: Lumea râde cu gura până la urechi atunci când te vede în persoana acelui domn de etnie rromă. Tu, de felul tău, ești mai mult vesel sau mai mult trist?

B.R.: Îl iubesc și urăsc deopotrivă. Îl detest și l-aș strânge de gât câteodată. Alteori iese el din mine ca un terapeut ca să mă ajute să-mi spun oful, să-mi strig amarul prin vocea lui, prin felul lui de a fi, prin libertatea pe care el o are mai mult decât mine…

Se spune despre croitor că umblă cu haina necusută, mecanicul cu mașina lui tot stricată, probabil tot așa actorul de comedie umblă mai mult trist…

Gestionarea succesului

Rep.: Nu pari genul care să aibă modele. Dar pari genul care poate fi luat drept model. De profesionalism, de civism, de implicare. Asta cum îți dă de gândit?

B.R.: Modele am, dar foarte puține. Gen…două. Care nici nu mai sunt pe lumea asta, că așa fac părinții uneori, se asigură că ești pe picioarele tale, ai aripile crescute și atunci pleacă ei ca să te lase pe tine în cuib și să nu-ți fie povară la bătrânețe…

Și da, mă bucur mult că sunt model pentru unii. Pentru că știu ce valori am, ce repere morale mă ghidează și asta îmi dă certitudinea că sunt pe drumul cel bun. Iar faptul că sunt model prin prezența in lumina reflectoarelor lumii ăsteia, mă responsabilizează și mai mult în tot ceea ce fac și zic.

Rep.: Cum e cu succesul? Tu cum îl gestionezi?

B.R.: Aș fi ipocrit să spun că „vai, dar eu nu am succes”. Ba, am. Și mă bucur mult de el, că e rodul a ceea ce am plantat de când eram tânăr. Dar cumva, am crescut împreună cu el și am crescut ușor, organic, nu peste noapte și asta contează mult.

Pentru că sunt mai puternic eu decât succesul meu, deci eu îl dețin și controlez, așa că nu-l las să o ia pe arătură și să mi se urce la cap.

Știi cum e cu succesul? E un amplificator a ceea ce ești tu de fapt. Dacă ești de treabă ca om, succesul va accentua asta. Dacă ești o mizerie, doar vei crește și mai mult în celebritatea ta.

An sabatic

Rep.: Spui de multe ori că ești ocupat. Dar ai fi dispus să îți iei o pauză? Și dacă da, ce-ai face în pauza asta?

B.R.: M-am gândit de multe ori la faza aia cu luatul unui an sabatic. De odihnă, de căutare, de reinventare. Dar a rămas la stadiul de gând. Nu cred că m-aș putea rupe un an de stilul meu de viață. Și cred că nici n-aș vrea. Adică fac ce-mi place, cum îmi place. Dacă obosesc, că am foarte multe pe cap, mă odihnesc câteva zile, nu renunț.

Iar cele câteva zile mi-ar fi suficiente dacă implică plecarea. Călătoria. Drumul. Muntele. Și muntele vara, nu iarna. M-am săturat de iarnă.

Rep.: Care e visul tău suprem în materie de un rol pe care ți l-ai dori pe scenă?

B.R.: Nu cred că am așa ceva. E ca o destinație finală pe care ți-o trasezi singur. Dacă ajungi acolo și faci totul cum trebuie, ce se întâmplă după? Unde te mai duci? Și atunci prefer să las viața să mă surprindă cu ce are pregătit pentru mine pe scenă și în afara ei.

Rep.: Cum te-ai defini așa, în viață, dacă ar fi să stai la o cafea cu un om care te-ar întreba direct: ce ești tu, Bob Rădulescu, cum e viața ta?

Rep.: Pfoi, ce grea e întrebarea asta. Că e foarte greu să te vezi obiectiv. Dincolo de a fi un om bun, asta dacă am împărți lumea simplu în bine și rău, așadar dincolo de a fi un om bun, tată, soț, unchi, frate, coleg și prieten, Doamne iartă-mă, parcă e necrolog, așadar dincolo de astea sunt un visător. Idealist, optimist, dar realist deopotrivă.

Sunt destul de echilibrat, dacă echilibrul e rezultatul oscilării între extreme. Exact ca viața, sunt o oglindă a ceea ce e în fața mea.

Banii sunt buni, cu echilibru

Rep.: Nu ești bogat, ca bogații, dar ai câștigat bani profesând „la tine acasă”, cu meseria ta, una care îți e și hobby. Ce sentiment îți dă acest lucru?

B.R.: Ahahaha, am câștigat bani profesând de acasă. Eu și video-chat-istele. Deci sunt într-o companie selectă.

Cine o zis că banii nu aduc fericirea, ăla o fost foarte prost utilizator de bani. Probabil tocmai pierduse o avere la jocuri când o zis asta.

Banii sunt foarte buni, dar evident și ăia cu echilibru. Și mai ales, să știi ce să faci cu ei. Banii aduc fericirea dacă știi cum s-o negociezi și s-o cumperi cu bani. Și dacă-ți cunoști valorile și ce te face fericit. Deci banii-s instrument și trebuie să știi cum se cântă la un instrument ca să sune totul bine.

Tot ce am eu, am făcut din meseria mea. Și îmi dă o stare foarte liniștită și confortabilă știind că am, pentru că pot să am, pot să fac. Și pentru că hobby-ul, așa cum ziceai, îți pune pâine pe masă. Când eram mic am tot auzit proverbul ăla nedrept: „vorba lungă, sărăcia omului”. Și am crescut dovedind contrariul.

Actorul, la bătrânețe

Rep.: Ce o să faci la bătrânețe? Nu ca actor, pentru că actorii nu îmbătrânesc niciodată, dar așa, la bătrânețea de tată, de soț?

B.R.: Dacă mă prind bătrânețile, deși la ritmul și stilul meu de a mă consuma șansele scad vertiginos, o să mă ocup de toate lemnele alea vechi, pregătite, care mă așteaptă, o să am atelierul meu, atelier pe bune, nu garajul în care mă desfășor, o sa fac ceva din mâinile mele să și rămână amintire palpabilă, pentru că vorba zboară și actoria e efemeră. Când cade seara cortina peste scenă, totul e vis și amintire…

Rep.: Ce-ai schimba și ce n-ai schimba la viața ta?

B.R.: Când aveam 20 de ani am stat în fața unei uși pe care nu am avut curajul să o deschid. Și în ziua de astăzi mă întreb cum ar fi fost dacă…poate eram tot aici, dar mai mult ca sigur că eram în altă țară, cu altă viață. Și atunci mă întreb oare am făcut bine sau nu? Dacă sunt bine, înseamnă că am ales bine. Dacă ajungeam rău, era o lecție.

Ovidiu Blag