INTERVIU/ Actorul Dragoș Pop, despre succesul său: Pe unii spectatori i-am plătit, pe alții i-am forțat, restul sunt din familie

Dragoș Pop e un actor foarte bun. I-ați văzut show-urile de stand-up, l-ați urmărit pe scena Teatrului Național din Cluj, la HBO și la evenimente dintre cele mai diverse, toate de înaltă ținută. „Băiat rău”, ca toți băieții buni, Dragoș „arde” pe scenă și se „înmoaie” în afara ei. El poate să te asculte fără să te întrerupă la fel de bine cum te poate întrerupe fără să te asculte.

Am avut multe momente împreună, dar două poate merită pomenite: unul în 2014, când mi-a prezentat magistral volumele „Supercampionii Clujului”, impresionând până la lacrimi o sală întreagă și altul în 2019 cînd „mi-a distrus” lansarea cărții „Eseuri de frizerie” făcând o sală întreagă să rîdă, tot cu lacrimi.

Se prea poate ca aceste două momente să ne arate o dată în plus plurivalența și talentul său cu care a convins de-a lungul timpului atâția și atâția spectatori.

Vă las să-l descoperiți sau redescoperiți pe Dragoș Pop, după caz, în cele ce urmează. Și-apoi să-l căutați pe scenă, orice ar însemna în ziua de azi acest cuvânt.

Nu judecă oamenii

Rep: Dragoș, atunci când dai mâna cu cineva, când te prezinți cum ar veni, și spui: „Dragoș Pop, actor”, ce reacții ai întâlnit și cum le-ai interpretat?

D.P.: Nu m-am prezentat niciodată cu formula, Dragoș Pop, actor. Dacă după ce îmi spun numele trebuie să-mi precizez profesia, atunci lacuna culturală a celui în cauză este evidentă. Cât despre interpretarea reacțiilor, ei bine, nu judec oamenii, pentru că majoritatea sunt de nejudecat.

Rep: Dar tu, când te gândești că ești actor, cum interpretezi această realitate, cum o simți?

D.P.: E ceva în mine, mic, dar aspru, care se forțează să-mi atribuie un rol important în societate. Un conglomerat psiho-hormono-cultural care încearcă, cu multă râvnă, să mă facă să cred că neapărat contez, ba chiar sunt un reper de conștiință al societății. În schimb, tot restul de mine nu vrea altceva decât să umfle un balon uriaș și agățat de el să arunce pufarin peste oraș.

Puteam fi fotbalist, neurochirurg sau scriitor

Rep: Ce puteai fi, dacă nu ai fi fost actor, și ce te-a determinat să zici: știu, actor vreau să fiu?

D.P.: Puteam fi fotbalist, neurochirurg sau scriitor. Ceea ce m-a determinat să fiu actor este tocmai putirința de a fi oricând oricine îmi doresc: fotbalist, neurochirurg sau scriitor. Pentru cei ce nu sunt convinși aștept programările pentru operație.

Rep: Pentru noi, simpli actori pe scena vieții, întrebarea se pune, și ți-o adresez și ție: cum înveți și cum poți ține minte atâtea și atâtea roluri? Cum faci tu să reții cuvintele pe care trebuie să le rostești?

D.P.: Prin repetiție. Noi suntem în viață tocmai că la nivel celular reușim să repetăm, să ne repetăm. Așadar, repetiția înseamnă viață. La fel stau lucrurile și în teatru. A repeta înseamnă a crea viață. Viața personajelor.

Rep: Cum savurezi succesul și cum te împaci cu nereușitele? Cum te raportezi la ele?

D.P.: Trăiesc mult în proiecțiile mele. O fi un deficit, un câștig, nu știu, însă, asta mă ajută să cunosc și să savurez succesul chiar înainte de a-l fi avut. Ceea ce e cu adevărat entuziasmant la această tehnică e faptul că nu mai ai eșecuri. Orice eșec e, de fapt, un succes ce trebuie analizat și justificat mai îndelung.

Rep: Care e raportarea ta la repertoriul “clasic” al spectacolului de teatru și cum de te-ai decis mai apoi să faci pasul înspre stand-up?

D.P.: În viziunea mea nu există teatru clasic. Există teatru bun, mai puțin bun și teatru prost. Stand-up-ul e o formă de teatru. Un om în picioare spune povești. Asemeni teatrului el poate fi bun, cazul meu, mai puțin bun, cazul meu, și prost, evident, tot cazul meu.

Ce tip de stand-up face

Rep: Ce fel de stand-up faci tu, cum l-ai încadra?

D.P.: Practic un stand-up de tip: facondă peantă a deriziunii înalte abstrusă într-o hermeneutică a factității vag meontice care îmbracă forma mentis a unui orizont venitorial mereu întors către sine, fără a scăpa atrabilar în filodorma veșnic la pândă a unui sibarit arhat.

Rep: Ai modele, idoli în meserie?

D.P.: Da. Pe mine însumi!

Rep: Au fost momente pe care le-ai ratat, într-un spectacol? Sau lucruri pe care le-ai ajustat din mers, fără ca ele să se observe?

D.P.:  Nu am ratat niciodată și nu știu ce înseamnă “a ajusta” în artă. Stand-up-ul este o formă artistică foarte fragilă. Nu e doar despre râs ci este și despre interes și interesant, ridicarea nivelului de entuziasm, vibrație și de ce nu, terapie. Foarte mulți au venit bolnavi la show-urile mele și au plecat însănătoșiți. Deși medicina nu e pentru toți, iată, vindecarea e la îndemâna oricui, doar cumpărați bilete.

Regizorii inteligenți și relaxați

Rep: Care sunt regizorii care îți plac?

D.P.: Îmi plac regizorii inteligenți și relaxați. Când în teatru ai ceva de dovedit, de demonstrat, treaba se complică inutil, aș zice. Au avut privilegiul să lucreze cu mine asemenea regizori. De aceea îi consider norocoși.

Rep: Se spune că e „mâncătorie” în teatru. Așa e? Ai resimțit și tu asta?

D.P.: Nu cred că există mâncătorie în teatru, suntem creatori care se potențează reciproc, actanți care se strunjesc estetic prin interacțiunea, uneori dură, dar întotdeauna artistică în fabulosul dans cu viața pe care îl numim teatru, actori care se completează în miraculoasele forme pe care le îmbracă expresivitatea, totul pentru setea de bine și frumos a societății. Dar, aș prefera să nu răspund la această întrebare.

Rep: Care e un rol care te-ar prinde dar pe care încă nu l-ai jucat și care e un rol pe care l-ai jucat dar ai simțit că nu te-a prins?

D.P.: Cred că m-ar prinde bine Zoe din „O scrisoare pierdută”. O Zoe de doi metri cu o voce baritonală, dar hipersensibilă. Cât despre rolul ce nu m-a prins, am jucat o dată Diavolul însuși, nu m-a prins, sunt efectiv prea bun.

Rep: În spectacolele de stand-up apari, și lumea aplaudă chiar înainte de a spune tu ceva. Cum ai ajuns la această…performanță?

D.P.: Pe unii dintre spectatori i-am plătit, pe alții i-am forțat, iar restul fac parte din familie.

În patul lui Hugh Hefner

Rep: Ai umplut o sală a Teatrului cu spectacolele tale de stand-up. Ce simți în momentele acelea?

D.P.: Poți să-ți imaginezi cum e să dormi în patul lui Hugh Hefner?

Rep: Ai lucrat pentru HBO. Ce a însemnat acea experiență?

D.P.: A însemnat enorm. Însă, cea mai importantă lecție a fost lecția americană: între doi oameni este suficientă o strângere de mână pentru a se naște o lume.

Rep: Am văzut un interviu tv cu Marcel Iureș care a zis ceva de genul: „dacă acum nu mai jucăm, asta e”…, referindu-se la perioada de pandemie. Tu ce părere ai despre această nefastă soartă a actorului, în pandemie? Ce faci?

D.P.: În această perioadă eu vorbesc cu domnul Iureș despre această nefastă soartă a actorului și cam asta e.

Rep: Cât de importanți sunt banii pentru tine? Câți bani ar trebui să iei pentru un spectacol ca să poți spune da, asta e valoarea mea în bani?

D.P.: Fiind extrem de bogat, nu am nevoie de bani. De altfel, mă și încurcă. Banii sunt pentru oameni, nu pentru legende.

Rep: Cum te destinzi, cum te încarci ca să poți face față provocărilor de pe scenă?

D.P.: Mă pot încărca dintr-un apus sângeriu de toamnă, din fragilitatea unei zambile, din efemerida unui miros de plăcintă ce mă poartă în copilărie, sau din discuțiile aprinse cu un  prieten din copilărie în buza deconstructivismului lacanian ori a primordialității imaginii în mentalul colectiv. Toate astea mă fac vibrant și mă țin tânăr. Astea și seleniul.

Viața de actor

Rep: Cum ai povesti în două fraze viața ta de actor de până acum?

D.P.: Nu mă așteptam să fie așa de fain. Simt că, aproape, nu merit. Am spus aproape.

Rep: Când îmbătrânește un actor?

D.P.: Un actor nu îmbătrânește niciodată,

Din când în când, câte unul din noi,

Mai curios și năzdrăvan, se duce după minge

Peste gard în timp ce noi,

Ceilalți îl așteptăm cuminți și-l vorbim de bine.

Rep: Cum am putea avea noi, spectatorii, un raport ideal cu efortul celor de pe scenă? Ce așteptări ai de la noi?

D.P.:Să veniți mai des la teatru și să le spuneți și celorlalți că ne jucăm frumos acolo.

Ovidiu Blag