Să ne amintim de unde vin numele spitalelor clujene. La 45 de ani de la moartea lui Octavian Fodor, trei personalităţi medicale reunite pe o pagină şi care dau numele pentru trei unităţi: Institutul Regional de Gastroenterologie și Hepatologie “Octavian Fodor”, Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie “Leon Daniello” şi Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu”.

În imagine este o lucrare a lui Octavian Fodor din anul 1946, când era asistent, cu dedicaţie pentru Leon Daniello, ambii activând atunci la Clinica Medicală I, condusă de Iuliu Haţieganu (arhiva Cluj24).

Octavian Fodor

(17 octombrie 1913, 8 iunie 1976) medic, membru titular al Academiei Române, profesor universitar emerit (1969) „în semn de prețuire a personalului didactic pentru activitatea meritorie în domeniul instruirii și educării elevilor și studenților și a contribuției aduse la dezvoltarea învățământului și culturii din patria noastră”, decorat cu Ordinul Meritul Sanitar clasa I „pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii sănătății populației din țara noastră” (1970).

Leon Daniello

(2 octombrie 1898, 27 martie 1970), medic, membru corespondent al Academiei Române, descendent al unei vechi familii grănicerești, cu numele strămoșesc Dănilă. A lucrat la Spitalul „Wilhelmin” din Viena, la clinicile conduse de Ernst von Romberg și E. Sauerbruch din München, la Spitalul „Charité” și la Institutul „Pasteur” din Paris. S-a ocupat de organizarea, la Cluj, a profilaxiei antituberculoase la studenți, împreună cu dr. Iuliu Hațieganu, înființând, în 1926, primul dispensar studențesc din România și unul dintre primele din Europa. În 1928 a înființat primul dispensar TBC pentru populație, din Cluj.

Iuliu Hațieganu

(14 aprilie 1885, 4 septembrie 1959), medic internist recunoscut în mod special pentru cercetările făcute în domeniul tuberculozei. A format la Cluj o valoroasă școală de medicină internă. A pus bazele sportului clujean prin înființarea Clubului Sportiv Universitatea Cluj în toamna lui 1919.

(MaAv)

A fost unul dintre cei mai mari naturalişti români. Este întemeietorul geobotanicii în România. Printre altele, a înfiinţat două repere din România: Parcul Naţional Retezat, primul din România, şi Grădina Botanică din Cluj. Alexandru Borza. De la naşterea sa se împlinesc 134 de ani.

Alexandru Borza a fost şi preot, pasionat de cântec

Una dintre preocupările mai puţin cunoscute al marelui botanist Alexandru Borza, întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj (1920) şi a geobotanicii din România, a fost cântecul.

El a publicat şi o carte, prima sa carte, în 1940, intitulată „Cântece pentru studenţi. Adunate şi publicate de prof. Al. Borza” (în imagini, arhiva Cluj24). Cartea are 116 pagini, cuprinde 165 de cântece, a apărut la Editura Diviziei Cluj a Frontului Naţional Studenţesc. Şi nu figurează în biografia sa uzuală, dar din „Cuvânt înainite” reiese că a fost o lucrare a sa de suflet.

Cântecul, expresie a sentimentelor

În prefaţa cărţii sale, Alexandru Borza face chiar o scurtă analiză a stării cântecului la români şi a educaţiei în domeniul muzical.

„Cântecul este un isvor fecund şi expresia cea mai fidelă a sentimentelor, ce dau vieţii farmec şi din care răsar acţiunile mari şi nobile. „Doină, doină cântec dulce, când te-aud nu m-aş mai duce”… astfel îşi arată Românul dragostea pentru cel mai expresiv cântec al său. Fericit poporul, la care cântecul face parte din fiinţa intimă a sufletului său, la care sentimentele de mândrie naţională, de dor şi jale, de bucurie şi credinţă, îşi găsesc o manifestare variată şi îmbelşugată în cântec, ca la Români.

Sufletul românesc şi cântecul

Cântecul a ţinut pe vremuri sufletul românesc în noi şi ne-a dus la biruinţă. El a închegat într-un bloc nebiruit solidaritatea noastră naţională, peste graniţe politice, peste deosebiri de clase sociale şi de vârste. Dar vremurile s-au schimbat. A venit mai nou mecanizarea cântecului –prin patefon şi radio-, precum şi molima dansului şi s-a redus nobila îndeletnicire a cântecului în societatea cultă, lăsând un gol în suflete.

Savantlâcul muzical teoretic cultivat în şcoala secundară şi învăţarea biografiilor compozitorilor fără nici o importanţă, a răpit tineretului nostru plăcerea şi obişnuinţa de a cânta. Din fericire, străjeria şi premilităria începe, prin bucuria cântecului, o înviorare a sufletelor deşertate de comoara sentimentelor.

Să încercăm o îndreptare a răului şi la şcolile de învăţământ superior, la Universitate şi la Academii, prin noua organizaţie educativă a Frontului Naţional Studenţesc. Să îndemnăm tinerimea noastră să cânte, cu ocazia întrunirilor, a excursiilor, în societate, în familie, să cânte cât mai mult.

Cărticica aceasta le dă primul ajutor în privinţa aceasta. În ea am cuprins cântecele vechi , pe care le-am învăţat dela mama mea şi le-a cântat odinioară tineretul în Transilvania –la fel cu cel din „Regat”- şi pe care le-am cântat cu cercetaşii mei; dar cuprinde şi cântecele mmoderne mai răspândite, care se cântă acum curent”, spune Alexandru Borza, în prefaţa sa.

Istoria cântecelor adunate în carte

Potrivit mărturisirii sale, cântecele le-a adunat din diverse locuri. Din carnetul studentului Ion Negruţiu (1876), din carnetul său de şcoală primară (1895), din colecţia de cântece ale cercetaşilor blăjeni (1913), din partiturile Operei Române, de la prieteni şi elevi. De asemenea, a consultat şi cărticelele lui A. Bena, S. Columba, T. Popovici, T. Brediceanu, G. Toma şi A. Dobrescu.

„Cuvintele unor cântece lasă mult de dorit sub raport literar; ele au însă meritul unor melodii frumoase, cantabile, ceţi dau mari satisfacţii sufleteşti, dacă nu mulţumiri de superioară estetică muzicală şi literară. (…) Îmi împlinesc un vechi gând publicând această colecţie portativă, pentru uzul studenţilor noştri. Ea va trebui să fie urmată de o mare carte de cântece, cu note, ceea ce vor face alţii, competenţi în materie. Pornească deci cărticica aceasta în lume şi ajute pe studenţii noştri să cânte cât mai mult, asigurându-le astfel elixirul tinereţii sufleteşti perpetue”, mai spune AlexandruBorza, în prefaţa sa la cărţulia de cântece.

Cartea sa de cântece este structurată în 5 capitole: Cântece patriotice (imnuri şi marşuri), Cântece studenţeşti şi de petrecere, Doine, Romanţe, Colinzi şi Arii din opere.

Regulile sale pentru cântecele în grup

Tot în cartea sa, Alexandru Borza enumeră 8 „reguli şi sfaturi pentru cântatul în grup”. Reguli care au aplicabilitate şi în alte situaţii de grup.

„1. O singură persoană începe şi conduce cântecul, iar toţi ceilalţi din societate urmează pe conducător, acomodându-se la melodia şi ritmul dat de el. 2. Când se cântă, trebue să înceteze orice conversaţie, râsetele şi jocul în societate. 3. În excursii se cântă pe o voce sau pe două voci; nu treceţi la o octavă superioară, care supără. 4. Marşul se cântă în tempo marţial, scurt, şi nu se lungeşte sfârşitul. 5. Nu începeţi să cântaţi prea sus, în registre prea înalte, ca să poată cânta cu toţii din societate. 6. Frumuseţea cântecului nu rezidă în „fortisimo”, ci este în funcţie de modularea dinamică. 7. Urcând muntele şi împotriva vântului, nu se cântă. 8. Lăsaţi cântările „solo” la urmă, dupăce aţi epuisat cântecele cunoscute şi cântate de toţi.

Pentru sporirea sentimentului de solidaritate naţională sunt mai de preţ cântecele în grup decât singularizările ambiţioase ale unor solo-uri, când nu sunt expresia unei priceperi deosebite şi dovada unei arte apreciabile”, sunt cele 8 sfaturi ale botanistului Alexandru Borza.

Preşedinte la Paris

Alexandru Borza (21 mai 1887, Alba-Iulia- 3 septembrie 1971, Cluj-Napoca). A fost naturalist, întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj şi al geobotanicii din România. A înfiinţat, alături de Emil Racoviţă, Parcul Naţional Retezat (primul parc național românesc). A fost rector al UBB, ales preşedinte de onoare al Congresului Internaţional de Botanică de la Paris, fondator al Academiei de Științe din România.

Printre altele, s-a aflat în rândul cărturarilor ardeleni care la 1 Decembrie 1918 au participat la Alba Iulia la votarea unirii Transilvaniei cu România. Iar episcopul Iuliu Hossu a reușit să-i încredințeze spre păstrare singurul album cu fotografiile realizate atunci de Samoilă Mârza. Albumul a fost redat Episcopiei de Cluj-Gherla.
A fost şi preot greco-catolic, protopop onorar al Clujului.

A urmat Seminarul Central Catolic din Budapesta (1904-1908). Din 1908, Facultatea de Științe din Budapesta, obținând licența în 1911 și doctoratul în ştiinţe natural („summa cum laude”) în 1913. A fost profesor de științe naturale la Blaj, iar apoi profesor de botanică la Universitatea din Cluj (1919-1947).

101 ani de grădină botanică

La Cluj, timp de trei decenii, a întemeiat publicații științifice, a ctitorit (în 1923) și a condus Institutul Botanic. A fondat în anul 1920 Grădina Botanică din Cluj (care îi poartă numele începând din anul 1991) și Muzeul Botanic.

Împreună cu un grup de profesori, ofițeri, ziariști, oameni de litere și politicieni a ajutat la pornirea mişcării de cercetaşi din România şi la dezvoltarea organizaţiei Cercetaşii României.

Un Dicționar etnobotanic publicat de el cuprinde nu mai puțin de 11.000 de nume românești de plante, față de cele 5.000 înregistrate anterior de botanistul Zaharia Panțu. A avut contribuții importante în determinarea unor specii de plante din România, fiind autorul unui mare inventar floristic, întocmit în perioada 1947-1949.

În 1958 a fost invitat de Academia de Științe a Chinei, unde a fost omagiat ca „cel mai vechi cercetător european în viață al florei chineze” (oamenii de știință chinezi cunoșteau lucrarea sa din 1914).

Grădina simbol a Clujului

Înfiinţată în anul 1920 şi deschisă oficial pentru public în anul 1925, Grădina Botanică „Alexandru Borza” din Cluj-Napoca este o instituţie ştiinţifică, didactică şi educativă, ale cărei baze au fost puse în actualul amplasament de către Alexandru Borza, personalitate marcantă a biologiei româneşti.

Grădina Botanică se întinde pe o suprafaţă de 14 ha. Aici sunt cultivate circa 10.000 de categorii specifice, grupate în mai multe sectoare.

Institutul Botanic adăposteşte, la parter, Muzeul Botanic, cu o colecţie de aproximativ 7.000 de exponate.

La etajul clădirii, funcţionează Herbarul Grădinii Botanice, cel mai mare şi mai important din ţară, cu 750.000 de coli de plante presate.

Grădina Botanică are legături cu aproximativ 450 de grădini botanice de pe toate continentele, dar şi cu institute de cercetare sau biblioteci.

Este vizitată anual de circa 150.000 de persoane şi este un adevărat simbol al Clujului.

(MaAv)

“Faptul că orice viaţă de pe pământ se termină prin moarte, nu dovedeşte că moartea este scopul vieţii”. Aşa spunea Lucian Blaga, de la moartea căruia se împlinesc 60 de ani, pe 6 mai. A locuit multă vreme şi la Cluj, în diferite locuri. Dar poate că cel mai drag loc al său a fost cel la Biblioteca Centrală Universitară (BCU) din Cluj, care azi îi poartă numele. Era, este încă, o cămăruţă, denumită “Bârlogul lui Faust”, dar căreia i se spune şi Bârlogul lui Blaga.

Bârlogul lui Faust de la BCU Cluj (sursa foto BCU Cluj)

Chiriaş de Cluj

„În Cluj a stat în mai multe locuri, dar în chirie, nu a avut proprietăţi. A locuit ultima data pe strada Măcinului nr 20, parcă, într-un imobil cu două camera, la etajul al doilea. A stat şi pe str Moţilor, şi pe Clinicilor. La BCU are Bârlogul lui Blaga, Bârlogul lui Faust, cum se numea, între etaje. Acolo avea o cămăruţă unde a tradus Faust, al lui Goethe. Era în perioada când a fost scos de la Universitate. Lucian Blaga şi-a pus o puternică amprentă asupra Clujului”, spune, pentru Cluj24, istoricul clujean Vladimir Alexandru Bogosavlievici.

„A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie”, Lucian Blaga, 5 iunie 1937,  în discursul său de recepţie în Academia Română, intitulat „Elogiul satului românesc” („Discursuri de recepţie la Academia Română”, arhiva Cluj24)

În bârlogul său a lucrat mai mulţi ani, între 1952 şi 1959.

„Este biroul de sub scări, “nebănuitele trepte”. A mai răms doar cufărul lui Blaga acolo. El a stat acolo în perioada în care a tradus Faust. Bârlogul lui Faust, aşa e scris pe uşă. Avea şi o canapea, mai şi înnopta acolo. Se spune că de multe ori stătea în geam şi o urmărea pe doamna Daniello, cum ea urca pe actuala stradă Victor Babeş. Blaga fusese coleg la Universitate cu Leon Daniello… Ei au păstrat prietenia și in perioada când Lucian Blaga a fost scos de la catedra. Mai mult, prin sensibilitatea ei, prin cultura și inteligenta ei, Elen (Elena) i-a devenit muza… Reușind să îi trezească entuziasmul după experienţa tristă… Cel puțin o poezie îi este dedicată acesteia, „Portret”.

Mi-a povestit Ioan Muşlea, fiul directorului BCU, Ion Muşlea, că i-a spus Blaga când a terminat de tradus Faust: „Păcat ca nu mai trăiește Goethe să traducă Faust din românește, că ar ieși mai bine decât originalul de la 1800”. Era foarte mulțumit cum ieșise traducerea”, spune, pentru Cluj24, directorul BCU Cluj, Valentin Orga.

Iubiri de Cluj

Lucian Blaga n-a scăpat de fiorii dragostei nici în perioada clujeană. Şi a fost săgetat de mai multe ori.

“O preoteasă a fost muză a lui Lucian Blaga. Era soţia preotului Florea Mureşan. Era paroh la Biserica Ortodoxă din Deal, str Bisericii Ortodoxe. Ea se numea Eugenia şi patrona unele serate în cadrul cărora Blaga era nelipsit. A fost frapat de frumuseţea ei. I-a scris numeroase creaţii lirice. Blaga a avut mai multe aventuri sentimentale. Inclusiv cu nevasta lui Leon Daniello. Dar nu se ştie dacă aventurile astea sentimentale ale lui erau şi erotice. Dar se ştie că şi cu soţia marelui medic pneumolog a avut o idilă”, povesteşte Vladimir Alexandru Bogosavlievici.

După Eugenia Mureşanu, a urmat Elena Daniello, soţia marelui medic, despre care se spune că o urmărea cu privirea din Bârlogul lui Faust.

Personalitate de Nobel

Lucian Blaga, 10 mai 1954, în Bârlogul lui Faust de la BCU Cluj (sursa foto: BCU Cluj)

Lucian Blaga (9 mai 1895, Lancrăm, 6 mai 1961, Cluj), eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat. Printre altele, se spune că el ar fi fost propus în 1956 pentru premiul Nobel pentru literatură. Propunerea ar fi făcut-o Rosa del Conte şi Basil Munteanu, la iniţiativa lui Mircea Eliade. Dar numele său nu figurează, totuşi, printre nominalizaţii acelui an.

Ardere (Lucian Blaga)

Clujenii pot fi mândri! Acum 101 de ani erau primii din lume. Pe 26 aprilie 1920, Emil Racoviţă a înfiinţat, la Cluj, împreună cu zoologul francez Rene Jeannel, primul institut de speologie din lume. În plus, este considerat fondatorul biospeologiei. Şi a făcut să se audă de România în toată lumea. Iar drept răsplată, comuniştii l-au pedepsit. Ca o curiozitate, Emil Racoviță apare în prima fotografie subacvatică păstrată până astăzi. Fotografia a fost realizată de francezul Louis Marie Auguste Boutan.

Cum a ajuns Racoviţă la Cluj

Emil Racoviţă este unul dintre cei mai mari savanţi români. A trăit la Cluj. A murit la Cluj. Şi aici a înfiinţat primul institut de speologie din lume.

„El vine în Cluj, la Universitate, adus de Sextil Puşcariu, cu care a fost prieten. Dar şi cu Onisifor Ghibu. Şi la Cluj înfiinţează, în 1920, primul institut de speologie din lume. În Cluj a stat pe actuala stradă Emil Racoviţă, la nr. 1. A fost rector al Universităţii clujene, preşedinte al Academiei Române”, spune, pentru Cluj24, istoricul clujean Vladimir Alexandru Bogosavlievici.

A murit în sărăcie şi frig, sub comunişti

Aici, la Cluj, a murit şi se spune că şi-ar fi trăit ultimele zile în sărăcie şi frig.

„Nu ştiu dacă a murit în sărăcie şi frig, a murit în 1947. A fost în refugiu la Sibiu. Dar nu ştiu precis cum l-au tratat comuniştii. Sigur, el era un om al vechiului regim şi e posibil… A avut trei băieţi, unul s-a sinucis, are mormântul în cimitirul Hajongard, unde sunt îngropaţi şi doi dintre băieţii lui. Doi dintre cei trei băieţi ai lui au învăţat la Colegiul Bariţiu, atunci liceu, şi Emil Racoviţă a fost la un moment dat, câţiva ani, şi preşedintele Consiliului de părinţi. Soţia sa era franţuzoaică. Unul din reprezentanţii familiei Racoviţă, Mihail, a fost domnitor în Moldova, la mijlocul secolului al 17-lea, iar Ion Creangă i-a fost învăţător lui Emil Racoviţă”, mai spune Vladimir Alexandru Bogosavlievici.

Marele explorator al lumii

Emil Racoviţă (15 noiembrie 1868-17 noiembrie 1947) a fost savant, explorator, speolog și biolog, considerat fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran – peșteri și pânze freatice de apă). A fost rector al Universității din Cluj, preşedinte al Academiei Române, director al Institutului de Speologie, membru al mai multor asociații științifice.

*în imagine, semnătura lui Emil Racoviţă pe una dintre cărţile bibliotecii sale (arhiva Cluj24)

La doar 25 de ani este ales membru al Societății zoologice din Franța, este recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediției antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica. Cu prilejul escalelor făcute în Chile și pe țărmurile strâmtorii Magellan, efectuează cercetări complexe asupra florei și faunei. În apropierea Țării Palmer din Antarctica, expediționarii descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” și câteva insule (una numită de Racoviță insula Cobălcescu).

Prizonier al gheţurilor pe Belgica în Antarctica

În perioada când Belgica a fost prizoniera ghețurilor (martie 1898-februarie 1899), naturalistul expediției, împreună cu ceilalți oameni de știință, au întreprins numeroase observații și cercetări științifice.

Materialul adunat a constituit obiectul a 60 volume publicate, reprezentând o contribuție științifică mai mare decât a tuturor expedițiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul român a întreprins un studiu aprofundat asupra vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice.

Unicatul de la Cluj

În 1920 a fost invitat ca profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, unde a înființat primul institut de biospeologie din lume.

Cele 1.300 de exemplare din flora și fauna regiunilor cercetate adunate de Racoviță au fost studiate de numeroși cercetători, care au descris sute de forme necunoscute până atunci în lumea vegetală și animală. La întoarcere a publicat o lucrare importantă despre Cetacee, în special balene. În 1900 devine director-adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer, Franța.

Prima fotografie subacvatică din lume

Ca urmare a descoperirii unor noi specii de crustacee în peștera Cueva del Drach din Mallorca, vizitată în 1904, domeniul îl fascinează și renunță la cercetarea în oceanologie pentru a se dedica ecosistemelor subterane; la intrarea în oraș există o statuie a lui Emil Racoviță. În timpul expediției din Antarctica, Emil Racoviță a avut posibilitatea să studieze viața imenselor mamifere acvatice, dar și a pinguinilor, şi a rămas în istoria științei ca descoperitor al balenei cu cioc. Ca fapt divers, Emil Racoviță apare în prima fotografie subacvatică ce s-a păstrat până astăzi, realizată de fotograful francez Louis Marie Auguste Boutan.

(MaAv)