Făcătorul Institutului de Istorie din Cluj. Cu domiciliu forţat la Budapesta, închis şi de comunişti, la Sighet. Ioan Lupaş, 55

Un mare istoric şi un mare patriot. A suferit înainte de unirea de la 1918, având domiciliu forţat în Sopron şi în Budapesta, dar a suferit şi ulterior, sub comuniştii români, care l-au închis la Sighet. Ioan Lupaş. De la mortea sa se împlinesc 55 de ani.

55 de ani de la moartea lui Ioan Lupaş

În 3 iulie a murit istoricul şi omul politic Ioan Lupaş, membru titular al Academiei Române. (n. 9 aug. 1880). Istoricul şi omul politic Ioan Lupaş s-a născut la Sălişte, judeţul Sibiu, la 9 august 1880.

A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie la Budapesta (1900-1904), unde şi-a luat licenţa, apoi şi doctoratul în istorie (1904), cu teza ”Biserica ortodoxă din Transilvania şi unirea religioasă din veacul al XVIII-lea”, potrivit dicţionarului ”Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).

În anii studenţiei face parte din Societatea studenţilor români ”Petru Maior” şi se numără printre întemeietorii revistei ”Luceafărul” (1902).

Şi-a continuat pregătirea la Berlin (1904-1905). În 1905 este numit profesor la Institutul ”Andreian” din Sibiu, apoi inspector şcolar confesional (1909-1919) şi protopop de Sălişte (1909-1920).

Domiciliu forţat în Sopron şi în Budapesta, delegat la Marea Unire

În perioada 1916-1917, a avut domiciliu forţat în Sopron şi în Budapesta, Ungaria. Militant pentru unirea Transilvaniei cu România, a fost delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi, apoi, secretar general al Resortului Culte şi Instrucţiune Publică din Consiliul Dirigent; deputat al Săliştei în primul Parlament al României reîntregite.

Între 1919-1946 a fost profesor de ”istorie nouă a românilor şi de istoria Transilvaniei”, apoi profesor de Istoria românilor la Universitatea din Cluj, potrivit sursei citate. Membru corespondent (1914), apoi membru titular (1916) al Academiei Române (repus în drepturi ca membru titular la 3 iulie 1990), preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei (1932-1935), membru în Comitetul central şi preşedinte al Secţiei istorice a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA).

Făcătorul Institutului de Istorie din Cluj

Împreună cu Al. Lapedatu a pus, în 1920, bazele Institutului de Istorie Naţională din Cluj, pe care l-a condus până în 1945, publicând zece Anuare ale acestuia.

Deputat în mai multe legislaturi, ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale (1926-1927), apoi al Cultelor şi Artelor (1937-1938); din cauza activităţii sale politice, a fost închis mai mulţi ani la Sighet din dispoziţia autorităţilor comuniste.

A publicat numeroase lucrări, manuale didactice, articole, note, recenzii, majoritatea tratând teme de istorie a românilor transilvăneni, istoria Bisericii şi a culturii româneşti: ”Contribuţiuni la istoria românilor transilvăneni” (1915), ”Istoria bisericească a românilor ardeleni” (1918), ”Istoria românilor” (1921), ”Răscoala ţăranilor din Transilvania la 1784” (1931), ”Cronicari şi istorici români din Transilvania” (2 vol., 1933), ”Documente istorice transilvane” (1940) ş.a. Acestora li se adaugă câteva monografii ale unor mari personalităţi ale istoriei şi culturii naţionale, precum şi lucrări referitoare la istoria presei româneşti. A murit la Bucureşti, la 3 iulie 1967.