EDITORIAL Aprilie. Ultima lună de pe pământ

Preotul, îmbrăcat cu totul în negru, semăna cu un ninja, cu canaful pe cap și cu o mască de protecție, de asemenea neagră, care îi acoperea nasul și gura, dar nu și barba cernită, care îi venea aproape de piept.

Un ninja mai plinuț, blând, cu o voce domoală, ușor obosită, mai mult șoptită în spatele măștii, și cu ochii tulburi, care abia licăreau în spatele unor ochelari aburiți.

Citea dintr-o Biblie cu pagini roase și colțuri îndoite, care a văzut multe la viața ei.

Dar niciodată așa ceva.

Părintele obișnuia să își rostească scurtele cuvinte de îmbărbătare la înmormântări folosind pilde din viețile apostolilor, condimentate cu citate ale unor mari duhovnici, pentru a aduce alinare în sufletele celor care îl însoțeau pe ultimul drum pe cel plecat. Fie că erau sute, fie că erau zeci de persoane adunate la sicriu – membri ai familiei, rude mai apropiate sau îndepărtate, vecini sau simpli cunoscuți, le insufla un sentiment de încurajare. Își ridica privirea la iertăciuni și îi căuta din ochi pe cei apropiați mortului, de parcă le-ar fi transmis direct rugămintea cea de pe urmă a acestuia, să îl ierte și să nu îl uite.

Dar nu și acum.

Își adapta predica de la căpătâiul celui plecat, uneori prea devreme, și în funcție de auditoriu. Simțea pur și simplu cuvintele pe care trebuia să le spună direct din inimă și apăsa pe semnificația lor. De-a lungul anilor, în marele oraș, săvârșise slujbe de îngropăciune pentru demnitari și politicieni de seamă, pentru universitari, pentru doctori, și li se adresa celor prezenți folosind cuvinte alese, dar fusese chemat și la oameni sărmani, oameni simpli, conduși la groapă aproape singuri, cărora li se adresa pe limba lor.

Tuturor le spunea că cel mort a fost un om bun, indiferent ce păcate săvârșise, și că Dumnezeu îl primea la el de parcă ar fi fost Fiul lui Cel neprihănit.

Dar nu și acum.

Îi plăcea să vadă, la finalul slujbei de înmormântare, după cuvintele sale, chipuri mai înseninate, priviri mai vii, lacrimi uscate și o anume împăcare sufletească la cei prezenți, semn că își îndeplinise menirea de ostoitor de suflete.

Dar nu și acum.

Preotul obosise. Trecuseră Paștile, cu Învierea săvârșită în biserici cu uși ferecate și preoți adresându-se doar icoanelor tăcute, cu oameni închiși în case de molima care se răspândise peste tot.

Cele mai triste sărbători pe care le-a văzut vreodată.

Îi era frig și, în ciuda soarelui de sfârșit de aprilie și a mănușilor negre pe care le purta, își simțea degetele înghețate când răsfoia, încet, paginele Cărții Sfinte în căutarea versetelor liniștitoare.

Era perioada vârfului pandemiei, așa estimaseră specialiștii.

De o oră întreagă, prin fața lui se perindau sicrie grele, închise ermetic, aduse de câte patru militari îmbrăcați în costume de protecție, ieșiți, parcă, din negura războiului.

Astăzi și Troparele rostite sunau altfel.

-“Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol L-ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne, odihnește sufletul adormitului robului Tău numărul 1417, bărbat, 88 de ani, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea”.

Pierduse socoteala morților, erau prea mulți, prea dintr-o dată. Moartea nu alegea. Toți erau egali în fața coasei.

Se poticnea în gânduri pentru că nu știa nimic despre ei. O cifră, o vârstă, femeie sau bărbat, așa plecau toți în ultima vreme să se înfățișeze în fața lui Dumnezeu. Primise doar o listă de numere de la autorități, totul era făcut în grabă, groparii nu pridideau să sape 24 de ore din 24.

Auzise că și în alte țări fusese la fel, dar acelea erau departe, dar, acum, moartea intrase și în casa lui.

Multă durere, jale nemaivăzută, mări de lacrimi.

Aprilie, pentru mulți, a însemnat ultima lună petrecută pe acest pământ.

Cu cădelnița risipi niște tămâie peste sicriul care fu luat, iar în locul lui fu adus altul.

”Ne luăm rămas bun de la robul lui Dumnezeu numărul 1418, bărbat, 48 de ani….”.

O lumânare galbenă, subțire ca un pai, plângea pe un colț de masă, cu lacrimi de ceară scurse într-o farfurioară.

La poarta cimitirului, aproape de capelă, o familie cernită – mama, tata și un copil, așteptau să își ia rămas bun de la un părinte răpus de coronavirus. Vorbele preotului ajungeau ca o șoaptă până la ei, întrerupte, când și când, de dangănul clopotului.

-Mami, ce sunt în lăzile astea, numere?, întrebă, curios, micuțul, pentru care tot ce se întâmpla era o noutate.

Femeia înlăcrimată îi mângâie, duios, părul.

-Nu, puiule, nu sunt numere. Sunt Oameni… Doar că am uitat cum să ne luăm rămas bun de la ei…

****************

Vasile Măgrădean