Cronică de film. Adrian Marian: Sirat, o aventură totală pe muzică rave în deșert

Chiar dacă nu ești cinefil, ci doar iubitor de techno experimental și ambient cu influențe rave, merită să vezi și să auzi Sirat. Un concert într-un film. Excelente ambele. Muzica de film compusă de Kangding Ray include ritmuri pulsatorii, vibrații repetitive și toate elementele clasice ale muzicii rave. Ești într-un ring muzical.

Se spunea demult, pe vremea când în țara aceasta despre sport scriau și vorbeau jurnaliștii buni (unii se numeau Chirilă, Ghițulescu, Emanoil Valeriu, Țopescu, Mateescu, s.a) că pentru a ajunge un boxeur valoros este nevoie  de cap, picioare și pumn, dar în această ordine. Când ordinea este inversată, poate fi jale pentru performanță, pentru om, pentru sport, rânduială și viață.

Pentru a face un film memorabil se pare că este nevoie de suflet, inteligență și abia apoi de mijloace logistico-financiare. În această ordine. Cândva aveai nevoie și de vedete, dar dacă regizorul este bun, precum Oliver Laxe al filmului Sirat contează mai puțin.

Sergi Lopez care joacă rolul tatălui din Sirat este, însă, un actor important și a știut să joace perfect rolul unui părinte obișnuit, banal, banal când te lasă viața. Pe el nu l-a lăsat. A-ți iubi copilul până dincolo de baierile rezistenței fizice și psihice este o normalitate, nu este o ciudățenie care merită uitată cum încearcă să ne învețe ultimele decenii de globalism, modernism, tefelism, terfelism, etc.

Dragostea disperată a unui părinte pentru copilul său este firească, așa-i lăsată de ”ceasornicarul suprem”. „Universul e-o mirare și nici nu gândesc măcar că există un ceasornic fără vreun ceasornicar”. (Voltaire).

Iubirea și sacrificiul părintesc este motiv de inspirație și creație, începând de la Homer. Emoția iubirii deznădăjduite a regelui Priam față de fiul său Hector, eroul sacrificat din Troia, e actuală. Păcat că atâtor generații nu li s-a mai lăsat timp de asemenea modele. Nu doar literare.

În căutarea fetei

Sirat. Un tată banal pornește într-o călătorie printr-un univers necunoscut pentru a-și găsi fiica adultă dispărută după un concert rave în deșertul marocan. Ulise rătăcind pe mare, înfruntând orice pentru a -și regăsi familia.

Expediția tatălui, însoțit de fiul mai mic și câinele familiei nu-i pe mare, ci într-un deșert necunoscut împânzit de capcane precum un ocean stâncos plin de monștri. Are o mașină veche, dar bună ca replică pentru toți evazioniștii și excrocii de azi: ”Noi atât ne-am permis!”. Dă replica-n film unor drogați de bani gata.

Tatăl, stânjenit de nefirescul mediului, intră stingher și umil într-o lume de tineri tatuați, care se droghează (nu doar) cu muzica rave, unii mutilați fizic cu proteze în loc de picioare, dar toți mutilați psihic de fuga de realitate, în sonorul tehno înnebunitor de tare și repetitiv, simbiotic reglat cu tensiunea căutării copilului dispărut de cinci luni după un concert.

O coloană sonoră excelentă care este unul dintre personajele principale din film ce te ține în priză și chiar dacă îți displace genul, volumul și amintirile mașinilor cu număr de România care poluează sonor până și plajele din Bulgaria, trebui să recunoști că muzica aceea este o parte vitală, esențială din film.

Un film creat întâi cu suflet pentru că vom vedea că și acei tineri mutilați fizic și psihic sunt capabili de omenie, milă, disperare și solidaritate. Și aici este un mesaj neostentativ, dar tulburător- mutilarea psihică este mai importantă, mai pregnantă, cea fizică de abia contează.

Unul dintre cele mai bune filme

Adolescenții pasionați de rave și întârziați (ca adolescenți) din film pot fi interesați de teme profunde: libertatea, dreptatea, sacrificiul, sau căutarea identității, iar regizorul le abordează într-un mod accesibil, captivant, dar intuitiv adesea.

Adică și împătimiții de acea muzică sunt oameni și încă foarte necajiți, cu dureri și nevoi care ar merita măcar grijă dacă nu ajutor, chiar dacă bine sunt trimiși să-și danseze și urle concertele în deșert, nu în mijlocul orașului, cum se întâmplă în puține țări. Poate în acele orașe este o lipsă de rânduială ca într-un deșert.

Un cronicar străin a spus că Sirat este unul dintre cele mai bune filme ale deceniului. Încă la noi nu s-au spus prea multe și îngăduiți să atenționăm: chiar așa este!

Unul dintre cele mai bune filme care încă se pot vedea. De ce e bine și trebuie să vedem filmul Sirat? Ar trebui mers la film cu clasele de adolescenți, discutat în școli și facultăți și obligatoriu pentru psihologii care consiliază (și taxează) în legătură cu traumele de familie.

Și care ar fi categoria de traume cele mai des întâlnite? Trauma tatălui călător după fiica pierdută, trauma fiului mic care-l ajută fără scâncet, o singură dată urlând înainte de a dispărea și el.

Sirat este o pledoarie deloc ostentativă, indusă, nedidactică pentru dragostea de tată (nu de mamă care are certificare deja de PR). Părinte 1 sau 2, așa cum dezumanizant au apărut în manuale nu tare de departe. Un film bun poate ataca evidențe și tendințe chiar dacă nu o declară.

Există cauze care subminează relația (și sentimentele) părinte – copil: programe curriculare lungi care lasă puțin timp pentru interacțiune în familie; profesori/consilieri care transmit ideea că „specialiștii știu mai bine decât părinții”  și în orice situație copilul vede instituția ca sursa principală de bază, reducând importanța relației cu părinții.

Autonomie absolută pentru copil

Sistemele”moderne” pe care societatea românească a politicienilor corupți și incompetenți le-a înghițit nemestecate promovează ideea că autonomia copilului musai a fi absolută.

Fuge la concert și poate nu mai vine! Pedepsești pe cei dragi? Copilul  judecă barierele normale ca o agresiune, părinții sunt inhibați, se tem să mai ghideze. ”Copilul trebuie să facă ce simte!”, spun pseudospecialiștii. Serios?

Tehnologia digitală – i un progres, dar psihologii (străini) au dovedit că utilizarea în exces dă alienare emoțională și reducerea dramatică a timpului de conectare reală între părinte și copil. Între copil și realitate. Vezi masele de dansatori din film.

Dacă înainte mamele (părintele 1 sau 2?) își puneau copiii la desene animate pentru a-și face treaba prin casă, acum telefonul dat copiilor rezolvă infinit mai bine problema!

Copiii sunt tratați exclusiv ca subiecți economici, resursă socială, clienți, nu ca membri ai unei familii, li se vând tablete inutile, de calitate proastă la școală, sunt plătitori la concerte, la meditații, la ore de sport și de tot felul, niște clienți care trebuie exploatați, nu mici suflete care trebuie ocrotite și crescute. Nu le faceți terenuri de sport, de joacă, cămine studențești, dar le organizați evenimente să îi stoarceți de bani?

Părinții superocupați și supremația telefonului inevitabil duc copiii să își formeze atașamente alternative (muzică dominatoare, droguri, mediul digital), o fugă de realitate dedusă extraordinar din filmul Sirat.  Fuga nu este doar o rebeliune adolescentină, ci poate însemna tragedii cumplite pentru cei din jur. Și de aceea ar trebui mers cu copiii și adolescenții la film.

Ieși în acest caz mai înțelept din cinematograf. E foarte rar și de aceea nu se va scrie prea mult despre Sirat.

Box între noi și realitate

Filmul – i un meci ipotetic de box între noi și realitate, mai de speriat ca un film de groază unde știm că sunt doar niște fantasmagorii tehnice. Tot ceea ce este pe ecran poate veni ca o lovitură năucitoare pentru fiecare dintre noi. Oricând. Căutăm drumul.

Unii spre cei dragi, alții spre libertate, dar toți într-un câmp de mine. Oare care și când poate exploda pentru a ne spulbera? În film și în viață. Palpitant și verosimil.

Recent, ca să își facă popularitate, realizatorii unui film au mimat un scandal cu o revistă care a povestit acțiunea filmului. Nu vom mai povesti la sugestia acestei turbulențe de PR, ci pentru că filmul merită văzut, frumusețea și misterul peisajului marocan fiind un alt personaj principal într-o rară creație cinematografică deși ești câștigat și doar dacă îi asculți bine potrivita muzică.

Regizorul a petrecut benevol 10 (zece) ani pentru a putea integra farmecul saharian în filmele sale.

Sirat înseamnă în arabă o punte îngustă care face legătură dintre Rai și Iad.

Ne luptăm să urcăm pe această punte cu toții, fără să-i cunoaștem capcanele, mortale uneori, și deseori nici direcția și sensul dintre capete. Un sentiment neglijat mai nou, neexploatat, poate intenționat sabotat încă mai ghidează.

Dragostea de părinte, pe o fabuloasă colona sonoră cu muzică rave, tulburător peisaj saharian într-un film palpitant, dur de real.