Connect with us

CULTURA

CLUJENI DE CINCI STELE. “Când pictez, nu mai simt nicio durere, aproape că nu mă mai controlez, simt o energie care vine de undeva”. Pictorul Viorel Nimigeanu, 70. “Expoziţie aniversară”

Publicat


E ca şi când Dumnezeu şi-ar vârî pumnul într-un curcubeu şi i-ar arunca peste lume toate culorile… Când se aşează în faţa pânzei virgine, Viorel Nimigeanu nu mai simte nimic. Nu-l mai doare nici măcar pensula, pe care şi-o face singur şi pe care o simte prelungire a trupului. Nu-l mai doare nici culoarea cu care îşi pictează sufletul pe pânză…

Prima confruntare e cu tine însuţi

Reporter: Maestre Viorel Nimigeanu, o expoziţie, o nouă expoziţie… „Expoziţie aniversară”. Faceţi 70 de ani. La mulţi ani!

Viorel Nimigeanu: Mulţumesc. Îmi doream să-mi fac mie un cadou, pentru că e ziua mea de naştere în noiembrie. Aceasta e a 4-a acţiune personală, expoziţia, la Muzeul de Artă Cluj. Vedeţi, pictorul fără confruntare… Prima confruntare este evident în atelier, cu tine însuţi. Asta este obligatorie. Dacă tu, în lumea ta interioară, nu simţi că lucrarea e împlinită, lucrarea nu poate circula. Ea încă mai rămâne în faza de faşă sau de laborator interior. Ea, când e împlinită, are o taină. Are o taină, în sensul că nu te mai lasă să o atingi, că o distrugi, o strici. Aici e un secret în artă. Noi avem bazele când pornim în această aventură. Poate că unii o numesc aventură. Eu o numesc dimensiune a destinului.

Cei care am fost chemaţi de copii, de tineri către această dragoste, ea devine din ce în ce mai fascinantă. Ea creşte odată cu noi. E ca o apă vie, ca o fântână vie, care te însoţeşte, indiferent de vârstă, prin toate cumulările de experienţă şi confruntare cu alţii colegi. Că e o confruntare şi cu alţi colegi. După confruntarea cu tine însuţi.

Să te ferească Dumnezeu să te duci pe un drum şi să nu întâlneşti pe nimeni

Rep: Dar până la urmă, după confruntarea de care ziceaţi, cu alţi colegi de breaslă, generaţie, nu revii tot la confruntarea cu tine însuţi?

VN: Tot timpul ne întoarcem acolo. Ştiţi de ce? Suntem de multe ori, printr-o mică neglijenţă a zilei sau a clipei, provovcaţi să mâncăm balast. Adică, să facem lucruri cu jumătate de măsură sau ceea ce nu ne place. Sau ceea ce nu e bine să faci. Fiindcă sunt unele capcane, nişte reţele din astea, în care fie lipsa de experienţă, de pregătire, fie vârsta, sau chiar şi conjunctura, de multe ori eşti tentat să intri în aventură. Şi aventura –abia mai târziu mi-am dat seama, mi-am răspuns… Să te ferească bunul Dumnezeu de clipa în care te tot duci pe drum şi nu te întâlneşti cu nimeni. Va trebui să te întorci. De aceea, în arta asta a comunicării, noi avem nevoie de confruntarea cu noi, cu mine în acest caz, dar şi cu semenii, cu cuvântătorul din jurul meu, cu omul.

Fiecare loc îşi marchează oamenii

Rep: Aţi amintit de Dumnezeu… Aţi pictat multe biserici, aveţi un record mondial în această privinţă, 53. Cum vă simţiţi când îl faceţi oarecum pe Dumnezeu, când îl reprezentaţi, când îl pictaţi? El ne-a făcut pe noi, ne-a creat şi acum ajungeţi să-l faceţi, la rându-vă, dvoastră pe El, reprezentarea Lui.

VN: Ce se întâmplă… Este cel mai greu moment în biografia unui pictor. Sunt două, dar acesta este cel mai greu. Primul este atunci când începi lucrarea şi ceri beneficiarilor bisericii să nu ridice schelele până nu vezi tu gata lucrarea. Asta înseamnă un examen de analiză cu tine însuţi, tot ce ştii să îţi slujească în a înfrumuseţa acea arhitectură. Sunt mulţi care consideră că o biserică pe care o pictezi aici poţi s-o iei şi s-o reproduci în altă biserică. Dar nu e aşa. Avem sfânta tradiţie, prin iconografia care ni se cere, şi noi o respectăm, dar noi nu creem religii şi noi nu facem şablonisme mecanice, să te duci la o biserică şi s-o copiezi la a doua…

Fiecare loc îşi marchează oamenii şi oamenii sunt marcaţi de loc. Începând de la vânt, cantitatea de ploaie, transparenţa şi fuzionarea anotimpurilor, pământul, vegetalul. Pe urmă vin animalele. Şi pe urmă vine omul. Tot ce ne-a dat bunul Dumnezeu nouă ne-a dat ca un dar. „Să stăpâniţi pământul”… Ni l-a dat cu acel gând –că aţi amintit de reprezentarea „Celui vechi de zile” îi zic eu… Acolo nu se poate merge cu mintea noastră omenească, în care să târguim sau să muşamalizăm sau să negociem ceva. Acolo nu se face nimic din acele gânduri, lucruri de compromis sau jumătăţi de măsură. Acolo lucrurile au o plinătate şi o împlinire…

Vedeţi, noi mergem până la Aristotel, că ne-a învăţat cercul. E foarte greu să împlineşti un cerc cât o micuţă viaţă. Că viaţa unui om e doar o trecere. Cine are norocul totuşi să ducă cercul –şi aici e iarăşi o filosofie… Unii se mulţumesc cu un cerc mic. Dacă mergem la apă şi arunci o piatră şi se produc acele inele circulare, concentrice, până se topesc muzical la margine. Asta depinde în ce apă adâncă arunci piatra şi ce piatră. Şi cu ce energie. Acum e şi spectacolul acesta al culorilor toamnei. Sunt legat, aşa, de mişcare şi de metamorfoza anotimpurilor…

Îl rog pe Dumnezeu să-mi îngăduie să mă apropii de grădina Raiului

Rep: Apropo, iertată să-mi fie eventuala blasfemie: pe Dumnezeu, din punct de vedere artistic, îl vedeţi mai degrabă pictor, muzician, compozitor, poet? Sigur că El e tot…

VN: În dimensiunea mea, cât am eu dreptul să mă apropii de idee… În momentul în care l-am pictat… Pe Cel vechi de zile, în general, nu l-a văzut nimeni… La Moise i s-a auzit doar glasul, la rugul aprins. Când a coborât prin Duhul Sfânt, o treime din energia creaţiei… Sfânta Treime… Porumbelul de deasupra Botezului… În momentul în care ni s-a adresat… Ca să vedeţi cum se transferă energia… Apostolii erau poate nişte oameni modeşti, pescari, tâmplari, meseriaşi. În momentul în care a fost pogorârea Duhului Sfânt, ei au devenit atât de înzestraţi… Lucrurile se complică şi devin aproape cutremurătoare.

În dimensiunea noastră umană, cel puţin în calitatea mea de pictor, artist, eu mă tem să vorbesc cu El decât după ce e gata. Întâi mă duc cu ochii sufletului, a credinţei din mine şi îl rog să-mi îngăduie să mă apropii cumva de grădina cea a Raiului. Dar nu să intru în Rai sau să îl văd material, cât e de mare şi de strălucitor. Mă depăşeşte. Eminescu spunea, şi Nichita spuneau, că în primele trei trepte avem acces să-l cunoaştem. El ni s-a revelat nouă prin fiu, prin Iisus Hristos. Şapte trepte ne-a dăruit. Dar noi, de la 3 la 7 nu mai avem acces, mintea ni se tulbură. Cel vechi de Zile, Creatorul, energia universală…

Rep: Şi când îl pictaţi, reprezentaţi pe El…

VN: După ce termin, după ce îl pictez, cobor şi stau pe spate, aşa, seara, cu o lumânare, şi atunci încep să tremur de emoţie şi de bucurie. Şi de mulţumire, că mi-a îngăduit să mă apropii, în felul sufletului meu, să-l pot reprezenta.

Vine o energie din acoperiş, din aer…

Rep: Dar când Îl reprezentaţi, simţiţi că vine de undeva inspiraţia sau de la dvoastră?

VN: Nu, nu mai simt nicio durere atunci. Nu, nu… Vine o energie… dacă luăm material, din acoperiş, din nori, din aer…

Rep: Se pictează El cu mâna dvoastră?

VN: Eu aproape că nu mă mai controlez. Eu numai văd ce e acolo, ce rămâne după pensulă. Când mă apropiu, eu nu mai gândesc ca… Simţiţi un dirijor mare cum simte toată orchestra? El simte tot, ca un pâlpâit de aripioare de libelulă. Asta înseamnă sensibilitate… Noi, oamenii, ne străduim şi ne purificăm, ne cultivăm în direcţia aceasta. Dar există straturi şi mai sensibile decât pâlpâitul aripioarelor unei libelule.

Culorile trebuie să semene cu temperamentul oamenilor

Rep: Pictura e gândire sau simţire mai degrabă? Ce e mai mult?

VN: Până la un punct este şcoală, gândire, educaţie, stăpânirea mijloacelor de exprimare. Contează foarte mult. Pentru că ai o răspundere, nu lucrezi într-un spaţiu particular. Lucrezi într-un for public, o biserică. Vedeţi dvoastră, avem lucrări de peste 500-700 de ani, frescece, care se menţin până în ziua de azi.

Rep: Când alegeţi culorile, combinaţia de culori, le alegeţi după nişte reguli sau aveţi un fel de simţiri cum să faceţi, revelaţii?

VN: Sunt reguli. Dar e şi altceva. Dacă, de exemplu, lucrezi în Oaş… Culorile trebuie să semene cu temperamentul oamenilor de acolo. Adică, dinamici. Culoare dinamică, în contrast energetic. Ei zic ţâpuritură… implorare între pământ şi cer. Implori. Preoţii merg până la nu ştiu care treaptă. „Când strig către tine, Doamne, auzi-mă”… Ăştia urcă, urcă până în nori. Eşti în Oaş. Mergi în zona Sălajului şi acolo totul e un spaţiu mioritic. Parcă este mângâiat de mâna unui vrăjitor. Toate dealurile, totul are un cântar al înţelepciunii şi al discreţiei. Eu zic că este un fel de modestie prin înţelepciune, aşezată, fără străluciri cosmetizate. Ei, în esenţă, sunt adevăraţi oameni. Eu am comunicat cu ei. La început au rezervă şi după ce te descoperă că eşti ca ei, te iubeşte lumea.

Şi în momentul în care se produce această legătură –care nouă, contemporanilor, ne lipseşte, mai ales în ultimii ani-, te trimit imediat la Sfânta Treime. „Trei sunt care mărturisesc în ceruri, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt”. Şi toţi trei una sunt. Aceasta e armonia, unirea. Dragostea dintre oameni. Pentru pictor, lumina şi iubirea sunt esenţiale. Pe urmă, vine partea cerebrală. Că m-aţi întrebat cum fac cu culorile, cum mă exprim. Deci, stăpânesc mijloacele şi materialele. Cei vechi ne-au învăţat, înainte de Renaştere. Treceau culorile prin foc. Prin foc şi prin mediul acid. Şi dacă a trecut proba asta… Asta se cheamă pigment verificat la foc. Pe urmă e proba culorilor la soare şi în întuneric. Culoarea care nu-ţi rezistă la soare, te păcăleşte în întuneric.

Cel mai greu e când te apropii de Mântuitorul Iisus Hristos

Rep: Aţi avut vreo experienţă mai deosebită pictând Divinitatea, reprezentarea ei?

VN: Am mai multe stări. Ştiţi, cel mai greu e când te apropii de Mântuitorul Iisus Hristos, care a trăit pe pământ. L-a pipăit Toma. „Fericiţi cei care au crezut şi n-au văzut”… Mântuitorul a fost văzut, a fost pipăit, a fost vândut, scuipat, batjocorit. În taine, noi nu putem decodifica.

Am început cu îngeraşi

Rep: Cum v-a ajuns pensula în mână?

VN: Datorită tatălui meu. Mi-a dat o şansă. Eram mic, 3-4 ani. Mi-a adus culori şi pensulă acasă. Noi, copiii, nu aveam aşa ceva. De unde a avut el inspiraţia asta?! Ai un copil căruia îi place frumosul… Dar copilul mâzgăleşte, vrea să se exprime şi nu poate. Apoi apare un fel de realism afectiv. Tot ce face, el iubeşte. Şi noi, maturii, nu avem voie să-i criticăm jucăria. El iubeşte jucăria lui. El face păsări. Poate nu sunt păsări, dar face păsări, el vede păsări. Vede case, vede oameni… Trebuie să-l crezi.

Apoi, când începe să devină cerebral, prin educaţie zidită, cu discernământ, încep să se blocheze şi cei care n-au talent, se reprofilează în alte direcţii. Şi aşa se curăţă, cum după furtună se limpezeşte cerul. Deci, de acolo-mi vine, de copil mic. Apoi am mers la şcoală şi acolo am devenit pictorul întâi al clasei, aşa mi se spunea, şi apoi al şcolii, al judeţului, apoi premii naţionale şi internaţionale. Cum evoluam în ani.

Tata mi-a mai făcut o mare bucurie, m-a urcat pe schelă de copil. Era tot pictor de biserici. Eram cel mai mic în echipă; avea studenţi. M-a dus pe schelă, eram înconjurat de studenţi, îi recruta el, îi plătea, era o atmosferă de vis. Încet-încet am început să-i depăşesc. Ceream să pictez figurativ, să intru în expresie. Şi m-au lăsat să fac nişte îngeraşi. Cu asta am început. Eram bun şi la învăţătură. De acolo am început să prind curaj că sunt în stare să fac lucruri şi mai bune, şi mai mari. Şi-ţi dai seama că eşti cu adevărat tu, că meriţi să crezi în tine, în momentul când faci singur o biserică, de la A la Z. Când e gata e o bucurie unică.

Aş fi vrut să mă nasc în alt secol

Rep: Faceţi 70 de ani. Mulţi înainte! Aveţi sentimentul împlinirii? Aţi fi vrut mai mult în privinţa picturii? Altceva?

VN: Doar atât, am aşa, ceva, un pic… Dar pe cine să te superi, decât tot pe mine?! Aş fi vrut să mă nasc în al secol. Atâta-i tot. Atâta e nemulţumirea. În rest, Dumnezeu mi-a dat tot.

Rep: De ce aţi fi vrut în alt secol?

VN: Vă spun de ce: cei care avem darul acesta de a urca pe schele şi a controla suprafeţe –am biserici şi de 5.000 de metri pe care i-am controlat. E foarte important, când vezi o lucrare monumentală, amplă, să dai impresia că e făcută într-o singură zi şi de un singur om. Atunci e unitară.

Rep: Ce secol aţi alege? Perioada Renaşterii?

VN: Da, al Renaşterii. Eu eram pentru Renaştere. Îmi plăceau catedralele. Şi recent, eu m-am îndrăgostit din nou de Veneţia. Acolo am redescoperit noţiunea de libertate. Şi mai e un loc, la noi. De unde izvorăşte Iza, în Maramureş, Izvorul albastru. E o gaură de 3×3 m în stâncă şi vine debitul acela pe secundă, nu ştiu câţi metri cubi de apă, şi are un cântec. Are un şuior, are o taină. Parcă opreşte timpul şi hrăneşte tot ce-i în jur. Sărutul între cer şi pământ.

Nu mă mai doare nimic când pictez

Rep: Simţiţi pensula sau culoarea ca parte a corpului dvoastră?

VN: Da, da… Eu îmi făceam pensula. Şi acum, nu mi le fac cei din industrie. Luam părul din urechea de bovină, e o tehnologie, descoperită de la cei vechi. Pe urmă, cel mai fin păr de pensulă este din coadă de veveriţă. Mie îmi plac pensulele cu coadă lungă şi părul mult, care să ţină culoarea. Pentru că eu sunt un om de mişcare, datorită zidurilor şi schelelor. Am avut personaje de 7 metri. Şi de pe pământ le vedeau normal oamenii. Şi atunci, am aici prelungitoarele mele. Eu îmi prelungesc mâna în funcţie de ce tehnică adopt.

Rep: Dacă simţiţi pensula şi culoarea ca prelungiri ale corpului, vă şi dor? La figurat…

VN: Nu, nu… Nu mă mai doare nimic când pictez…

CV şi “Expoziţie aniversară”

*Născut la Nimigea, județul Bistrița-Năsăud, Viorel Nimigeanu este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din București, 1981, unde studiază cu maeștrii Corneliu Baba și Vasile Grigore. Din anul 2009 este Doctor în Arte Vizuale la Universitatea de Arte și Design din Cluj-Napoca. Are o contribuție importantă la pictura murală monumentală, prin pictarea a numeroase biserici din Transilvania, începând cu anul 1978. Viorel Nimigeanu este membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Deţine recordul mondial la numărul de biserici pictate: 53.

*Viorel Nimigeanu prezintă, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, “Expoziţia aniversară”, în perioada 7-25 octombrie. Vernisajul expoziţiei va avea loc miercuri 7 octombrie, de la ora 17.00

(Marius Avram)

CLUJUL PENTRU TOȚI - Ai o propunere pentru un Cluj mai bun? Ai o problemă în zonele în care îţi trăieşti viaţa? Semnalează-ne-o! Trimite mesajul tău pe email prin ACEST FORMULAR, Whatsapp sau pe Facebook messenger

Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Vezi cele mai interesante video Cluj24.ro


ACTUALITATE

EXCLUSIV/ VIDEO: „Asta-i țara”, noua piesă a clujeanului Cătălin Condurache și povestea ei

Publicat

Cătălin Condurache, prolificul cantautor clujean, ne-a obișnuit deja cu piese muzicale de excepție. După ce acum două luni vă prezentam aici un cântec dedicat orașului, intitulat „Clujul meu”, iată că la doar două zile de la Sărbătoarea națională, Cătălin revine la Cluj24.ro cu cea mai nouă piesă a sa, „Asta-i țara” și cu povestea ei, în exclusivitate.

„Era undeva în luna august a anului 2020, an complicat după cum știți foarte bine și mă ocupam cu tot felul de producții la CAP meu de pe Str. Baladei, legume, cântece, cărți!

La un moment dat am primit un telefon de la Daniel Moșoiu, un foarte drag prieten poet și realizator de emisiuni la Radio Cluj pe teme de Muzică Românească, ușoară rock și muzică folk. Îl rugasem la un moment dat să verifice ceva în arhiva Radio Cluj referitor la un cântec de-al meu de prin 1976.

„O poezie scrisă excepțional acum aproape 10 ani”

Și uite așa, dintr-o vorbă în alta, i-am povestit și despre lucrurile pe care le-am făcut în vremea pandemiei. Despre cântecele mele noi pe care, pe unele le cunoștea și despre un proiect legat de un album care să se intituleze ”Influențe” în care să-mi aduc într-un fel obolul, trupelor, muzicienilor, stilurilor care m-au influențat în cariera mea artistică.

I-a plăcut foarte tare ideea și mi-a dat poezia care se cheamă ”Asta-i țara” cu un puternic iz social. O poezie scrisă excepțional acum aproape 10 ani, un ”RMN” al societății noastre, a noastră a românilor.

Este de notorietate pasiunea mea pentru Dylan, așa că m-am hotărât să compun un cânte în maniera lui.

Am uitat amândoi de asta, dar undeva la sfârșitul lunii octombrie am revenit și i-am trimis punctul meu de vedere despre cum ar trebui să arate cântecul cu versuri și refren.

La producție ne-au venit tot felul de idei mie și lui Sandy Deac, producătorul muzical, astfel încât să iasă un cântec realizat modern, cu dinamică și credeam noi cu priză la public.

Astfel o bună parte din percuție a fost realizată de sampling-uri cu sunetul roților de tren bătând pe șine, etc.

De aici încolo vă invit pe voi să mai descoperiți câteva subtilități ale acestui cântec și cum bine spunea un prieten bun de-al meu, acesta este un manifest pe care lumea ar trebui să-l asculte cu mare atenție, să înțeleagă mesajul lui și să-l ia în serios.

Cu siguranță a fost cea mai grea piesă pe care am interpretat-o, strofa și refrenul au trebuit cântate dintr-o respirație.

Acum e rândul tău. Ascultă și dă mai departe!”, ne povestește Cătălin Condurache.

Citește mai departe

ACTUALITATE

O studentă a UBB, câștigătoarea marelui premiu pentru scurtmetraj la Festivalul Internațional de Film de la Gijón. Vezi modul inedit în care s-a filmat

Publicat

De

Scurtmetrajul „Să crești sub un cireș amar”/ „To Grow under an Old Cherry Tree”, realizat în perioada pandemiei de tânăra regizoare Agata Olteanu, a primit marele premiu în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Gijón (Spania).

Ajuns la cea de-a 38-a ediție, festivalul este unul dintre cele mai importante evenimente de profil la nivel mondial, selecția fiind printre cele luate în considerare și pentru nominalizările la premiile Oscar.

Studentă în anul al treilea la specializarea Regie de Film și TV a Facultății de Teatru și Film din cadrulUniversității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB), Agata Olteanu și-a început drumul în film prin acțiuni de voluntariat la diferite festivaluri din țară, apoi prin participarea în secțiunea „Let’s Go Digital” a Festivalului Internațional de Film Transilvania. De atunci a experimentat mai multe formate audiovizuale, de la videoclip la fotografie și instalații media.

„Să crești sub un cireș amar” este un documentar realizat sub forma unui eseu video care surprinde viața de zi cu zi din timpul izolării prin întâmplări amuzante și inconfortabile. Proiectul a fost realizat în mare parte doar cu ajutorul unui telefon mobil și a fost coordonat de Radu Jude și Adrian Sitaru.

„Asa cum spun mereu, studenții nu sunt, la UBB, beneficiari ai unui serviciu educațional, ci partea activă a comunității UBB, arhitecți, alături de cadrele didactice și de cercetare, ai propriei educații. Vedem aici această comunitate excelând în zona artelor, ceea ne ma bucurăși onorează înteaga comunitate UBB”, afirmă rectorul UBB, prof. univ. dr. Daniel David.

 

 

 

Citește mai departe

ACTUALITATE

Zilele naţionale ale României. Ce a fost înainte de 1 Decembrie

Publicat

România aniversează astăzi Ziua Naţională, 1 Decembrie, când, în 1918, a fost realizată unirea provinciilor româneşti, la Alba Iulia.

Dar ţara noastră a mai avut încă două zile naţionale.

Între 1866 şi 1947, ziua naţională era pe 10 mai. Atunci era marcată Ziua Independenţei, precum şi Ziua Regalităţii.

Următoarea dată marcată ca zi naţională a fost 23 august, sărbătorită între anii 1948 şi 1989. Aceasta era numită şi ziua insurecţiei armate antifasciste, când armata română a întors armele împotriva Germaniei naziste, cu care era până atunci aliat. S-a întâmplat în 1944. Atunci, mareşalul Ion Antonescu, şef al ţării, a fost arestat în urma unei lovituri de stat organizate de regele Mihai.

Actuala zi naţională, 1 Decembrie, a fost stabilită prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990. Ea a fost promulgată de președintele Ion Iliescu şi publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990. Este ziua formării Regatului României Mari, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Celelalte provincii s-au unit la date anterioare.

În perioada comunistă, 1 decembrie era adesea sărbătorită împreună cu 30 decembrie, când, în 1947, a abdicat regale Mihai, iar România devenea republică populară.

(MaAv)

Citește mai departe

ACTUALITATE

FOTO/ Omagiu adus la Cluj cardinalului Iuliu Hossu, vestitorul Unirii de la Alba Iulia

Publicat

De

Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu, pr. Marius Cerghizan, vicar general, preoți, diaconi, studenți teologi, credincioși, precum și reprezentanți ai autorităților locale, între care prefectul județului Cluj, au onorat memoria cardinalului Iuliu Hossu fiind de față la un scurt moment omagial desfășurat în condițiile impuse de pandemie.

La încheierea Sfintei Liturghii Arhierești în Catedrala „Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca – celebrare dedicată memoriei înfăptuitorilor Unirii și la care s-a invocat mijlocirea Fericitului episcop Iuliu Hossu și a Fericiților episcopi greco-catolici martiri pentru credință –, a avut loc un moment de rugăciune și depunerea de coroane de flori la statuia Episcopului Iuliu Hossu, primul cardinal al românilor și fericit martir pentru credință, care a vestit Marea Unire românilor adunați la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918.

Statuia a fost amplasată și binecuvântată în Anul Marelui Centenar al Unirii, 2018, în fața Catedralei „Schimbarea la Față”, sfânt locaș în care Episcopul Iuliu Hossu s-a rugat și din care a păstorit poporul credincios în perioada 1930-1948.

Cuvintele lui Iuliu Hossu

A fost un prilej, pentru Episcopul de Cluj-Gherla, PS Florentin, să reamintească acele cuvinte care au fost rostite în 1918, la Alba Iulia, de Episcopul Iuliu Hossu: „De acum o Românie mare, una și nedespărțită, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și credința poporului său… Dreptate și adevăr la temelia României întregite!” – sunt cuvintele pe care, eminentul nostru Arhiereu astăzi, Fericitul martir pentru credință Iuliu Hossu, le rostea mulțimilor adunate pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia.

Aceleași cuvinte răsună și astăzi în sufletele noastre: dreptatea lui Dumnezeu și credința poporului său să rămână la baza și la fundamentul României Mari, odată pentru totdeauna. Trăiască România Mare, trăiască toți cei care cred în idealurile sfinte lăsate de Dumnezeu pentru această țară. Amin. Lăudat să fie Isus Hristos!”, a încheiat Ierarhul greco-catolic clujean.

Imnul episcopilor martiri

La statuia Vestitorului Marii Uniri, Fericitul episcop Iuliu, s-a intonat Imnul Episcopilor martiri, care a răsunat la 2 iunie 2019, la Blaj, pe Câmpia Libertății, la beatificarea, de către Sfântul Părinte, Papa Francisc, a celor șapte Episcopi greco-catolici martiri: Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie și Tit Liviu Chinezu.

În Catedrală s-a ascultat în această zi de sărbătoare Vocea Cardinalului Iuliu Hossu. Înregistrarea cu Cardinalul român unit cu Roma reamintindu-şi acel moment al citirii Rezoluţiunii, datează din 1970 și a fost făcută lângă Bucureşti, unde se afla în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani.

Albume cu Marea Adunare de la Alba Iulia

Semne de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, sunt și singurele 5 fotografii din ziua de 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, între care se află și imaginea de la tribuna oficială, cu momentul citirii Rezoluției Unirii de către Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Pozele au fost realizate de fotograful Samuilă Mîrza, care le-a aşezat apoi în câteva albume pe care le-a oferit personalităţilor vremii.

Cu preţuire, unul dintre aceste albume este păstrat la sediul Episcopiei de Cluj-Gherla, fiind primit de către Episcopul eparh, PS Florentin Crihălmeanu, de la fiica marelui savant Alexandru Borza, întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj. Este albumul ce a fost dedicat şi dăruit Vestitorului Unirii, Episcopul Iuliu Hossu, care însă, fiind închis pentru credinţă sub regimul comunist, l-a încredinţat Preotului și savantului Alexandru Borza.

Stă scris pe coperta acestui album: “Alba-Iulia, în 1 Decembrie 1918. P.S.S. Dr. Iuliu HOSSU Episcopul Gherlei, în semn de recunoștință și devotement. Emanuil S. Mîrza”.

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate
Publicitate
Publicitate