Connect with us

Clujeni de 5 stele

Viorel Nimigeanu: Când pictez, nu mai simt nicio durere, aproape că nu mă mai controlez, simt o energie care vine de undeva

Publicat


E ca şi când Dumnezeu şi-ar vârî pumnul într-un curcubeu şi i-ar arunca peste lume toate culorile… Când se aşează în faţa pânzei virgine, Viorel Nimigeanu nu mai simte nimic. Nu-l mai doare nici măcar pensula, pe care şi-o face singur şi pe care o simte prelungire a trupului. Nu-l mai doare nici culoarea cu care îşi pictează sufletul pe pânză…

Prima confruntare e cu tine însuţi

Reporter: Maestre Viorel Nimigeanu, o expoziţie, o nouă expoziţie… „Expoziţie aniversară”. Faceţi 70 de ani. La mulţi ani!

Viorel Nimigeanu: Mulţumesc. Îmi doream să-mi fac mie un cadou, pentru că e ziua mea de naştere în noiembrie. Aceasta e a 4-a acţiune personală, expoziţia, la Muzeul de Artă Cluj. Vedeţi, pictorul fără confruntare… Prima confruntare este evident în atelier, cu tine însuţi. Asta este obligatorie. Dacă tu, în lumea ta interioară, nu simţi că lucrarea e împlinită, lucrarea nu poate circula. Ea încă mai rămâne în faza de faşă sau de laborator interior. Ea, când e împlinită, are o taină. Are o taină, în sensul că nu te mai lasă să o atingi, că o distrugi, o strici. Aici e un secret în artă. Noi avem bazele când pornim în această aventură. Poate că unii o numesc aventură. Eu o numesc dimensiune a destinului.

Cei care am fost chemaţi de copii, de tineri către această dragoste, ea devine din ce în ce mai fascinantă. Ea creşte odată cu noi. E ca o apă vie, ca o fântână vie, care te însoţeşte, indiferent de vârstă, prin toate cumulările de experienţă şi confruntare cu alţii colegi. Că e o confruntare şi cu alţi colegi. După confruntarea cu tine însuţi.

Să te ferească Dumnezeu să te duci pe un drum şi să nu întâlneşti pe nimeni

Rep: Dar până la urmă, după confruntarea de care ziceaţi, cu alţi colegi de breaslă, generaţie, nu revii tot la confruntarea cu tine însuţi?

VN: Tot timpul ne întoarcem acolo. Ştiţi de ce? Suntem de multe ori, printr-o mică neglijenţă a zilei sau a clipei, provovcaţi să mâncăm balast. Adică, să facem lucruri cu jumătate de măsură sau ceea ce nu ne place. Sau ceea ce nu e bine să faci. Fiindcă sunt unele capcane, nişte reţele din astea, în care fie lipsa de experienţă, de pregătire, fie vârsta, sau chiar şi conjunctura, de multe ori eşti tentat să intri în aventură. Şi aventura –abia mai târziu mi-am dat seama, mi-am răspuns… Să te ferească bunul Dumnezeu de clipa în care te tot duci pe drum şi nu te întâlneşti cu nimeni. Va trebui să te întorci. De aceea, în arta asta a comunicării, noi avem nevoie de confruntarea cu noi, cu mine în acest caz, dar şi cu semenii, cu cuvântătorul din jurul meu, cu omul.

Fiecare loc îşi marchează oamenii

Rep: Aţi amintit de Dumnezeu… Aţi pictat multe biserici, aveţi un record mondial în această privinţă, 53. Cum vă simţiţi când îl faceţi oarecum pe Dumnezeu, când îl reprezentaţi, când îl pictaţi? El ne-a făcut pe noi, ne-a creat şi acum ajungeţi să-l faceţi, la rându-vă, dvoastră pe El, reprezentarea Lui.

VN: Ce se întâmplă… Este cel mai greu moment în biografia unui pictor. Sunt două, dar acesta este cel mai greu. Primul este atunci când începi lucrarea şi ceri beneficiarilor bisericii să nu ridice schelele până nu vezi tu gata lucrarea. Asta înseamnă un examen de analiză cu tine însuţi, tot ce ştii să îţi slujească în a înfrumuseţa acea arhitectură. Sunt mulţi care consideră că o biserică pe care o pictezi aici poţi s-o iei şi s-o reproduci în altă biserică. Dar nu e aşa. Avem sfânta tradiţie, prin iconografia care ni se cere, şi noi o respectăm, dar noi nu creem religii şi noi nu facem şablonisme mecanice, să te duci la o biserică şi s-o copiezi la a doua…

Fiecare loc îşi marchează oamenii şi oamenii sunt marcaţi de loc. Începând de la vânt, cantitatea de ploaie, transparenţa şi fuzionarea anotimpurilor, pământul, vegetalul. Pe urmă vin animalele. Şi pe urmă vine omul. Tot ce ne-a dat bunul Dumnezeu nouă ne-a dat ca un dar. „Să stăpâniţi pământul”… Ni l-a dat cu acel gând –că aţi amintit de reprezentarea „Celui vechi de zile” îi zic eu… Acolo nu se poate merge cu mintea noastră omenească, în care să târguim sau să muşamalizăm sau să negociem ceva. Acolo nu se face nimic din acele gânduri, lucruri de compromis sau jumătăţi de măsură. Acolo lucrurile au o plinătate şi o împlinire…

Vedeţi, noi mergem până la Aristotel, că ne-a învăţat cercul. E foarte greu să împlineşti un cerc cât o micuţă viaţă. Că viaţa unui om e doar o trecere. Cine are norocul totuşi să ducă cercul –şi aici e iarăşi o filosofie… Unii se mulţumesc cu un cerc mic. Dacă mergem la apă şi arunci o piatră şi se produc acele inele circulare, concentrice, până se topesc muzical la margine. Asta depinde în ce apă adâncă arunci piatra şi ce piatră. Şi cu ce energie. Acum e şi spectacolul acesta al culorilor toamnei. Sunt legat, aşa, de mişcare şi de metamorfoza anotimpurilor…

Îl rog pe Dumnezeu să-mi îngăduie să mă apropii de grădina Raiului

Rep: Apropo, iertată să-mi fie eventuala blasfemie: pe Dumnezeu, din punct de vedere artistic, îl vedeţi mai degrabă pictor, muzician, compozitor, poet? Sigur că El e tot…

VN: În dimensiunea mea, cât am eu dreptul să mă apropii de idee… În momentul în care l-am pictat… Pe Cel vechi de zile, în general, nu l-a văzut nimeni… La Moise i s-a auzit doar glasul, la rugul aprins. Când a coborât prin Duhul Sfânt, o treime din energia creaţiei… Sfânta Treime… Porumbelul de deasupra Botezului… În momentul în care ni s-a adresat… Ca să vedeţi cum se transferă energia… Apostolii erau poate nişte oameni modeşti, pescari, tâmplari, meseriaşi. În momentul în care a fost pogorârea Duhului Sfânt, ei au devenit atât de înzestraţi… Lucrurile se complică şi devin aproape cutremurătoare.

În dimensiunea noastră umană, cel puţin în calitatea mea de pictor, artist, eu mă tem să vorbesc cu El decât după ce e gata. Întâi mă duc cu ochii sufletului, a credinţei din mine şi îl rog să-mi îngăduie să mă apropii cumva de grădina cea a Raiului. Dar nu să intru în Rai sau să îl văd material, cât e de mare şi de strălucitor. Mă depăşeşte. Eminescu spunea, şi Nichita spuneau, că în primele trei trepte avem acces să-l cunoaştem. El ni s-a revelat nouă prin fiu, prin Iisus Hristos. Şapte trepte ne-a dăruit. Dar noi, de la 3 la 7 nu mai avem acces, mintea ni se tulbură. Cel vechi de Zile, Creatorul, energia universală…

Rep: Şi când îl pictaţi, reprezentaţi pe El…

VN: După ce termin, după ce îl pictez, cobor şi stau pe spate, aşa, seara, cu o lumânare, şi atunci încep să tremur de emoţie şi de bucurie. Şi de mulţumire, că mi-a îngăduit să mă apropii, în felul sufletului meu, să-l pot reprezenta.

Vine o energie din acoperiş, din aer…

Rep: Dar când Îl reprezentaţi, simţiţi că vine de undeva inspiraţia sau de la dvoastră?

VN: Nu, nu mai simt nicio durere atunci. Nu, nu… Vine o energie… dacă luăm material, din acoperiş, din nori, din aer…

Rep: Se pictează El cu mâna dvoastră?

VN: Eu aproape că nu mă mai controlez. Eu numai văd ce e acolo, ce rămâne după pensulă. Când mă apropiu, eu nu mai gândesc ca… Simţiţi un dirijor mare cum simte toată orchestra? El simte tot, ca un pâlpâit de aripioare de libelulă. Asta înseamnă sensibilitate… Noi, oamenii, ne străduim şi ne purificăm, ne cultivăm în direcţia aceasta. Dar există straturi şi mai sensibile decât pâlpâitul aripioarelor unei libelule.

Culorile trebuie să semene cu temperamentul oamenilor

Rep: Pictura e gândire sau simţire mai degrabă? Ce e mai mult?

VN: Până la un punct este şcoală, gândire, educaţie, stăpânirea mijloacelor de exprimare. Contează foarte mult. Pentru că ai o răspundere, nu lucrezi într-un spaţiu particular. Lucrezi într-un for public, o biserică. Vedeţi dvoastră, avem lucrări de peste 500-700 de ani, frescece, care se menţin până în ziua de azi.

Rep: Când alegeţi culorile, combinaţia de culori, le alegeţi după nişte reguli sau aveţi un fel de simţiri cum să faceţi, revelaţii?

VN: Sunt reguli. Dar e şi altceva. Dacă, de exemplu, lucrezi în Oaş… Culorile trebuie să semene cu temperamentul oamenilor de acolo. Adică, dinamici. Culoare dinamică, în contrast energetic. Ei zic ţâpuritură… implorare între pământ şi cer. Implori. Preoţii merg până la nu ştiu care treaptă. „Când strig către tine, Doamne, auzi-mă”… Ăştia urcă, urcă până în nori. Eşti în Oaş. Mergi în zona Sălajului şi acolo totul e un spaţiu mioritic. Parcă este mângâiat de mâna unui vrăjitor. Toate dealurile, totul are un cântar al înţelepciunii şi al discreţiei. Eu zic că este un fel de modestie prin înţelepciune, aşezată, fără străluciri cosmetizate. Ei, în esenţă, sunt adevăraţi oameni. Eu am comunicat cu ei. La început au rezervă şi după ce te descoperă că eşti ca ei, te iubeşte lumea.

Şi în momentul în care se produce această legătură –care nouă, contemporanilor, ne lipseşte, mai ales în ultimii ani-, te trimit imediat la Sfânta Treime. „Trei sunt care mărturisesc în ceruri, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt”. Şi toţi trei una sunt. Aceasta e armonia, unirea. Dragostea dintre oameni. Pentru pictor, lumina şi iubirea sunt esenţiale. Pe urmă, vine partea cerebrală. Că m-aţi întrebat cum fac cu culorile, cum mă exprim. Deci, stăpânesc mijloacele şi materialele. Cei vechi ne-au învăţat, înainte de Renaştere. Treceau culorile prin foc. Prin foc şi prin mediul acid. Şi dacă a trecut proba asta… Asta se cheamă pigment verificat la foc. Pe urmă e proba culorilor la soare şi în întuneric. Culoarea care nu-ţi rezistă la soare, te păcăleşte în întuneric.

Cel mai greu e când te apropii de Mântuitorul Iisus Hristos

Rep: Aţi avut vreo experienţă mai deosebită pictând Divinitatea, reprezentarea ei?

VN: Am mai multe stări. Ştiţi, cel mai greu e când te apropii de Mântuitorul Iisus Hristos, care a trăit pe pământ. L-a pipăit Toma. „Fericiţi cei care au crezut şi n-au văzut”… Mântuitorul a fost văzut, a fost pipăit, a fost vândut, scuipat, batjocorit. În taine, noi nu putem decodifica.

Am început cu îngeraşi

Rep: Cum v-a ajuns pensula în mână?

VN: Datorită tatălui meu. Mi-a dat o şansă. Eram mic, 3-4 ani. Mi-a adus culori şi pensulă acasă. Noi, copiii, nu aveam aşa ceva. De unde a avut el inspiraţia asta?! Ai un copil căruia îi place frumosul… Dar copilul mâzgăleşte, vrea să se exprime şi nu poate. Apoi apare un fel de realism afectiv. Tot ce face, el iubeşte. Şi noi, maturii, nu avem voie să-i criticăm jucăria. El iubeşte jucăria lui. El face păsări. Poate nu sunt păsări, dar face păsări, el vede păsări. Vede case, vede oameni… Trebuie să-l crezi.

Apoi, când începe să devină cerebral, prin educaţie zidită, cu discernământ, încep să se blocheze şi cei care n-au talent, se reprofilează în alte direcţii. Şi aşa se curăţă, cum după furtună se limpezeşte cerul. Deci, de acolo-mi vine, de copil mic. Apoi am mers la şcoală şi acolo am devenit pictorul întâi al clasei, aşa mi se spunea, şi apoi al şcolii, al judeţului, apoi premii naţionale şi internaţionale. Cum evoluam în ani.

Tata mi-a mai făcut o mare bucurie, m-a urcat pe schelă de copil. Era tot pictor de biserici. Eram cel mai mic în echipă; avea studenţi. M-a dus pe schelă, eram înconjurat de studenţi, îi recruta el, îi plătea, era o atmosferă de vis. Încet-încet am început să-i depăşesc. Ceream să pictez figurativ, să intru în expresie. Şi m-au lăsat să fac nişte îngeraşi. Cu asta am început. Eram bun şi la învăţătură. De acolo am început să prind curaj că sunt în stare să fac lucruri şi mai bune, şi mai mari. Şi-ţi dai seama că eşti cu adevărat tu, că meriţi să crezi în tine, în momentul când faci singur o biserică, de la A la Z. Când e gata e o bucurie unică.

Aş fi vrut să mă nasc în alt secol

Rep: Faceţi 70 de ani. Mulţi înainte! Aveţi sentimentul împlinirii? Aţi fi vrut mai mult în privinţa picturii? Altceva?

VN: Doar atât, am aşa, ceva, un pic… Dar pe cine să te superi, decât tot pe mine?! Aş fi vrut să mă nasc în al secol. Atâta-i tot. Atâta e nemulţumirea. În rest, Dumnezeu mi-a dat tot.

Rep: De ce aţi fi vrut în alt secol?

VN: Vă spun de ce: cei care avem darul acesta de a urca pe schele şi a controla suprafeţe –am biserici şi de 5.000 de metri pe care i-am controlat. E foarte important, când vezi o lucrare monumentală, amplă, să dai impresia că e făcută într-o singură zi şi de un singur om. Atunci e unitară.

Rep: Ce secol aţi alege? Perioada Renaşterii?

VN: Da, al Renaşterii. Eu eram pentru Renaştere. Îmi plăceau catedralele. Şi recent, eu m-am îndrăgostit din nou de Veneţia. Acolo am redescoperit noţiunea de libertate. Şi mai e un loc, la noi. De unde izvorăşte Iza, în Maramureş, Izvorul albastru. E o gaură de 3×3 m în stâncă şi vine debitul acela pe secundă, nu ştiu câţi metri cubi de apă, şi are un cântec. Are un şuior, are o taină. Parcă opreşte timpul şi hrăneşte tot ce-i în jur. Sărutul între cer şi pământ.

Nu mă mai doare nimic când pictez

Rep: Simţiţi pensula sau culoarea ca parte a corpului dvoastră?

VN: Da, da… Eu îmi făceam pensula. Şi acum, nu mi le fac cei din industrie. Luam părul din urechea de bovină, e o tehnologie, descoperită de la cei vechi. Pe urmă, cel mai fin păr de pensulă este din coadă de veveriţă. Mie îmi plac pensulele cu coadă lungă şi părul mult, care să ţină culoarea. Pentru că eu sunt un om de mişcare, datorită zidurilor şi schelelor. Am avut personaje de 7 metri. Şi de pe pământ le vedeau normal oamenii. Şi atunci, am aici prelungitoarele mele. Eu îmi prelungesc mâna în funcţie de ce tehnică adopt.

Rep: Dacă simţiţi pensula şi culoarea ca prelungiri ale corpului, vă şi dor? La figurat…

VN: Nu, nu… Nu mă mai doare nimic când pictez…

CV şi „Expoziţie aniversară”

*Născut la Nimigea, județul Bistrița-Năsăud, Viorel Nimigeanu este absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din București, 1981, unde studiază cu maeștrii Corneliu Baba și Vasile Grigore. Din anul 2009 este Doctor în Arte Vizuale la Universitatea de Arte și Design din Cluj-Napoca. Are o contribuție importantă la pictura murală monumentală, prin pictarea a numeroase biserici din Transilvania, începând cu anul 1978. Viorel Nimigeanu este membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Deţine recordul mondial la numărul de biserici pictate: 53.

*Viorel Nimigeanu prezintă, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, “Expoziţia aniversară”, în perioada 7-25 octombrie. Vernisajul expoziţiei va avea loc miercuri 7 octombrie, de la ora 17.00

(Marius Avram)


Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:


CLUJUL PENTRU TOȚI - Ai o propunere pentru un Cluj mai bun? Ai o problemă în zonele în care îţi trăieşti viaţa? Semnalează-ne-o! Trimite mesajul tău pe email prin ACEST FORMULAR, Whatsapp sau pe Facebook messenger

Comenteaza

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Vezi cele mai interesante video Cluj24.ro


ACTUALITATE

SFAT pentru MEDICII de azi: MEDICINA este ştiinţă, conştiinţă, IUBIRE de OAMENI. Iuliu HAŢIEGANU, 136 de ani de la naştere

Publicat

Ceea ce înseamnă azi Clujul medical i se datorează în bună măsură! Şi, fără el, azi nu ne-am fi simţit aşa de protejaţi în oraşul nostru. El a formulat şi celebra definiţie: “Medicina este ştiinţă şi conştiinţă încălzite de iubire faţă de oameni”. Se împlinesc 136 de ani de la naşterea lui Iuliu Haţieganu.

Şcoala de medicină de la Cluj

Iuliu Haţieganu (14 aprilie 1885, 4 septembrie 1959), medic internist, recunoscut în mod special pentru cercetările din domeniul tuberculozei. A format la Cluj o valoroasă şcoală de medicină internă şi UMF Cluj îi poartă numele.

 

*în imagine, farfurie aniversară din porţelan a Institutului Medico-Farmaceutic Cluj, azi UMF, realizată de IRIS Cluj (colecţia Cluj24)

A fost unul dintre organizatorii educaţiei fizice de masă în mediul rural şi universitar. A pus bazele sportului clujean prin înființarea Clubului Sportiv Universitatea Cluj în 1919 şi a pus bazele medicinei transilvănene.

De asemenea, a fost unul din delegații tineretului universitar la Adunarea Națională de la Alba Iulia și a susținut în fața Consiliul Dirigent al Transilvaniei înființarea Universității din Cluj.

Un parc înfiinţat după moartea unicului fiu

Alături de Ioan Goia, Iuliu Hațieganu a adunat la catedre specialiști deosebiţi, precum Victor Papilian, Titu Vasiliu, Iacob Iacobovici, Constantin Ureche, Victor Babeș, Constantin Levaditi sau Emil Racoviță.

Din fonduri proprii, colectă publică și bani de la ASTRA, Hațieganu a înființat între 1930-1932 la Cluj un parc destinat mișcării sportive a tinerilor. Parcul sportiv Iuliu Hațieganu a fost dedicat memoriei unicului său copil, mort la 8 ani.

A tratat-o pe ascuns pe Smaranda Brăescu

Umanitatea lui Iuliu Haţieganu reiese şi dintr-o întâmplare. Pentru că trebuia să se ascundă de comunişti, care au condamnat-o, o româncă celebră, care a făcut să se audă de România în toată lumea, Smaranda Brăescu, a fost nevoită să se ascundă sub un nume fals, Maria Popescu. Aşa a fost tratată în ultimii ani de viaţă, la Cluj, pe ascuns, de marele Iuliu Haţieganu.

“Smaranda Brăescu s-a alăturat rezistenţei anti-comuniste şi a semnat un memoriu de protest împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1946. De aceea a fost condamnată în contumacie de autorităţile comuniste şi a fost obligată să se ascundă. Fiind bolnavă, a sosit la Cluj sub o identitate falsă, Maria Popescu, şi a fost adăpostită la ferma Congregaţiei Maicii Domnului din Jucu. A fost tratată în secret la clinicile universitare de celebrul Iuliu Haţieganu. Se pare că a murit la 2 februarie 1948 şi a fost înmormântată cu numele conspirativ de Maria Popescu. În urmă cu doi ani a fost reînhumată în Hajongard şi i s-a pus numele adevărat pe mormânt. A stat la Cluj circa doi ani înainte de a muri. Şi a mai avut tangenţe cu Clujul”, spune, pentru Cluj24, istoricul clujean Vladimir Alexandru Bogosavlievici.

Smaranda Brăescu (21 mai 1897, Hănţeşti, Tecuci, 2 februarie 1948, Cluj), prima femeie parașutist cu brevet din România, campioană europeană la parașutism (1931) și campioană mondială (în 1932, cu recordul de 7200 m la Sacramento, SUA). A absolvit Academia de Belle Arte Bucureşti, secţia Artă decorative şi ceramică.

A demisionat din guvern pentru că nu s-a înfiinţat Ministerul Educaţiei Fizice

Printre altele, Iuliu Haţieganu a fost coleg de clasă cu viitorul cardinal Iuliu Hossu, la Gimnaziul Superior din Blaj. Şi a fost ministru al sănătății în Guvernul Iorga, de unde a demisionat după ce i-a fost respinsă propunerea de înființare a unui portofoliu al Educației Fizice.

 

Universitatea trebuie să se ocupe şi de fizic

“Universitatea nu se poate mulţumi cu un rol pur ştiinţific şi de instrucţie. Nu poate să-şi reducă rolul la cercetări, cursuri, examene, ci trebuie să-şi întregească rolul acesta cu cel educativ – de formare de caractere. (…) Universitatea de azi nu se poate ocupa numai cu spiritual – ea trebue să se adreseze omului şi astfel trebue să se ocupe şi cu fizicul”, spunea Iuliu Haţieganu în “Îndrumări universitare” (în imagini, 1936, arhiva Cluj24).

“Îndrumări universitare” (1936, arhiva Cluj24)

“Sportul universitar românesc suferă însă de aceleaşi boale, de care este cuprins întreg sportul românesc. Pseudoamatorismul, politicianismul, comercialismul, darea în spectacol au intrat şi în vieaţa sportului universitar”, adăuga el.

(MaAv)

 

Citește mai departe

Clujeni de 5 stele

EDITORIAL/ Ovidiu BLAG – Tot Clujul plînge după Remus Cîmpeanu

Publicat

A plecat în Ceruri domnul Remus Cîmpeanu. Ce pierdere pentru U, ce pierdere pentru comunitatea Clujului, ce pierdere pentru fotbalul românesc…

Prestanța, caracterul său șlefuit precum un diamant au atras atenția încă dintr-un începuturi, de pe vremea cînd juca acolo, pe partea stîngă a apărării lui U.

În cartea „Confesiunile unui veteran al gazonului” bunul gazetar Ion Cupen scria: „L-am ales pe Remus Cîmpeanu fiindcă el deţine un atu obiectiv care îi conferă trăsăturile unui adevărat şef de trib în fotbalul românesc. Este un fel de lider al jucătorilor noştri, un port-drapel, dacă vreţi un simbol: numără cele mai multe prezenţe, 329, în meciurile primei divizii, toate sub culorile aceleaşi echipe, Universitatea Cluj.

E uşor să găseşti sorgintea acestei calităţi: moral forte, caracter bătut în metal nobil, disciplină interioară. Este un reprezentant autorizat al plutonului, nu atât o medie a sa, cât o simbioză perfectă, fotbaliştii de excepţie, cei plasaţi la un pol sau altul nedeţinând niciodată aureola longevităţii într-un regim constant. Numele de mare sonoritate au ars pe gazon mai intens şi mai repede, într-o singură vâlvătaie sau în cicluri imprevizibile.

„Un factor de echilibru, un tip cerebral dar autoritar, maleabil dar cu idei clare”

Traiectoria lor cu viraje sucombă la cifre pe lângă care un Cîmpeanu sau un Adam, alt fotbalist fără sceptru, dar în fruntea clasamentului, foarte aproape de numărul obţinut de Cîmpeanu, calcă în pas cadenţat. Tocmai de aceea, din confesiunile unui Remus Cîmpeanu poţi croi o haină în care să încapă orice fotbalist, căci gândurile şi trăirile lui ating orizonturi caracteristice, au putere de generalizare.”

Aceste calități, să le spunem de jucător, s-au desăvîrșit mai apoi, după încheierea carierei, ajutîndu-l pe domnul Remus Cîmpeanu să devină un adevărat stîlp al societății clujene.

Un factor de echilibru, un tip cerebral dar autoritar, maleabil dar cu idei clare. Îmi amintesc cum îmi spunea, prin anul 2000, sintetizînd situația de atunci de la U Cluj: „Trebuie renunţat la aceste şedinţe care au loc la Universitatea, care ţin ore în şir, unde se dezbat teme generoase de altfel, dar cu o componenţă atât de stufoasă, încât decizia este foarte greu de luat. Vorbesc acolo vrute şi nevrute, după care fiecare merge la casa lui, iar a doua zi nu se întâmplă nimic din ceea ce s-a preconizat. Fotbalul este un domeniu în care trebuie să ai profesionişti, de la vârf şi până la magazioner”.

„Oare am dat vreodată vreo pasă perfectă?”

Domnul Remus Cîmpeanu a știut să se comporte mereu ca un gentleman. Nu a fost cu nasul pe sus cînd era unul dintre cei mai importanți oameni din fotbalul clujean și manager al celebrului ACR așa cum nu a stat cu capul plecat nici cînd unii l-au nedreptățit sau l-au plasat într-un con al uitării.

Cu spatele drept, cu figura semeață și cu pași hotărîți străbătea orașul care-l chema mereu și pe care îl înnobila cu figura sa emblematică. Se lumina strada cînd pășea Remus Cîmpeanu pe acolo, se luminau chipurile celor care îl salutau cu respect.

Omul care a jucat 15 ani fundaș stînga deși era dreptaci a avut mereu, așa cum îmi mărturisea, o dilemă: „oare am dat vreodată vreo pasă perfectă”?

Ați dat multe pase perfecte, domnule Remus Cîmpeanu. Noi însă nu am știut să le preluăm…

Foto: Mircea Roșca

Citește mai departe

ACTUALITATE

GLASURI ardelene care au VRĂJIT lumea. PRIVIGHETORILE clujene Lya Hubic şi Ana Rozsa Vasiliu

Publicat

Încă suntem în luna martie, dedicată femeii. Iar două dintre femeile celebre care au făcut cinste Clujului, Transilvaniei şi României sunt solistele de operă Lya Hubic şi Ana Rozsa Vasiliu.

Peste 2.000 de spectacole în lume

Lya Hubic (9 ianuarie 1911, 16 februarie 2006), interpretă de operă și operetă română.

„A fost soprană, solistă a Operei Române din Cluj. A făcut Academia de muzică şi artă dramatică la Cluj. Era supranumită privighetoarea Transilvaniei şi a debutat în rolul Musetta, de Puccini. Se zice că a avut peste 2.000 de spectacole şi a fost invitată pe marile scene ale Europei.

Un lucru foarte important e că a renunţat la marile scene ale lumii, să fie angajată de ele, pentru a rămâne acasă la Cluj şi a contribuit cu talentul său la prestigiul Operei Române. În semn de apreciere, Opera Naţională Română din Cluj-Napoca a instituit în onoarea sa Trofeul Lya Hubic, care este decernat unor personalităţi de marcă ale scenei lirice”, spune, pentru Cluj24, istoricul clujean Vladimir Alexandru Bogosavlievici.

A urmat cursurile liceale la Liceul de Fete de la Beiuș și la Liceul din Satu Mare, apoi, între 1931-1936, cursurile Academiei de Muzică și Artă Dramatică din Cluj la canto și pedagogie.

A fost angajată la Opera Naţională Română din Cluj, unde a debutat pe 3 octombrie 1936 în rolul Musetta din Boema lui Giacomo Puccini. A cântat, printre alţii, alături de Ana Rozsa Vasiliu.

Printre altele, a fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural şi cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler. În 2003 a fost instituit, în onoarea sa, Trofeul „Lya Hubic”, care este  decernat unor personalități în domeniul artei lirice.

De la Cluj, la Scala din Milano

O altă mare voce a Clujului şi a lumii a fost Ana Rozsa Vasiliu.

„S-a născut la Buziaş în 1899 şi a murit la Cluj în 1987. Era mezosoprană şi apoi soprană. Era foarte frumoasă. A debutat la Opera Română din Cluj, în 1921. În 1931 debutează la Scala Milano, unde activează până în 1932.

A fost una dintre femeile cuceritoare ale Clujului interbelic. S-a căsătorit cu celebrul medic Titus Vasiliu. A trăit la Cluj până la sfârşitul vieţii”, spune, pentru Cluj24, istoricul Vladimir Alexandru Bogosavlievici.

Ana Rozsa Vasiliu (10 februarie 1899, 9 aprilie 1987) a absolvit „Școala Superioară de Fete din Timișoara“ şi Milwaukee Conservatory (USA). În 1931 a debutat La Scala Theater Milan, cu „Freja“.

(MaAv)

Citește mai departe

ACTUALITATE

Omul care A FĂCUT Clujul FRUMOS. Marele arhitect al ARDEALULUI. A dat VIENA pe Cluj. 100 de ani de la MOARTEA lui Pakey Lajos

Publicat

E aproape anonim. Dar a făcut din Cluj un oraş frumos. Cel puţin zona centrală. Nu numai că a proiectat o serie de obiective clujene, dar a condus arhitectura oraşului vreme bună. Din 1880 până către sfârşitul vieţii. Vreo 40 de ani. Şi a contribuit semnificativ la aspectul multor obiective din Transilvania. De la moartea lui se împlinesc 100 de ani. Dar, deşi Pakey Lajos a fost unul dintre cei mai importanţi arhitecţi şef ai Clujului, se ştiu foarte puţine lucruri despre el. Abia de puţin timp, un chiştoc de stradă din Bună Ziua, Cluj, îi poartă numele. Iar pe casa în care a locuit şi pe care a proiectat-o nu e niciun semn despre el…

Casa Pakey Lajos din Cluj-Napoca

Clujul, în schimbul Vienei

Încă de tânăr a fost foarte bine cotat. A fost unul dintre preferaţii lui Theophil Hansen. A participat şi proiectarea şi finalizarea clădirii Parlamentului din Viena. Putea să facă o carieră internaţională. Dar până la urmă a ales Clujul.

„N-ar fi vrut să se întoarcă de la Viena. Însă era singur la părinţi şi, ca să poată să aibă grijă de ei, a trebuit să se întoarcă la Cluj. Era unul dintre elevii ai lui Theophil Hansen. Şi lucra în echipa lui la Viena. El a proiectat nu numai la Cluj, ci şi în alte părţi din Transilvania. A fost prolific la acest capitol. A proiectat în zona centrală a Clujului clădiri semnificative. A făcut planul de arhitectură pentru Hotel New York, de exemplu. Dar nu poţi să vorbeşti de activitatea lui şi să faci abstracţie de Loja Unio, fiindcă multe dintre idei se cristalizează acolo”, spune, pentru Cluj24, istoricul clujean Varga Attila, care se ocupă de viaţa marelui arhitect clujean.

Attila Varga aminteşte şi de clădirile Universităţii Tehnice de pe Bariţiu, Muzeul de Industrie, Vila Pakey, pe care arhitectul clujean le-a proiectat.

Mason cu perspectivă

Pakey Lajos (1 martie 1853, Cluj – 22 martie 1921, Cluj) a fost unul dintre cei mai importanţi arhitecţi şef ai Clujului. A proiectat clădiri importante ale oraşului. Şi lui i se datorează în bună măsură faţa pe care o are acum Clujul.

„Trebuie să mărturisim faptul că preocuparea intensă pe care o avem faţă de personalitatea şi, totodată, contribuţia arhitecturală remarcabilă în beneficiul acestei urbe din partea celui care a fost Pakey Lajos, membru marcant al Lojii „Unio” din Cluj, şi, totodată, unul din cei mai competenţi arhitecţi ai acestui oraş din a doua jumătate a veacului al XIX-lea nu este întâmplătoare. A fost un om de geniu. Care şi-a lăsat amprenta asupra arhitecturii Clujului modern”, mai spune istoricul clujean.

Schimbarea la faţă a Clujului

Pakey Lajos a contribuit fundamental la schimbarea Clujului natal, în care s-a întors după ce a studiat arhitectura la Budapesta, Munchen şi Viena. Era foarte apreciat la Viena. Şi probabil că ar fi devenit unul dintre arhitecţii renumiţi ai Europei.


Întors la Cluj preia funcţia de aritect şef al oraşului. Şi era la acea vreme singurul arhitect cu studii în domeniu. În vremea sa, oraşul îşi schimbă aspectul. Şi în Piaţa Unirii de astăzi începea mare demolare a zidului şi a tarabelor din jurul Bisericii Sfântul Mihail. Pakey a supravegheat personal demolările. Şi a recuperat o mulţime de pietre valoroase din perioada antică sau medievală. O parte dintre ele chiar le include în construcţia casei sale de pe actuala stradă Republicii.

Câteva opere

Printre clădirile pe care le-a proiectat se numără hotelul Continental, clădirea Politehnicii de pe Bariţiu, clădirea Chios şi Cazinoul, fântâna arteziană din parc, clădirea Liceului Brassai.

Macheta statuii lui Matia Corvin, premiată la Paris (arhiva Cluj24)

De asemenea, a proiectat soclul Grupului statuar Matei Corvin, pentru care a fost distins cu Ordinul Franz Josef în grad de cavaler. Se spune că ar fi împrumutat chiar chipul său unuia dintre străjerii regelui. Tot el a proiectat atelierul construit la Budapesta unde a fost realizată statuia lui Matei Corvin şi Pakey Lajos a proiectat şi casa autorului statuii, Fadrusz Janos. A mai proiectat o serie de biserici unitariene, spitalele din Huedin şi Mociu.

Un stil arhitectural ardelean

Pakey Lajos a avut o cultură vastă. A călătorit mult. Şi chiar cânta la pian şi violoncel. Puţin ştiu că a fost şi francmason.

„Pakey Lajos a fost francmason. Renumitul arhitect a fost iniţiat în cadrul Lojii „Unio” din Cluj în ziua de 24 aprilie 1887, pentru ca, după numai şase zile, să primească deja şi gradul de Maestru. Această ascensiune rapidă a sa în cadrul masoneriei ardelene nu trebuie să surprindă pe nimeni. După cum s-a mai pomenit şi cu alte ocazii, cunoscutul atelier a reunit în structurile sale elita acestui oraş, iar Pakey Lajos a fost, cu siguranţă, una din figurile sale cele mai reprezentative.

A călătorit mult, străbătând Europa de la un capăt la celălalt. S-a pregătit alături de nume de marcă ale arhitecturii continentale, convins fiind de faptul că armonia, ordinea şi frumuseţea trebuie să se regăsească în fiecare aspect al muncii pe care o depune zilnic cu pasiune şi entuziasm. Poate fi considerat un veritabil vizionar al vocaţiei sale tocmai pentru că a fost printre puţinii care, în plin dualism austro-ungar, a pledat cu convingere pentru un stil arhitectural autonom, tipic ardelean, care să reflecte, din plin, farmecul şi tradiţia locală. A constatat cu regret că, din păcate, contemporanii săi nu beneficiau de o educaţie pe măsură pentru a înţelege importanţa acestui aspect.

Nu o dată s-a exprimat în mod deschis, subliniind că planurile pentru construcţiile mari din această urbe erau pregătite şi finanţate la centru, motiv pentru care şi caracteristicile lor aduceau mult din specificul clădirilor pestane. Şi atunci de ce un stil independent care să conţină generos motivele artistice tradiţionale?”, povesteşte Varga Attila.

Ţara celor 100 de orgi şi oraşul comoară

„Dincolo de erudiţia sa incontestabilă, Pakey Lajos a fost un romantic şi un visător incurabil, parcă veşnic îndrăgostit de splendoarea locurilor unde el a crescut şi s-a format ca om. Viaţa, la un moment dat, l-a pus să aleagă între capitala Imperiului Dunărean şi oraşul de pe Someş.

A revenit pe meleaguri natale, cu inima deschisă, convins fiind de aceea că Lumina sa interioară e suficientă pentru ca şi aici să contribuie la edificarea unor minunăţii arhitecturale după modelul marii metropole vieneze. El a dorit să zidească în „Ţara celor 1000 de Orgi” o altă metropolă regală în miniatură. Dar, dincolo de toate, visul său a fost ca frumuseţea oamenilor şi minunăţiile locurilor să nu se piardă niciodată, iar cei care vin după el să se poată bucura de tot ceea ce a constituit cândva magia inegalabilă a „Oraşului Comoară””, mai spune istoricul Varga Attila.

Proiectele sale împânzesc Transilvania şi Europa

Pakey Lajos (1 martie 1853, Cluj – 22 martie 1921, Cluj), arhitect şef al Clujului. Și-a început studiile la Liceul Unitarian din Cluj, apoi la Budapesta şi Munchen. A practicat arhitectura la Viena.

Printre operele sale: bisericile unitariene din Belin, Delenii, Firtănuş, Odorheiu Secuiesc, biserica catolică Târnăveni. Apoi, Liceul Unitarian din Cluj, Liceul Unitarian din Odorheiu Secuiesc, Muzeul Industriei din Cluj, Academia de Comerț din Cluj, Hotelul New York (azi Continental), Chios și Casino din parcul mare clujean, spitalele din Huedin şi Mociu.

Iar: casa lui Janos Fadrusz din Budapesta, castelul contelui István Teleki din Dumbrăvioara, castelul lui Tivadar Béldy din Budila, castelul lui István Ugron din Zau de Câmpie, castelele Teleki din Chinari. De asemenea, a restaurat Casa Matia Corvin din Cluj.

A făcut soclul statuii lui Matia Corvin din Cluj, soclul statuii Reginei Elisabeta din Cluj, soclul statuii Maria Terezia din Bratislava, soclul statuii Wesselényi din Jibou.Tot el a proiectat, printre altele, mai multe plăci funerare, dar şi placa memorială cu 100 de ani ai teatrului maghiar din Cluj (Palatul Rhedey) şi gardul de fier al Bisericii Sfântul Mihail din Cluj.

Casa Pakey Lajos din Cluj

În imagini, unde a locuit Pakey Lajos, conține elemente arhitecturale din piatră cioplita din sec. XVI, cu valoare istorica deosebita.

Ancadramentele de ușă sau fereastra provin din casele construite în centrul istoric al Clujului în sec XVI. Casa Wolphard-Kakas, Henczel, Hensler sau Casa Bogner au fost demolate sau modificate odată cu marea transformarea urbana a Clujului de la sfârșitul sec. XIX, mai multe ancadramente din piatră cioplită fiind salvate de către arhitectul Pakey Lajos, din care câteva au fost puse în casa sa (amănunte în imagini).
(MaAv)

Citește mai departe
Publicitate
Publicitate

Știri din Ardeal

Publicitate
Publicitate