Cangurii șchiopi și priveghetoarea ciocușă în izolare/ Un interviu cu umoristul clujean Cornel Udrea (I)

Cornel Udrea este un scriitor, umorist, dramaturg și om de radio clujean. Dar în special umorist. Cine n-a râs cu sughițuri mărunte citind capodopera ”Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi”? Cine nu s-a dat cu capul de ”Marele zid chinezesc german” citind ”Privighetoarea ciocușă”? ”La umbra batozei natale”, Cornel Udrea scria. Și scria bine. Să-i dea Dumnezeu sănătate că încă nu s-a oprit din scris. Între două felii de parizer, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări și astfel a rezultat un material pentru două episoade…

Trăim vremuri complicate, avem nevoie de preoţi, psihologi, doctori, etc. Ce să mai caute un umorist în lumea asta?

Vai de mine! Mai ales acum este nevoie de scriitorii de umor, de cei care și-au făcut din zâmbet o meserie, având vocația aceasta, s-o numim a facerii de bine, în sensul adevărat al cuvântului. Pentru mine, întotdeauna și în toată viața, bucuria cea mai importantă a fost aceea de a vedea oamenii venind spre mine cu un zâmbet pe buze știind că urmează un banc, urmează o glumă, urmează ceva care înseninează cerul sufletului.

Este nevoie de noi, acum mai mult ca oricând, și am câțiva colegi de breaslă excepționali, care foarte mulți hărnicesc și postează pe facebook pentru pentru că acolo este locul, spun eu – cel mai prielnic, piața mare de vești a țării și nu numai, sunt oameni care vin și aduc această bunăstare sufletească și optimism. Este nevoie, mai ales acum, este uriașă nevoie. Facebookul este plin de alarmiști, este plin de oameni întunecați, masochiști, care pur și simplu se bucură la vederea suferinței, a omului speriat, mai ales a celui în vârstă, a celui singur și vulnerabil, ba mai mult, există deja voci dintre tinerii noștri iacobini care ne pun pe noi la punct și ne arată cu un deget acuzator că am stat destul pe-aici și ar fi bine să mai rărim, cum se zice, să o luăm din loc pentru a rămâne mai multă mâncare populației.

Cam de aici începe ideea, noi, cei în vârstă suntem cei care luăm de la gura cuiva. Este o abstracție în sine, ceea ce ne jignește și ne îndurerează. Tot acești tineri erau cei care spuneau, (născuți după 1990, dar și cei dinainte), spuneau că toți născuți înainte de revoluție habar n-au ce-i aia revoluție, nici noi nu știm ce s-a întâmplat acolo în Decembrie 1989, atunci, ei bine, spun că toți cei născuți înainte de 1989 au fost comuniști, inclusiv părinții lor. Ei bine, dacă noi am fost comuniști, noi le-am pus sub fund ceea ce au ei astăzi și exploatează astăzi, câteodată absolut iresponsabil.

Da, este nevoie de umoriști, este nevoie de oameni de spirit, pentru că umorul nu poate fi făcut de oricine, umorul aparține –spun eu- oamenilor cu foarte multă inteligență vie, cu un spirit ludic deosebit. Aș vrea să-i văd pe cei care se uită la noi și ne confundă cu saltimbancii, ne confundă cu cei care fac tot felul de giumbușlucuri verbale, de-a dragul de-a fi în linia întâi, să-i văd pe aceia răspunzând unui test. Le dau 50 de cuvinte pe care să le facă să zâmbească.

Ei bine, ne întâlnim după o zi sau după un secol să vedem dacă au reușit. Vremurile nu sunt complicate, vremurile sunt ostile, dar le complicăm noi, îngrozitor de mult. În ceea ce privește umorul politicienilor, cei care ne concurează serios pentru că au acces la sticlă, la televiziuni, ei bine, umorul Acela va rămâne în câteva antologii, niște volume absolut serioase.

În ultimii 30 de ani, politicienii noștri au spus atâtea prostii, atâtea tâmpenii, au jignit atât de mult limba română, încât merită să rămână în această istorie vie a prostiei românești. A scris Rath-Vegh Istvan, un scriitor maghiar, a avut o carte despre istoria prostiei omenești. Ei bine, noi putem completa cu încă un volum foarte consistent cu prostia de aici, de la noi, cea a politicienilor, care din păcate au decizia în mână, care din păcate au emis și legi aberante, cum este de exemplu această propunere care pur și simplu m-a lăsat mască, să folosesc un termen la ordinea zilei, cea cu pedepsele ușoare, să fie executate la domiciliu, un fel de carantină legislativ-juridică, un fel de na-na la fundic, pentru băieții care au fost răi. Ce privilegiu, să locuiești într-un bloc cu trei scări cu câte 20 de apartamente, ce ai la dispoziție acolo, trufandale, oameni bătrâni de speriat, mai încercat la o ușă, mai ceva, nu se vor plictisi acei oameni. Ei bine, această manifestare, s-o numesc eu oficială, juridică, face parte din istoria prostiei omenești și această doamnă căreia nu-i pronunț numele, a făcut rău partidului mai mult decât trei sferturi din opoziție.

Aţi fost toată viaţa un comunicator, fie ca scriitor, fie ca om de radio. Văd că v-aţi acomodat rapid şi cu Facebook-ul. E acesta o şansă pentru scriitori?

Da! Este o șansă, cu câteva condiții. În primul rând, foarte multă atenție la ceea ce postezi pe facebook pentru că sunt oameni și oameni care au acces la facebook, sunt categorii de frustrați, de oameni mânioși, supărați pe pasărea de pe cer și pe rădăcinile copacilor, care nu te iartă și care nu înțeleg la urma urmei o poantă, un joc de cuvinte, o deliberat greșeală gramaticală, pentru a caracteriza un personaj. Mi s-a întâmplat și nu o dată, am fost pus la punct pentru necunoașterea limbii române și îndrăzneala de a face umor. Este o confuzie mare între a face oamenii să râdă și a te face de râs în fața oamenilor. Ei bine, facebookul este o șansă, cu condiția să ai curajul de a ieși în piața mare cu textele tale și fără megafon, fără amplificare, să reușești să aduni în jurul tău oamenii.

Evident, pe facebook ai mai mulți cititori decât vei avea vreodată, pe cei care intră în librărie, pe cei care îți cumpără cartea la o lansare de carte. Avantajul cel mai mare al cărții scrise, a cărții care este tipărită, este unul sentimental. Chiar și după ce voi îndeplini condițiile acestor cinici care vor să ne vadă plecați și am devenit o amintire la un premiu sau la un festival literar, ei bine, eu am să trăiesc în continuare, cum lui nu i se va întâmpla, pentru că memoria colectivă este neiertătoare. Eu rămân în bibliotecile oamenilor, ca și când aș locui în sufletele lor. Și atunci, iată cine este în avantaj, cine câștigă până la urmă.

Acești tineri, mă obsedează lucrul acesta, care judecă foarte la rece situația, dar nu se uită la ce se întâmplă, se uită să pună pistolul la tâmpla bătrânului care își târăște vârsta căruntă, pentru că nu poate să fugă, nu poate să meargă în pas gimnastic, în pas cadențat cum merge tânărul, nu se uită la ceea ce se întâmplă, la cauzalitate, se uită la efectele trecerii timpului care o să-i ajungă și pe ei, și le doresc să-i ajungă acolo, unde democrația statisticilor să le facă un semn: „ce faci băiete, vezi că ai un loc în Rai dacă ajungi în Rai, dacă nu, am auzit că ai foarte multe disponibilități, așa cum s-au găsit acum pe litoralul românesc, pentru cazarea celor întorși să primească lumină. Să primească lumină electrică, de cealaltă nu au nevoie.

Scriitorul poate să-și câștige o anume notorietate pe facebook, dar nu este cea de care în fond, are nevoie. Este o popularitate pe muchie de cuțit, cel mai bine rămâne scriitorul, pentru a avea o certitudine, în cartea tipărită.

Aţi scris enorm de mult umor, scenete, monologuri, piese de teatru, musicaluri, etc. Ce actori v-au fost cei mai dragi? Pentru care aţi scris cel mai mult?

O, este o întrebare extrem de dificilă, și trebuie să-mi reactivez memoria, sunt unul dintre privilegiații soartei, să spun așa, prin natura meseriei mele, ziarist de radio, dar și scriitor, am avut o șansă extraordinară, cum spuneam, de a întâlni și de a colabora cu numele mari ale scenei românești, n-aș vrea să uit pe cineva afară, să spun: Tamara Buciuceanu-Botez, Draga Olteanu Matei, Mircea Albulescu, Dorel Vișan, Geo Nuțescu, Octavian Teuca, Octavian Lăluț, Melania Ursu, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, sunt convins că am uitat pe foarte mulți afară, dar cu toți acești oameni m-am întâlnit și am discutat pe text. Pe toți acești oameni i-am auzit transpunând pe unde sau în imagini de televiziune, textele mele și ce lucru mai mare ți-ai fi dorit ca ziarist și ca scriitor să ți se întâmple.

Și acum, Televiziunea Națională, în lipsa unui program de agrement adevărat, pentru că a căzut în mreaja aceasta păcătoasă, ticăloasă, otrăvită, a politicului partizan, ei bine, nu se mai gândește la divertisment, iar ceea ce se dă ca divertisment pe diverse posturi, concursurile acelea de umor, nu sunt altceva decât cea mai de jos formă a exprimării ludice a umorului.

O să revenim la acest subiect, care sigur că mă doare. Actorii aceștia, cu care am lucrat, au răspuns și ei deosebit, la ofertă, s-o numesc oferta mea. Am avut o șansă mare cu Tudor Vornicu care m-a chemat și-am făcut o navetă extrem de fecundă, de bună, între Radio Cluj și Televiziunea Română, dar și la Radio București, la emisiunea „Unda veselă”, fosta „Oră veselă”, unde am lăsat sute și sute de texte, care au fost interpretate și se află în fonotecă, de asemenea sute și sute de scheciuri, monoloage, teatru de comedie, vreo 20 de spectacole, pe 20 de scene ale țării, 6 de Teatre Naționale, ei bine, mă simt din punctul acesta de vedere, un om împlinit și când va veni momentul să mă retrag pe insula mea, într-o zi de joi, în așteptarea lui Vineri, ei bine, acolo voi avea timp să chem din amintiri, oameni dragi. Îmi place că cei care mai sunt în viață îmi trimit câte un semnal și eu mă simt dator să le răspund.

Draga Olteanu mă cheamă acolo, lângă Piatra-Neamț unde stă ea, chiar așa îmi spune: „Corneluș, hai la mama să îți facă ea niște clătite!” Ei bine, l-am cunoscut pe soțul ei, pe doctorul Matei, un om excepțional, după dispariția lui și viața Dragăi Olteanu a luat-o într-un fel în jos, a intrat pe partea umbrită a străzii.

Repet, sunt un privilegiat în acest domeniu, al legăturii cu actorii. Am avut, să spun, multă izbândă și în teatrul de revistă, teatrul de revistă care la ora actuală în România se află la reanimare, iarăși un termen cumplit de la modă, un termen fără de care nu putem să definim zilele de azi, pentru că nu se mai finanțează partea aceea de teatru muzical, teatrul de revistă, pentru că și deranjează și pe de altă parte se consider că este ceva învechit.

Ce greșeală enormă, dar nu putem cere acestor culturnici, acestor politruci căzuți în cultură, ajunși parașutați cu parașute cu tot rămânând în cultură, să le explici despre valoarea inestimabilă a revistei? Broadway-ul a dispărut?

Nu a dispărut, se joacă în continuare, nu știm noi pentru că nu avem acces la acele spectacole noi, nu dăm așa ceva pentru că nu ne permitem, în schimb, ați văzut toate televiziunile, acuma pentru că pot să ia filme gratuit, nu spun de unde, ne dau toate oribilitățile de pe lume, science-fiction-urile incredibil de zgomotoase și de oribile și de asemenea filme cu vampiri, tot felul de personaje care fac transfuzii pe grumazul omului, niște nenorociri de filme pe care le înghițim pentru că n-avem ce face.

Televiziunile sunt foarte vinovate, acum ar trebui să aibă un program de optimism, nu unul nătâng, nu unul cretin, dar un program care să încheie ziua cu un zâmbet, cu un cântec frumos, cu ceva amintire muzicală dintr-un trecut nu foarte îndepărtat. I-am uitat pe acei soliști, în schimb, ce se transmite nu poate ajunge neapărat la omul de peste 40 de ani, nu mă refer la noi. Pentru că nu este o muzică să stabilească o legătură intimă, sufletească. Viața mea s-a legat timp de 42 de ani și continuă mai mult sau mai puțin, de Radio Cluj, de Televiziunea Română, de teatrul românesc, și acolo normal că i-am cunoscut pe marii actori ai teatrului, dar și pe cei care au stat și au lucrat cu hărnicie de furnică nu neapărat oameni de mare notorietate, dar fără de care nu putea avea loc o piesă de teatru, fără de care nu se putea deschide cortina la un teatru de revistă.

(va urma)

Citește și https://cluj24.ro/cangurii-schiopi-si-priveghetoarea-ciocusa-in-izolare-un-interviu-cu-umoristul-clujean-cornel-udrea-ii-4150.html

Un interviu realizat de Florin Danciu