Cangurii șchiopi și priveghetoarea ciocușă în izolare/ Un interviu cu umoristul clujean Cornel Udrea (II)

Cornel Udrea este un scriitor, umorist, dramaturg și om de radio clujean. Dar în special umorist. Cine n-a râs cu sughițuri mărunte citind capodopera ”Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi”? Cine nu s-a dat cu capul de ”Marele zid chinezesc german” citind ”Privighetoarea ciocușă”? ”La umbra batozei natale”, Cornel Udrea scria. Și scria bine. Să-i dea Dumnezeu sănătate că încă nu s-a oprit din scris. Între două felii de parizer, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări și astfel a rezultat un material pentru două episoade…

Ce actor (actori) v-ați fi dorit să vă interpreteze textele dar nu s-a întâmplat?

Ei bine, întrebarea acesta va primi un răspuns scurt. Am dorit să scriu pentru Horațiu Mălăele și am scris. Vedeți în programul Televiziunii Române câte scheciuri, câte monoloage de-ale mele interpretează Horațiu Mălăele.

Am îndrăznit să visez, să scriu pentru Mircea Albulescu, ei bine, visul mi s-a împlinit cu piesa „Soția mea Shakespeare” – Teatrul Național Radiofonic.

A jucat rolul principal, a făcut ceva incredibil de frumos, cu puțină vreme înainte de moarte și când am mers cu dânsul la Gherla, cei care de la „Rotary Club Gherla” care au finanțat, pentru că mai nou așa se face, autorul își finanțează punerea în scenă radiofonică, ei bine, acolo la Gherla i-a cunoscut pe cei de la „Rotary Club”, a primit titlul de membru de onoare și mi-a spus înainte de plecare: ”Domnul Cornel, aș fi vrut să urc piesa asta pe scenă, dar nu mai pot! Timpul a trecut pe lângă mine!” Am reținut această propoziție, fiindcă într-adevăr așa s-a întâmplat, a ajuns în gară, dar trenul plecase deja. Acesta este răspunsul meu.

Pe vremea comunismului exista un adevărat cult al bancurilor anti-sistem. Acum locul lor a fost luat de stand-up comedy. Urmăriţi fenomenul? Aţi scrie pentru un astfel de artist?

Da, a existat un volum extraordinar de bancuri politice și eu am plătit cu un dosar serios la securitate, de „acțiuni dușmănoase împotriva regimului comunist”, pentru că am avut gura mare și am fost avertizat chiar și fizic, odată la Casa de Cultură a Studenților, cu un cot zdravăn în coaste, extrem de bine plasat și la modul profesional, care m-a lăsat fără aer și n-am mai putut urca pe scenă la întâlnirea cu studenții și am stat înfășat ca o jumătate de mumie vreo două săptămâni.

N-am avut cui spune, n-am avut cui mă plânge, dar am primit avertismente că ar fi bine să tac și să nu mă mai întâlnesc cu studenții, să nu mai spun bancuri la „Pescarul”, să mă cam abțin pentru că nu este de bine pentru mine. Și încetul cu încetul, pentru că deschizând dosarul intri într-o nouă lume pe care nici n-ai gândit-o sau ai crezut că nici nu există, am găsit acolo recunoscând după scris, niște oameni cu care am împărțit și ultima țigară din pachet și căruia i-am plătit cu plăcere un pahar, la rândul lui mi-a plătit și el, dar ce să facem, el avea bani, pentru că întotdeauna își primea tainul de cei 30 de arginți. Ei, nu le-am spus, niciunuia nu i-am spus niciodată nimic. Nu vreau să o fac, dar atâta tot, să rămână în clar cu o chestiune: ei știu că eu știu că ei știu și lucrul acesta mă mulțumește, poate este ceva, să spun anormal, în aceasta, dar să transpire în câte-o noapte în care își aduc aminte de mine, pentru că mi-au făcut mult rău.

Din această cauză eu n-am putut să mă duc nici până la Hajdúszoboszló să-mi cumpăr un pachet cu țigări în vremea când eram fumător. N-am avut voie să ies, eram într-o carantină social absolută, carantină zero, s-o numesc așa, cu o iluzie de libertate, pentru că am avut telefonul ascultat și o întâmplare pe care am descris-o în romanul „Cornel Udrea – Chiar el a spus cu mâna lui”. Ei bine, a fost, m-am întâlnit și l-am cunoscut pe cel care mi-a instalat cele trei microfoane în casă, pe strada Fântânele Bloc Lamă E, atunci locuiam nu la apartamentul acesta, locuiam cu două uși mai încolo, într-un apartament cu două camere, acum am trei. Nu asta e diferența, evident, și de la el am aflat că el mi-a instalat, am bănuit eu ceva, am căutat, dar degeaba am căutat. Acestea au fost timpurile, așa s-a întâmplat, accept ceea ce a fost, dar nu pot uita.

Stand-up comedy: da! Am fost în foarte multe jurii de stand-up comedy și să știți că nu mă omor după genul acesta de monolog umoristic, de improvizație care se dorește swarowsky, care se dorește eclatantă, inedită, pentru că 90% din aceste interpretări cad în vulgarul sexual, în niște poante penibile, anatomice și astea nu mai impresionează nici un puști de 14 ani, pentru că printr-o simplă apăsare de tastă sau cu degetul pe telefon, poate obține toate grozăviile sexuale ale lumii și toate mizeriile comportamentale din lumea asta.

Poate acum 40 de ani emoționa. Știu că și eu am fost foarte emoționat, până la conjunctivită, când am văzut o revistă porno, ei bine, nu mi-a venit să cred, dar eram la vârsta aceea, când omulețul este ca o sugativă, ia tot ce este în jur și caută cu frenezie ceea ce e interzis. Nu! N-aș putea în primul rând să scriu un text pe care să se bazeze, să-l dezvolte interpretul. NU! Nu pot! La mine monologul are alte calități. Nu c-aș fi orgolios, dar pe text nu mai umbli. Sau mă întrebi, tu ca actor, dacă poți interveni pe text și am făcut de zeci de ori, i-am spus actorului, mă refer acum la Florin Piersic, la Dorel Vișan. M-au sunat: „măi, aici pot să bag o chestie, sau nu pot aici să înlocuiesc?” Cum să nu! Pentru că venea de la oameni de bună credință, venea de la oameni care colaborau împreună cu mine, cum am fi lucrat la construirea unei case.

Ce cărți citiți în izolare? La ce filme vă uitaţi?

Cărți: am început să citesc Cornel Udrea! Îmi place, scrie bine băiatul, cred că are un viitor luminos. Nu trece o zi să nu citesc o carte.

M-am întors acum către cărțile de istorie militară, mai ales cele din al Doilea Război Mondial. Sunt bine burdușit și căptușit cu aceste cărți, m-a interesat și m-a fascinat întotdeauna această istorie a încleștărilor, această istorie care zguduie seismic societăți și economii, dar nu atât de complicat. Pur și simplu mi-a plăcut partea de eroism, partea în care binele învinge răul, mă feresc să spun că personajul pozitiv înfrânge personajul negativ.

Din păcate așa se întâmplă acum, așa se întâmplă și în viață, dar în viața basmelor. Întotdeauna cel rău nu ajunge să trăiască până la adânci bătrâneți pentru că pozitivul are grijă să-i scurteze viața. Ei bine, acuma chiar așa se întâmplă. Și nu este bine, este tot un război. Citesc, citesc în fiecare zi, poate o să spuneți că mă laud, la 6 ani știam să citesc. Și-am luat în devălmășie tot ce îmi pica în mână, tot ce citea tatăl meu, ce citea fratele meu. Mama era o povestitoare extraordinară, de la dânsa cred că am moștenit acesta. Mama îmi și interpreta textele, nu numai povestea. Așa am descoperit eu lumea unor basme, o lume fantastică, adusă cu picioarele pe pământ. Și cititul acesta mi-a devenit o a doua sursă de aer.

Scrisul mă ține pe linia de plutire, desigur și optimismul și mai sunt și planurile la care lucrez și nu las manuscrisele să prindă alb pe la tâmple, să încărunțească în așteptare.

E o formă de respect față de viitoarele mele cărți, față de ceea ce scriu. Pe 6 aprilie ar fi trebuit să lansez două volume „Din trusa de prim ajutor în caz de umor”. Ei bine, titlul acesta l-am găsit în luna ianuarie. Câtă premoniție, Doamne! Și erau două cărți într-o cutie care trebuiau să fie lansate la Casa Artelor. Ei bine, luni, în 6 aprilie, n-a fost să fie, poate o să fie la toamnă, dar și atunci, cu greutate spun, că anul acesta este compromis din toate punctele de vedere și va trebui să începem de la zero și trebuie să fim conștienți că lumea nu va mai fi cum a fost până acum.

Cum să trecem mai uşor peste această perioadă? Dvs cum faceţi? Ce vă dă putere?

Sunt niște lucruri clare care trebuie îndeplinite. Este vorba de statul în casă și este vorba de marele examen al întâlnirii cu tine însuți, afli o grămadă de noutăți despre tine, afli niște lucruri pe care nici nu le bănuiai că există.

Ei bine, uite că există. Și trebuie să fii conștient că nerespectând, făcând pe iacobinul, îți pui în pericol viața și pe cei într-adevăr de vârsta noastră, degetul arătător al destinului, îi va arăta, în caz că cedăm să zic, unei plăceri nevinovate, unei întâlniri de aproape cu cineva? Nu! Trebuie să avem răbdare, trebuie să așteptăm, ca să putem redeveni nu ce am fost înainte, ceea ce trebuie să fim de aici înainte.

Ce-mi dă putere? Tocmai vă spuneam: sunt manuscrisele, sunt dorința de a vedea oamenii zâmbind, de-a vedea oamenii cu duminica în suflet și lucrul acesta îmi dă putere. Postez pe facebook foarte multe texte de umor care sunt întâmpinate cu foarte multe reacții, dar reacția generală este pozitivă și oamenii îmi mulțumesc pentru aceste texte. Că le scriu cum le scriu, adică este o greutate conștientă că trebuie să fac lucrul acesta, cu toate că am chef să număr caii verzi de pe pereți sau să ies pe balcon și să strig ca și Tarzan.

Ei bine, mă întorc înapoi la tabletă, mă întorc înapoi la hârtia albă de care îmi este teamă în continuare și scriu umor. Aceasta este viața mea în două cuvinte: scriu umor!

Un interviu realizat de Florin Danciu