OPINIE. Ăştia suntem, ăştia (Iohan)ni-s. 3P de 3 lei: popor, presă, politicieni. 4P: şi preşedinte. 5P: p…

Am o veche teorie de jurnalist şi de om trecut cât de cât prin viaţă, care a cunoscut oameni din toate etajele societăţii noastre: că nici presa, jurnaliştii, şi nici oamenii politici nu pot să fie altfel decât este societatea care îi emană. N-am pretenţia că am dreptate, dar mă încearcă gândurile astea.

Dacă avem o societate de proastă calitate, avem jurnalişti şi politicieni de proastă calitate. Dacă societatea e de bună calitate, la fel vor fi şi jurnaliştii, şi politicienii. E o vorbă bătrânească: cine se aseamănă, se adună. Dar mai este o vorbă: peştele de la cap se împute. Ghinion, ca să vă citez, domnule preşedinte, oricare v-ar fi numele: Iohannis, Băsescu, Constantinescu, Iliescu…

Societate proastă, politică proastă, presă proastă

Mă doare sufletul să vorbesc urât despre naţia mea. Implicit, şi despre mine, pentru că şi eu fac parte din ea. Per ansamblu, noi, românii, nu suntem tocmai citovi. Dumnezeu ştie de ce. Poate că din vina istoriei, care ne-a nevoit să ne adaptăm situaţiei pentru supravieţuire, să fim mlădioşi în coloană, aşa cum ne învaţă biologia că fac multe specii de plante şi de animale. Poate că din motive genetice, când, în cromozomii aceia, nu neapărat din vina noastră, s-o fi produs un defect, la fel cum se întâmplă în defectele numite cancer sau boli autoimune.

Nu cred că trebuie să mai aduc argumente despre „calitatea” oamenilor noştri politici de azi, în general. Nu cred că trebuie să mai aduc argumente nici despre „calitatea” presei noastre, în general. Şi nu cred că mai trebuie aduse argumente nici despre „calitatea” noastră, a românilor, în general.

Conduşi ca oile, oportunişti, fără onoare

Apropo, ce zicea într-un studiu despre români, în 1941, Ruth Benedict, unul dintre cei mai mari antropologi ai lumii. Că, printre altele, românii erau umili şi supuşi, se lăsau conduşi ca oile, în timp ce onoarea nu avea o valoare prea mare.

„Idealul de viaţă românesc este practic hedonismul. Această aprobare a plăcerii e substratul atitudinilor româneşti în relaţiile interpersonale. Un individ îşi bazează legătura cu un alt individ pe plăcerea pe care i-o furnizează această legătură. O relaţie omenească bună care să nu dăruiască plăcere este pentru români o contradicţie în termeni. Oportunismul românesc este o expresie a hedonismului românesc”, scria Ruth Benedict în studiul pentru Guvernul SUA.

Trai din trădare la toate nivelurile

Un alt studiu, german, din 1940: „Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă, până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă. Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier, deoarece clasa conducătoare străină, orientată doar spre câştig, a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. (…)

Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat, care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă”, se mai spune în raportul german”.

Tot acolo se mai vorbeşte de capacitatea „populaţiei româneşti de a răbda de foame”, de faptul că „populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei, în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare”, de faptul că „forţa de lucru leneveşte”, iar sistemul de drumuri este „extrem de înapoiat”.

Românii, după cum bate vântul

Dar şi ce spune despre românii săi un român, un mare psiholog, Constantin Rădulescu Motru, în „Psihologia poporului român”: „Când un român stă la îndoială fiţi sigur că el nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate vântul din stânga? Iată suprema lui nelinişte. Pentru risipirea acestei nelinişti, sforţarea românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cu urechea mai bine zvonul cel din urmă; mai niciodată sforţarea nu merge înăuntru, spre forul conştiinţei. (…)

Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu el însuşi, ci acela care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna sunetul clopotului turmei. De consecvenţa cu sine însuşi a grupului cine se întreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezent, şi eşti român, atunci eşti om de caracter. (…)

Ciocoiul se împacă la fel de bine cu orice credinţă şi în orice mediu, numai cu condiţia să-i fie lăsat lui primul loc. El este omul care simte un fel de voluptate în exercitarea puterii, este încarnarea dorinţei de putere. (…)

Caracterul ciocoismului politic: frenezia puterii, lipsa de ideal şi dispreţul pentru mulţime; armele ciocoiului în viaţa politică sunt: intriga şi calomnia; el nu admite niciodată importanţa adversarului; el nu vorbeşte niciodată cu stimă de partidul advers; nu au sentimentul realităţii; el vorbeşte peste capul tuturor; dispreţuieşte pe toată lumea crezând că astfel se impune tuturor; şi când este descusut mai de aproape de intenţiile sale, asupra programului său de guvernământ, atunci firea sa mai întâi se revoltă iar la sfârşit răspunde: dar scopul este că voi să fiu la putere şi să-mi aleg energia; el duşmăneşte exclusiv pe cel care i-a luat locul, fiindcă acesta deţine puterea şi din această cauză face o politică personală în vederea reobţinerii funcţiei pierdute”.

Excepţii de la regulă

Fireşte, în toate categoriile amintite există şi excepţii. Multe excepţii. Dar, excepţiile sunt sufocate de puhoiul celor din regulă: avem o societate de proastă calitate, şi, drept urmare, avem o clasă politică şi o presă la fel.

Şi cred că relaţia de cauzalitate este cea menţionată, nu invers.

Un neamţ mai românaş ca românii

În tot marasmul ăsta de români defecţi la toate nivelurile, aş fi aşteptat un licurici mai luminos, un exemplu mai de Doamne ajută, un exemplu de urmat, un model. Nu un top model, domnule preşedinte, ci un model de moralitate şi corectitudine. Nu vă mai amintesc de păcatele d-voastră politice, că le ştiţi prea bine, cred. Nici nu-s eu contabilul de la poarta raiului.

Doar vă amintesc că ţara nu-i bine, că de peste o lună n-are guvern şi că popularitatea d-voastră este în cădere liberă. 70% dintre români (şi foarte mulţi dintre cei care v-au votat) au acum o părere proastă despre d-voastră. În octombrie, popularitatea dvoastră s-a înjumătăţit faţă de septembrie. De ce? De aia, domnule preşedinte. Pentru că şi eu, şi mulţi alţii ne aşteptam să devenim nemţi în comportament şi în gândire.

Dar ne-aţi luat-o înainte, domnule preşedinte: aţi devenit d-voastră mai românaş decât noi.
Marius Avram