Adrian Papahagi – Scurt drum Cluj-Budapesta și retur. Noi nu avem șosele, avem ABATOR

Noi nu avem șosele, ci un enorm abator. Rable care nu ar trebui să aibă ITP, emanând fum gros, tractoare cu baloți, microbuze (cu pasageri!) tractându-se cu sârmă de la Oradea la Cluj, camioane ieșite în decor pe curbele umede de lângă Ciucea, demenți agresivi depășind ucigaș, zero poliție.

Abatorul numit DN1 e presărat cu insule stupide și inutile, teribil de periculoase. Câți își vor fi pierdut viața izbindu-se noaptea de ele? Destui, judecând după semnele de ocolire răsturnate – de ani de zile, de când au apărut aceste capcane ucigașe, a rămas semnalizarea provizorie, răsturnată sau proptită cu bolovani.

Când ai o scurtă linie dreaptă și ai putea depăși, urmează o burtă care ascunde mașinile de pe cotrasens. În rest, numai curbe bezmetice și sate pe care nu țineai să le vizitezi. Asta nu e șosea națională, trasată în afara localităților, minimizând curbele și intersecțiile, ci asfaltarea unui drum medieval cutumier, care unea niște sate. Nicio inginerie, nicio concepție, nicio planificare: asfalt turnat peste un drum de căruțe.

În niciun loc drept din afara tristelor sate prăfuite nu s-a putut construi în 30 de ani un mic segment, fie și 1-2 km cu 3-4 benzi, ca să mai poți depăși camioanele.

Coborârea de pe splendidele autostrăzi ungurești, în continuă expansiune, după ciotul trist de 5 km de la Biharia, e declarația ultimă a nevredniciei, neputinței, ticăloșiei și hoției tuturor guvernelor României.

Mizeria de drum improvizat care leagă ciotul A3 de la Biharia de Oradea e prost semnalat. La un giratoriu, nu ni s-a mai indicat nimic, așa că am avut din nou plăcerea cartierelor decrepite, prost asfaltate și intens circulate ale orașului (bibilit în centru, deprimant în rest).

După vreo 60 km de autostradă maghiară fără nicio mașină, de la Biharia până în marginea Oradei ne-am târât vreo 10 km după un tractor cu remorcă, cu 30-40 la oră.

România e un anticlimax. Scurta relaxare din Ungaria s-a dus naibii în câteva zeci de kilometri de la Biharia până în Piatra Craiului. Acolo, după gheretele cu mici, se deschide un peisaj superb: abia acela mi-a stins, încet, enervarea revenirii în patrie; dar enervarea a revenit în traficul sordidului Florești, altă rușine a tranziției haotice a satului românesc înspre non-oraș de lumea a treia.