Jurnalistul Viorel Ilișoi și-a exprimat un punct de vedere față de situația de la ICUTR Cluj-Napoca și postat pe Facebook un reportaj făcut la institut în 2013. Textul a fost preluat de Cluj24 cu acordul autorului din volumul ”Cele mai frumoase reportaje”, apărut la Editura Gri.

Guvernul vrea să desființeze Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal din Cluj-Napoca. Medicii protestează chiar acum în curtea institutului. Fir-ai al dracului, PSD împuțit, că n-ai construit spitale noi și acum trebuie desființate tot din alea puține rămase. Jos cu Ciuma Roșie! Plăcuță muedeză, PSD!

Rinichiul, inima asta împuțită…

Sala de operație e o încăpere de doi pe trei, cât bucătăria unui apartament – confort redus. Din tavanul albastru luminează un soare alb și rotund. La lumina lui poți vedea o dungă pe firul de păr. Cinci medici, aplecați deasupra corpului, parcă sunt absorbiți, trași în adâncul ei de tăietura în care umblă cu instrumente ciudate. Un al șaselea urmărește încordat un ecran plin cu tabele și cifre. Pare un joc video dur, pe viață și pe moarte. Și chiar se poate muri și se poate trăi aici. Doar că nu e un joc.

La Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal din Cluj-Napoca se operează. Mâna albă pătrunde lin în tăietură și caută ceva acolo. Zece mâini albe se mișcă, într-o coregrafie precisă, în jurul craterului roșu. Fiecare mână are ceva de făcut. Un tremur, o alunecare, o greșeală, ar trage după ele ața aceea sonoră de pe ecranul albastru, țiuitul după care nu se mai aude nimic și nimic nu mai contează. Nimeni și nimic nu-i scoate pe doctori din încruntarea și din neliniștea lor. În interiorul verde-albăstrui, par niște ființe marine mișcându-se în ritmul valurilor. Simți ritmul: bisturiu, pompă, compresă, sânge, rinichi, din nou rinichi, ac, ață. Când totul se termină cu bine, își trag de pe fețe măștile și atunci vezi că sunt oameni. Și om e și acela de sub cearșaful verde. Un om viu, cu un rinichi nou.

Doctorul Adrian Bărbos se pregătește să le trezească din anestezie pe Elena și pe Reka, fetele care au primit câte un rinichi.

– Ce spun pacienții prima oară când se trezesc din somn?

– “Mă doare!” Pe urmă întreabă: “Cum a fost? Am un rinichi? Merge?”

Merită să fii doctor pentru secunda aceea în care te uiți la o Elena, la o Reka, și îi spui: “Da, merge”. Merge de cele mai multe ori. De nouăzeci și șase de ori dintr-o sută. A fost un drum lung până aici.

Un ecran plin cu tabele și cifre…

Doctorul Bărbos transpiră mult si răsuflă greu. Oboseala îi mai adaugă câțiva ani la cei 43, câți are. E ora patru după-amiază, iar el e în spital de ieri, de la opt dimineața. Și încă mai are de stat până le va trezi pe fete. Abia după ce va vorbi cu ele și va vedea că sunt bine – că merge – va pleca din spital.

Cu o zi înainte, când se pregătea să plece acasă, a venit vestea că a apărut un donator: un băiat de nouăsprezece ani din Timișoara, un motociclist mort pe stradă, în accident. O echipă a plecat în goană la Timișoara, în urletul grăbit al sirenei, cu girofarul pornit. Cineva din echipă se întoarce imediat în Cluj cu sânge de la donator, pentru teste; ceilalți rămân să recolteze rinichii. Nu e ca și cum i-ar culege dintr-un recipient oarecare. Deasupra omului care va mai trăi cumva prin alții se adună echipe de la Cluj, de la București, de la Târgu Mureș. Fiecare echipă recoltează ce-i trebuie: rinichi, ficat, inimă, cornee, os. Așa se zice în termeni medicali: că se recoltează. E o recoltă tristă, dar care va reîncolți într-un sol nou.

Doctorul Bărbos e anestezist. El a rămas la Cluj ca să pregătească operația. I-a căutat în lista de așteptare pe candidații compatibili: cu aceeași grupă sanguină, apropiați ca vârstă și ca mărime, ca fizic. Șase oameni. Din București, din Gorj, din Harghita, din Bihor, din Sibiu, din Cluj. Era cam tot așa, patru după-amiază, când le-a telefonat. Le-a spus: avem un donator; până dimineață, la cinci, să fiți aici. Și oamenii vin. Așteaptă de ani de zile un rinichi. Au bagajele făcute ca militarii pentru alarmă. Când primesc telefon, sar în bocanci, se aruncă în tren, în mașină și vin la Cluj, purtați pe sus de speranță. Primul a sosit pe la două noaptea, când a ajuns și fiola cu sângele băiatului. Doctorul a început analizele. Fiecare dintre cei de pe listă are analizele făcute, însă acum trebuie făcute niște teste cu sângele donatorului. Teste imunologice, teste de sânge, de urină, radiografie, tomografie, ecografie – se repetă toate. La final, doi primesc vestea: tu și tu rămâneți pentru operație. Ceilalți se întorc acasă. Dumnezeu știe ce-o fi în sufletele lor. Dumnezeu știe și ce-o fi în sufletul doctorului când îi trimite acasă. Cel din București, un băiat de treizeci de ani, vine pentru a unsprezecea oară la Cluj. De unsprezece ori a sunat pentru el ceasul speranței și tot de atâtea ori s-a întors acasă așa cum a venit.

– Cei respinși vin de fiecare dată cu același entuziasm, spune doctorul Adrian Bărbos. Știți cum e: speranța moare ultima. În doisprezece ani, de când sunt aici, la Institut, unul singur a refuzat intervenția. A venit aici, a fost selectat, fiind perfect compatibil… dar s-a răzgândit. Unul singur din peste o mie două sute de oameni care au primit aici un rinichi.

De data asta norocul a fost al Rekăi, o fată de 23 de ani din Harghita, și al Elenei, de 26 de ani, din Bihor. La opt dimineața, doctorul Bărbos a terminat testele și a început să le pregătească pe fete de operație. Era deja de douăzeci și patru de ore în spital și nu dormise niciun minut. Apoi a intrat în operație. E singurul anestezist din clinică. Fără el nu se poate. Și el abia mai poate. I se întâmplă asta cam de două ori pe săptămână: să vină azi și să plece mâine sau poimâine. Odată a stat o lună încheiată în spital. La clinică s-a făcut, atunci, un transplant de rinichi și de pancreas, simultan. O premieră națională. Mii de bolnavi, zeci de mii de rude ale bolnavilor și sute de mii de oameni interesați într-un fel sau altul de acea victorie a medicinii românești stăteau cu ochii pe Clinica din Cluj. Doctorul stătea cu ochii pe pacient. A fost nevoie de șapte reintervenții. Și, din nou, fără el nu se putea.

Acasă îl așteaptă soția și două fetițe. Se miră că îl mai recunosc când se întoarce, zice el în glumă.

Din tavanul albastru luminează un soare alb și rotund

Echipa de la Timișoara a început recoltarea rinichilor la două noaptea, a terminat pe la șase dimineața. La unșpe, rinichii erau la Cluj. Doctorul a intrat în operație. Două operații. Una într-o sală, una în altă sală. Fugi, doctore, când la una, când la cealaltă. Patru-cinci ore. Atent să nu greșești nimic în complicatul calcul al dozelor de anestezic, nici la adormire, nici la trezire. În limpezimea minții tale și în precizia mâinilor, chiar dacă nu ai dormit de treizeci de ore, stă viața celor două fete.

– Mă doare! Cum a fost?

– A fost bine, răspunde doctorul zâmbind. Ai un rinichi nou. Și merge.

Se întâmplă de trei sau patru ori dintr-o sută să nu meargă. Se întâmplă. Se întâmplă. Se întâmplă. Asta își repetă doctorul când nu-i poate spune omului că rinichiul lui merge. Dar acum a mers. Fetele aud asta și adorm la loc cu un zâmbet incolor pe fețele ca de ceară. Oboseala dispare ca un abur din privirea doctorului când spune asta. Își șterge fața de sudoare și trage aer adânc în piept. La cinci fără cinci minute, domnul doctor Adrian Bărbos iese din spital după treizeci și șapte de ore de muncă. Lumina blândă a după-amiezii îl învăluie cu prietenie. Și el, ca și lumina, întreține vieți. Statul îl plătește mai prost decât pe un chelner, mai prost decât pe un tinichigiu.

Cu aceeași căldură îl învăluie, de sus, privirea Lucianei Simoni. Înainte de a pleca din spital, doctorul Bărbos a trecut pe la ea. S-a așezat pe marginea patului și au schimbat câteva vorbe – el ținând-o de mână sau cu palma pe genunchiul ei. Ce mai faci, cum te mai simți, cum ți se pare la noi? Păreau mai degrabă doi prieteni, nu doctorul și pacientul. Și chiar înainte de a pleca i-a spus, ca și cum ar mai fi adăugat un fleac în acea discuție ușoară, printre altele, că mâine se va putea întoarce și ea acasă, la București. Și femeia s-a ridicat, l-a strâns în brațe și l-a sărutat pe obraji. Țopăia de bucurie. Iar când el a plecat, l-a urmărit de sus, parcă l-a susținut cu privirea, să nu pice de oboseală, până când orașul l-a topit în mulțime. Apoi, când nu l-a mai văzut, l-a urmărit cu gândul. Așa cum îi va urmări toată viața pe medicii de la Cluj care au operat-o.

Înainte de a pleca din spital, doctorul Bărbos a trecut pe la ea.

Luciana are 53 de ani. Dar la o nouă numărătoare ar spune că are numai două săptămâni. Atât a trecut de când are un rinichi nou. Unul care merge. Nu știe de la cine e și nici nu vrea să afle. Nici nu trebuie să știe, așa spune legea.

Nu-l simte în trupul ei, rinichiul, dar știe că e acolo – spune femeia punând amândouă mâinile în dreptul rinichiului. O ține în viață. Nu poate să nu se gândească la omul de la care îl are. Mereu se întreabă dacă era femeie, dacă era bărbat, dacă avea și el copii… Nu e obsedată de persoana celuilalt, doar îi vine câteodată așa… Nu știe despre el decât că a fost un donator aflat, atunci, în moarte cerebrală.

E ceva atât de fascinant în felul cum poate muri omul pe bucăți. Creierul moare, dar inima e ținută la aparate și continuă să bată, plămânii se umflă și se dezumflă, sângele umblă bezmetic prin corpul pustiu, rinichii primesc sângele si trag din el, cu stăruință oarbă, toxinele care se adună, se adună… Pe urmă vin mâinile alea albe și atât de delicate în mișcări, apucă rinichiul ca pe un hulub cuminte și-l scot din cuibul lui cald încă. Îl pun la niște aparate care suflă o soluție specială și îl mențin în viață în afara corpului. E pus cu tot cu aparat într-o pungă cu gheață și dus în viteză acolo unde e nevoie, unde un trup viu urlă după el, învinețindu-se. Rinichiul poate fi transplantat chiar și după două zile. O altă mână albă îl ia și îl așează, cu o grijă infinită, în noul lui locaș. Mâini pricepute îl repară pe ici, pe colo, îi cârpesc o venă, îi reconstruiesc o arteră, îl mai micșorează, dacă e cazul. Și dacă e bun, și dacă e primit bine de noua lui gazdă, rinichiul, inima asta împuțită, fără de care nu se poate, începe să producă urină chiar din clipa când i s-au făcut toate legăturile. Pornește singur, nenorocitul, că simte gustul vieții. Doctorii îl văd cum se umflă de urină ca buretele, încă înainte de a începe să coasă totul la loc. Încă de atunci se naște pe limba doctorului cuvântul magic pe care i-l va spune pacientului când se va trezi: “Merge!”.

La Luciana merge rinichiul ăsta de-al doilea. Primul n-a mers niciun minut. L-a ținut totuși în ea doar așa, să-i iasă la număr. Că ea s-a născut cu un singur rinichi. N-a aflat asta decât atunci când s-a îmbolnăvit. Făcuse nu știu câte ecografii, mai ales că a și născut un copil, dar nimeni nu i-a spus că are un singur rinichi. Cică unul era mai mic și stătea pitit în spatele celuilalt, nu se vedea, dar ea nu-l avea deloc. Și ăsta, singurul, s-a dovedit a fi și bicisnic. În 2005, când ea avea 46 de ani, a făcut poc! N-a mai vrut să filtreze mizeriile din sânge. Insuficiența asta renală e o boală pe care nici dușmanilor nu te înduri să le-o menești. Te otrăvești singur. Rinichiul nu mai trage toxinele din sânge și ele rămân acolo și încet-încet te omoară. Una câte una, piesele din sofisticatul mecanism al trupului se uzează. Nu rămâne niciun organ sănătos. Îmbătrânești prematur, pielea ți se usucă, oasele se deformează.

Doctorul Bărbos transpiră mult si răsuflă greu.

Primul rinichi l-a primit de la un prieten. Transplantul l-a făcut la București.

– În 2008 am făcut transplantul la Fundeni. Eram pe listă la ei. Am fost chemată o dată la teste și am ratat, nu eram compatibilă. Norocul meu – care până la urmă n-a mai fost deloc noroc – a venit de la un prieten. Ne-am dus de mână la Fundeni și s-a făcut transplantul. Dar n-a mers. Niciun minut. Așa că am început dializa. De trei ori pe săptămână trebuia să stau câte patru ore și zece minute legată la aparat. Nu mai ai viață normală. Ești legată la propriu de dializor. Nu te poți duce nicăieri. Nu poți face nimic care să depășească timpul dintre două dialize. Necazul meu a fost și mai mare, că era să mor la Fundeni. Când mi-au pus cateterul, prin care trebuia să fiu conectată la aparatul de dializă, au înțepat aiurea și mi s-au scurs trei litri de sânge în cutia toracică. Numai ghinioane am avut acolo.

Luciana a trăit patru ani cu rinichiul ei bolnav, la care doctorii au adăugat un rinichi inutil. În urmă cu două săptămâni, când au sunat-o doctorii de la Cluj, a avut o presimțire, a simțit că va fi bine. Avea băgăjelul făcut, că nu știi când sună trâmbița. În mai puțin de o oră era deja în mașină, cu soțul ei, în drum spre Cluj. A ajuns la două noaptea. A dormit două ore la hotel. La cinci dimineața era în spital. Peste trei ore știa: rinichiul o voia pe ea. Se înțelegeau bine. Doctorul Silviu Moga, cel care a operat-o, i-a spus după aceea: “Merge!”.

Luciana umblă acum prin spital cu o mască de pânză pe gură și pe nas. Când pui un organ străin într-un trup, sistemul imunitar își asmute câinii împotriva intrusului, vrea să-l omoare, să-l dea afară. De aceea oamenii cu transplant iau imunosupresoare, medicamente care le temperează sau chiar le anihilează sistemul imunitar. Luciana e acum ca un nou-născut, vulnerabilă la orice atac. Cineva o poate omorî cu un strănut. Și ea știe asta. Trupul ei nu se va împăca niciodată cu noul rinichi, dar de la o vreme va fi forțat să îl tolereze cumva. Din acest război mut țâșnește, totuși, viața. Luciana e fericită. Parcă zboară pe coridoarele lungi, printre bărbații din care ies furtunuri subțiri, ca din niște motoare pe bancul de lucru, printre femeile care-și țin burta cu mâinile în mers.

– E o minune că din moartea cuiva se poate face viața altcuiva, susură Luciana. Nu-l cunosc pe cel al cărui rinichi îl port, dar mă rog pentru sufletul lui. Eu trăiesc mulțumită lui, iar el trăiește cumva prin mine.

Zbirul citește poezie, filozofie și scrie cu o sensibilitate nebănuită. E un om înspăimântător de inteligent.

Miracolul transformării morții în viață e stăpânit cu artă de profesorul doctor Mihai Lucan, șeful Institutului de Urologie și Transplant Renal din Cluj-Napoca. Stăpânește nu doar miracolul, ci și Institutul. Profesorul e un om sever. Atât de sever, zice el, cât e nevoie ca lucrurile să meargă în clinica lui, unde el e Dumnezeu – și la el e cuvântul. Zbirul citește poezie, filozofie și scrie cu o sensibilitate nebănuită. E un om înspăimântător de inteligent. Nimic nu-i scapă. E orgolios și încăpățânt. Din aceste calități, ce pot părea defecte – privite dintr-un unghi anume – dublate de o muncă neîntreruptă, s-a născut Institutul de la Cluj.

De la distanță, transplantul de rinichi e o treabă simplă, o rutină. Deja s-au făcut peste 1.200 de transplanturi la Cluj. Pare că vii la un service, ți se scoate filtrul vechi și ți se pune unul recondiționat. Dar ca lucrurile să pară atât de simple a fost nevoie de treizeci de ani de încercări, de căutări, de învățătură, de perfecționări. O bună parte din istoria transplantului de rinichi în România se leagă de profesorul Lucan. A făcut parte din echipa doctorului Eugeniu Proca, de la spitalul Fundeni, care a realizat, în 1980, primul transplant de rinichi din România. Sovieticii se lăudau cu un transplant încă din 1933, dar nu există nicio dovadă certă. Pe atunci nici nu se cunoștea mare lucru despre grupele sanguine – însă acesta era un impediment neînsemnat când venea ordin de la Partid. Primul transplant de rinichi omologat de lumea științifică a fost realizat în 1953 în Statele Unite. Polonezii reușiseră primul transplant renal din 1966, cehoslovacii în 1968, ungurii în 1973. Până și bulgarii făcuseră transplantul. Pentru reușita din 1980, Proca l-a trimis pe Lucan la specializare în Cuba, care avea o experiență înaintată în domeniu.

– Eram atât de înapoiați, își amintește profesorul Lucan, încât nici nu știam cum se transportă rinichiul de la donator la primitor. Noi ne gândeam să facem o mașină frigorifică, un fel de camionetă pentru înghețată.

Succesul din 1980 n-a fost urmat de un program de transplant. Nici nu putea fi vorba, într-o epocă în care în spitale se suferea de frig, nu existau medicamente nici pentru răceală, darămite imunosupresoare. Oamenilor li se arătase că se poate, din punct de vedere medical, și atât. Mii de bolnavi au murit cu frustrarea că aveau la îndemână soluția supraviețuirii, dar că nu li s-a permis să o atingă. A fost un început. Câteva transplanturi sporadice s-au mai făcut până la revoluție.

Orgoliul sau o neînțelegere a lui cu profesorul Proca l-au făcut pe Mihai Lucan să plece, în octombrie 1990, de la București. A fost chemat la Cluj să preia șefia catedrei de Urologie și a Clinicii de Urologie. A evadat din umbra marelui copac, sub care nu creștea nimic. Odată ajuns la Cluj, în numai doi ani a pus pe picioare primul program național de transplant renal. Unii l-au considerat nebun, alții ticălos, alții chiar criminal – o scrisoare a unei somități medicale clujene atenționa autoritățile că Lucan vrea să omoare oameni, că nu se pricepe la transplanturi.

– Oamenii întâmpină cu neîncredere, dar mai ales cu răutate, cu multă răutate, orice pas făcut pe teritoriul noului. Sunt acei oameni în stare să dea toți banii pentru tine: își dau toata averea pe coroane de flori, numai să te vadă mort. Dar eu am mers înainte.

Profesorul Lucan a găsit la Cluj o secție de urologie primitivă, cu instrumentar din timpul războiului. Saloanele erau ca niște celule de temniță. Își amintește că masa de operație era de ciment, cu mici canale colectoare care adunau lichidele într-un canal principal, la marginea mesei. Era ceva mai apropiat de măcelărie decât de medicină. Mai rău decât înapoierea materială era războiul dintre medici: unii mai îndrăzneți trăgeau înainte, alții, retrograzi, puneau piedici.

– Și cine crezi că strigă cel mai tare? Tot cei care au scris la viața lor o singură lucrare, cea de la terminarea facultății. Dar eu m-am încăpățânat să merg pe drumul meu. Am fost nebunul care nu știa că un lucru nu poate fi făcut; și l-a făcut!

A urmat specializări în străinătate și a început să facă experimente pe câini, la Facultatea de Medicină Veterinară.  Pe 1 octombrie 1992 a realizat primul transplant renal la Cluj. Doctorul păstrează o fotografie neobișnuită: primul pacient transplantat stă în pat, iar el îi toarnă pe gât șampanie. Sărbătoreau! Un act rebel al unui medic rebel. Ajutorul a venit din afară, de la italieni. Un renumit medic de la Vatican a adus la Cluj instrumentar, medicamente. Mai târziu, Vaticanul a vrut să doneze statului român patru milioane de dolari pentru programul de transplant renal. Însă românii au refuzat oferta. Vezi, Doamne, o colaborare cu italienii în materie de transplant era imposibilă din cauza diferențelor religioase.

Mihai Lucan nu i-a refuzat pe italieni și cu sprijinul lor a înființat Centrul de Transplant Renal de la Cluj-Napoca. Tot el a înființat și Asociația Bolnavilor Transplantați. În 1997, Asociația a obținut de la Ministerul Sănătății gratuitatea analizelor și a medicamentelor imunosupresoare.

Clinica de urologie s-a transformat în Institut de Urologie și Transplant Renal. Aparatura veche a fost înlocuită cu alta, de ultimă generație. Clinica, aflată la ultimul etaj al unei clădiri istorice, semănând mai degrabă cu o cazarmă, s-a extins la mansardă. Renumele s-a consolidat cu premiere medicale naționale, europene și mondiale. 78 la sută din bolnavii renali din țară vin la Institutul din Cluj.

– Grija mea a fost și pentru ce las în urmă, spune profesorul Lucan. Am format o echipă de medici competenți, printre care chiar fiul meu. Când a trebuit să plec zece zile din clinică, în lipsa mea s-au efectuat douăsprezece transplanturi, toate reușite.

Profesorul Lucan își strânge grăbit lucrurile de pe birou și pleacă spre sala de operație. Mereu se grăbește undeva, mereu are ceva de făcut. Când trece valvârtej prin anticameră, secretara, stagiarii și câțiva pacienți încremenesc ca niște soldați în onor. Mai rămân așa un timp, țepeni și muți, după ce ușa se închide în urma lui. Apoi privirile lor se mută pe tabloul de pe perete. Acolo, în fotografia mare cât o fereastră, profesorul Lucan, despotul, îngenunchează umil în fața Papei Ioan Paul al II-lea.